The Borat Project: O scalda in Marea Aral, tihna simplitatii si gustul amar al “civilizatiei”

4

Inca exista colturi in lumea asta unde graba, stresul, alienarea si multe alte lucruri “normale” nu sunt considerate deloc normale. Locuri unde intodeauna ai timp sa-ti pese de prieteni, de familie, chiar si de necunoscuti. Unde oaspetele este mereu primit, invitat sau neinvitat, unde simplitatea nu este considerata un lucru depasit, unde exista mereu timp pentru familie, zambete si buna dispozitie. Asta nu inseamna ca aceasta lume e ideala. Nu inseamna ca nu exista oameni cu intentii mai putin nobile, indivizi orbiti de profit. Nu inseamna ca aici vei fi tratat automat bine. Inseamna doar ca in aceste locuri inca domina normalitatea de moda veche, o gandire centrata pe oameni, nu pe lucruri. Aceasta lume se simte (inca) in Kazahstan si s-a simtit cu atat mai mult in Tastubek.

de Magor Csibi. Fotografii de Mircea Struteanu

Insa lumea se schimba.

In prima zi a calatoriei noastre am fost primiti cum era normal pe vremuri sa primesti un calator obosit. Cu ospitalitate, fara prea multe intrebari si cu dorinta de a ajuta un seamen. La masa, Mircea mi-a si zis: Vezi, intodeauna exista o urmare pozitiva a experientelor neplacute. Primirea noastra anuleaza neplacerile de pana acum.

Si asa a si fost. Ne simteam bine primiti, ne bucuram ca avem o gazda de treaba. Mai ales ca nici starea noastra nu era perfecta. Asa ca dupa o consultare scurta, am luat decizia de-a nu pleca a doua zi. In primul rand, pentru ca voiam sa mai stam cu oamenii si sa vedem o zi normala din viata lor. Iar pentru asta e nevoie de cateva zile, ca ei sa se obisnuiasca cu noi. In al doilea rand, pentru ca nu ma simteam deloc bine nici macar seara si nu eram convins ca am nevoie de o alta calatorie de 100 de km prin desert.

Evident, simtindu-ma mizerabil, nu am acceptat invitatia de a merge la mare in prima seara, l-am lasat pe Mircea, care se simtea deja mult mai bine, sa se bucure de valurile racoritoare ale marii. Si a si avut o experienta de neuitat. S-a imbarcat impreuna cu Aslan, fiul lui Kolya, si cu cei sase muncitori care se tot cinsteau de la pranz in duba cu care am venit si au plecat la mare. Evident ca toata lumea era intr-o stare “emancipata” in masina, iar Mircea, care a prins iarasi loc pe roata de rezerva, abia astepta sa ajunga acolo. Dar macar asa a aflat cum se distreaza gazdele noastre la mare.

Repede s-a gasit inca o sticla de votca si localnicii au si inceput sa propuna toasturi, asa ca de data asta nici Mircea n-a scapat de “international drujba” si a trebuit sa bea cu ei un paharel. Pescarii erau neprietenosi, asa ca nici poze nu prea a reusit sa faca, insa toata lumea se astepta de la el sa intre in mare. Era numai bine, pescarii tocmai ce aruncasera pestii de care nu aveau nevoie, asa ca in namolul nisipos de la mal zaceau cadavrele a sute de inotatoare. Probabil ca lui Mircea ii va fi greu sa uite sentimentul pe care l-a avut cand a intrat pentru prima oara in Marea Aral sub privirea curioasa a localnicilor, pasind pe cadavre minute in sir pana sa ajunga in adanc.

Nici drumul inapoi nu a fost mult mai bun, colegii ajungand in stare avansata de ebrietate, imbratisandu-l deseori pe Mircea in masina sau stingandu-i tigara din greseala tigara de mana. Dar macar a fost martor la un moment de distractie autentica.

In urma castigului nesperat de pe urma noastra, Kolya nu s-a mai dus la munca a doua zi, asa ca pescarii au aruncat in zori plasele fara el.  Si noi am ratat ocazia de a iesi in larg cu ei. Insa inainte de pranz, am reusit sa prindem momentul in care au sosit cu captura. Si am inteles instant de ce a fost Aralul un port atat de important. In cele patru barci minuscule, care pescuiau inca folosind metode si plase traditionale, erau sute de kilograme de peste. Mai mari, mai mici, stiuci, carasi, crapi, cateva exemplare impresionante de somn, dar si specii pe care nu le cunosteam. La mal astepta camionul de la fabrica sa cumpere captura pe loc. Pestii erau grupati in lazi pe trei categorii: stiucile, somnul si celelalte specii mari, probabil pentru vanzare directa, carasii si crapii in saci si un al treilea tip de peste, cu care bucataria kazaha nu stia ce sa faca, era aruncat, spre bucuria sutelor de pescarusi din jur.

Dupa cum am aflat mai tarziu, pestii se vand la un pret destul de mare, asa ca pescarii au un venit extrem de important. Si vazand captura sau camionul plin pana la refuz, nici nu ma indoiam de acest lucru. Insa m-am si intrebat cum de pot atunci kazahii sa-si permita sa piarda un ecosistem atat de important?

Chiar daca biodiversitatea de azi e doar o mica firimitura din ceea ce a fost Aralul odata, tot ne da o idee despre cum era pe vremuri. Mozaicul de la gara ce ne arata cum Aralsk-ul hranea toata uniunea in 1927 a capatat un sens mult mai clar dupa aceasta experienta. Aralskul a avut tot si a pierdut tot. O pierdere de aproape a trei sferturi din biodiversitatea totala, o pierdere a flotei pescaresti si a marii. A primit in schimb boli de articulatie, boli ale cailor respiratorii si un nivel de mortalitate infantila de zece ori mai mare decat in Europa. A castigat oare cineva din acest sacrificiu? Dar aceste intrebari le vom trata pe larg intr-un reportaj ulterior.

Intre timp, ni s-a facut foarte foame si sete, mai ales ca, in mod misterios, micul dejun a fost mult mai putin bogat decat mesele de dinainte sa fi batut palma cu Kolya. A constat doar in biscuiti si ceai. Si se pare ca nici masa de pranz nu era menita sa ne readuca aminte de ospatul de ieri. Si intr-un loc ascuns ca Tastubek se prind repede deprinderile “normalitatii” din lumea “civilizata”. Kolya ne-a dat “brosura” prezentand doua mese bogate, cum fac agentiile la noi, si odata semnat contractul, ne-am trezit ca prezentarea era un pic exagerata. Am primit fara prea multe ceremonii doua boluri mici de spaghete cu maruntaie din oaia de ieri. Si cand ne uitam la inima, rinichi si alte organe, parca amandoi eram recunoscatori ca sunt portii mici.

Oricum, chiar daca Tastubek este un loc ascuns si mai are din simplitatea vietii ce odinioara era considerata normala, nu trebuie sa credem ca civilizatia il ocoleste total. Chiar dimpotriva. Din pacate, insa, se pare ca ajung exact partile mai proaste din lumea noastra “civilizata”. De exemplu, copiii deseori uita sa se joace in jurul casei, pentru ca satelitul obligatoriu instalat in fata ei transmite o clona ruseasca a familiei Bundy. Gospodina casei si invatatoarea satului asculta pe Music Box, dimineata, lectiile de viata oferite de P. Diddy, Lady Gaga si Hollywood Undead. Si suntem si noi bine reprezentati. Tara noastra este cunoscuta pentru Inna si Morandi in randul tinerilor si evident ca s-a strecurat si o manea in casetofonul lui Kolya, care raspandea vestea in lume ca interpretul e cel mai de temut criminal, cunoscut la Roma si la Paris.

O alta binecuvantare a civilizatiei este prezenta peste tot si aici, in locul cel mai indepartat de modernitate. Chiar daca nu exista magazine sau un drum cat de cat practicabil, exista gunoaie peste tot. Sticle de bere sau de votca aruncate la tot pasul,  peturi, ambalaje si pungi. Parca nici n-am fi intr-un loc atat de izolat. Iar despre cat de bine a prins spiritul antreprenorial modern, aveam sa ne convingem abia mai tarziu.

Pana atunci, am mai stat cu copiii, care erau adorabili, si cu planurile pentru zilele ce urmau. Am mai facut o mica plimbare de vreo patru ore si ne-am convins ca in desert lucrurile ce par apropiate pot fi extrem de departate. In cazul nostru, marea. La intoarcere, fiecare dintre noi avea pe picioare cel putin 100 de intepaturi de la vegetatia prietenoasa si nu visam decat la apa. Si am primit ceai. Ne-am riscat si cu apa locala, decizie ce a fost regretata mai tarziu.

Cred ca am reusit sa ne intelegem bine cu familia lui Kolya, dovada fiind bucuria isterica a micutului Aslan dupa ce ne-am intors de la mare. Nu m-a lasat toata seara sa ma odihnesc.

A doua zi, amandoi ne-am trezit zambind. Era a treia noapte sub cerul senin, am petrecut cateva zile frumoase in Tastubek si am primit o gustare dintr-o viata simpla in care exista inca bucuria lucrurilor marunte. Iar impresia asta nu s-a schimbat nici in cele ce au urmat.

Kolya a incasat o parte din bani, zicandu-ne sa-i dam restul la Jalangash. Ne-am luat ramas bun de la toata lumea, insa micutul Aslan a inceput sa planga cu lacrimi de crocodil. Eu tot incercam sa-l inveselesc, cu putin succes, iar Kolya, manat parca de o inspiratie spontana, mi-a facut semn sa-i dau lui Aslan si restul banilor. Ceea ce am si facut.

Am ajuns in sat si Kolya ne-a invitat la o bere. Fiind binedispusi, am acceptat invitatia, iar el ne-a adus trei beri. In cateva minute, au aparut si localnici cunoscuti, votca si “international drujba”.  Tot Mircea ne-a salvat onoarea cu doua paharele. Asta la 10 dimineata. Efectul a aparut aproape instant, Mircea intrand intr-o stare de miserupism. Atunci a venit si Kolya cu mutarea de gratie: ne-a cerut banii pe care trebuia sa-i primeasca initial, dar si pe cei pe care i-i dadusem copilului, cu textul Aslan is not my business. Adica el n-are treaba cu copilul.

Dupa cateva minute bune de tensiune, am cedat. S-a adunat tot satul, iar el putea sa spuna ce vroia despre noi, n-aveam cum sa ne aparam. I-am dat banii, iar el, in semn de recunostinta, s-a oferit sa ne duca la mare. Am refuzat oferta, insa nu ne-a lasat in pace pana cand n-am zis ca totul e OK. A trebuit sa-l si iertam pentru pacate 🙂

Dar cum am mai zis, Kazahstan e o tara controversata. Si gustul amar cauzat de Kolya avea sa dispara repede. Pentru ca in unele locuri simplitatea, amabilitatea, ospitalitatea si lucrurile mici inca conteaza. Dar despre asta in episodul urmator.

Tags:



4 comentarii

  1. Nu trebuia sa te duci pana acolo ca sa traiesti astfel de experiente ‘culturale’.Era de ajuns sa “vizitezi” o satra tiganeasca de la noi din Braila.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger