The Borat Project: Invinsi de desert, salvati de pescari

7

E un sentiment aparte sa te trezeasca in aer liber o mangaiere delicata a soarelui abia rasarit. Sa adormi holbandu-te la stele, gandind filosofic si punandu-ti intrebari la care mai toti ne-am gandit de-a lungul vietii, sa asculti ca muzica sunetul greierilor in timpul noptii si cantatul cocosului sau urlatul camilelor dimineata. Stii ca nu esti acasa, insa totodata stii si ca nu conteaza acest lucru. Oamenii simpli se inteleg peste tot, indiferent de limba si cultura, atata vreme cat decenta, respectul si zambetele definesc primele contacte.

de Magor Csibi. Fotografii de Mircea Struteanu

Sentimentul a fost si mai aparte cand am observat ca ne-am trezit abia la 9:30. Soarele incepuse demult sa se catere pe cer, iar 20-30 de camile se adunasera in jurul nostru si ne examinau cu o curiozitate deloc ascunsa. Cocosii cu care adormiseram nu mai cantau demult.

Satenii ne urmareau cu o curiozitate mult mai discreta si, pana sa ne trezim, nimeni nu s-a apropiat de noi, decat un localnic mai in varsta, care astepta la cativa metri distanta sa ne trezim. Dupa ce ne-am trezit, s-a apropiat si mai mult si, aprinzandu-si o tigara, a inceput sa vorbeasca cu noi. Chiar daca nu eram deloc odihniti, frumusetea diminetii ne-a facut sa uitam de noaptea furtunoasa si am incercat cu zambete largi sa ne intelegem cu individul.

Am inteles imediat ca ne considera putin ciudati ca am dormit in nisip, insa n-am reusit sa-i explicam exact noaptea trecuta. Cum invatasem cateva cuvinte de baza in rusa, omul a aflat ca venim din Romania (si a tinut sa ne imprsioneze cu cunostintele lui geografice despre Europa), ca am fost in Aral si ca ne indreptam spre Tastubek. A intrebat de vreo cinci ori cu ce mergem pentru ca nu voia deloc sa inteleaga ca intentionam sa mergem pe jos. Cred ca am fi primii care inceraca asta, ca sa ne arate ca sustine gestul nostru nebunesc, ne-a invitat sa bem lapte de camila fermentat. Stiam ca Mircea nu sufera acest aliment, dar cum eu aveam in continuare stomacul stricat, a trebuit sa-l las pe el sa forteze un pahar. Nu i-a fost usor.

La iesire, batranul ne-a impresionat inca o data si ne-a aratat ca in Kazahstan una e calda, una e rece. De data asta el a fost cel care a salvat imaginea tarii lui, alergand cativa kilometri in desert dupa noi ca sa ne anunte ca am pornit pe un drum gresit. Ne-a ajuns, ne-a explicat si ne-a urat noroc. Noroc de care aveam mare nevoie, pentru ca soarele era deja sus pe cer, iar ceasul arata deja ora 11. Dupa o noapte de nesomn si cu stomacul slab, ne-am inhamat la 37 de kilometri in desert, in miezul zilei, cu rucsacii in spate.

Calatoria nu urma sa fie usoara. Dispozitia placuta si optimismul ne-au facut sa uitam ca stateam de trei ore in soare, canicula urmand sa-si atinga apogeul abia pe la 2-3. Vantul puternic dinspre mare ne-a scapat iute de haine in timp ce marsaluiam spre Tastubek, cu gandul de a ajunge acolo in maximum 5-6 ore.

Desertul era acelasi cu care ne-am obisnuit in ultimele zile. Mult nisip, cateva smocuri de iarba si o vegetatie joasa, cu multi tepi si spini, care adauga un bonus consistent la buna dispozitia a drumetului. Sansa de umbra nu exista nicaieri, insa sticlele de bere aruncate mai peste tot dadeau impresia ca ar fi trecut pe acolo Armata Rosie intr-o dispozitie de petrecere.

Dupa aproximativ doua ore, am inceput sa mai pierd din elan. Desertul arata de parca n-ar avea capat, caldura devenea din ce in ce mai puternica si stomacul dadea semne din ce in ce mai acute de capitulare. Nu voiam nici sa ma arat slab in fata lui Mircea, mai ales ca el a insistat de la bun inceput ca drumul poate fi exagerat de greu, insa incepeam sa simt din ce in ce mai mult cum ma invinge desertul. Setea nu parea sa se potoleasca oricat de multa apa consumam si incepeam sa simt ca timpul trece tot mai greu. Nu eram neaparat speriat, dar am inceput sa-mi dau seama ca efortul va fi incomparabil mai mare decat la ce ma asteptam. Cadavrele de camila nu ne insufleteau nici ele si, fara sa comunicam, simteam amandoi ca suntem cu moralul la pamant. Insa si de data asta interventia a venit exact la timp.

Nici eu si nici Mircea nu am banuit in ce stare ne aflam in momentul in care a aparut de nicaieri o duba veche in spatele nostru. Chiar daca fetele oamenilor nu oglindeau prea multa prietenie, ne-au luat cu ei la bord pana la Tastubek. In ce hal mergea masina…

Cred ca mergeam cu 60-70 la ora prin desert, dar pe drumul aproape inexistent parea mult mai mult, ne opinteam sa nu zburam la hopuri si la curbe, avand in vedere ca amandoi prinseseram loc pe roata de rezerva, iar aerul de dinauntru era un amestec fin de caldura, praf fara limite si fumul de tigara al celor sapte calatori ce pufaiau simultan.

Cand am ajuns, am apucat doar sa dau mana cu salvatorii si sa cobor din masina inainte sa simt ca ceva nu e in regula. Atat eu, cat si Mircea aveam o greata intensa. Eu abia ma tineam pe picioare si ma simteam de parca cerul cazuse pe mine. Am cautat primul petec de umba si ne-am asezat. Intre timp, Mircea a incercat sa se intereseze dupa ice tea. Asa am ajuns sa fim invitati de Kolya, un pescar din localitate, la ceai.

In acel moment, eu ma simteam extrem de rau. Stomacul facea de parca ar fi avut un mixer inauntru, capul bubuia, iar greata devenea din ce in ce mai amenintatoare. M-am prabusit pe podeaua casei si am stat intr-un fel de “transa” timp de cateva ore, iesind din cand in cand in desert sa dau afara tot ce am consumat, ceea ce nu a fost cine stie ce. In ziua resectiva nu mancasem iarasi nimic, insa orice inghititura de apa era urmata de un sprint in curte, stomacul meu luand decizia unilaterala de a nu tolera nimic.

In cateva ore am reusit sa ma adun putin, macar atat cat sa ma pot aseza langa masa de pranz, chiar daca nu-mi statea capul la mancare. Tot atunci am putut sa examinez putin si locul unde ne aflam. Casa lui Kolya era cat se poate de simpla, insa extrem de bine gandita. Bucataria si resoul erau primele lucruri care te intampinau la intrarea in casa, asta probabil ca proprietarii sa scape usor de mirosuri. Apoi, o camera mica unde erau doar un telefon si o masuta, un “living” mai mare unde se aflau un televizor, un sistem surround si un dvd player si doua dormitoare, dintre care unul avea si rolul de sala de mese. Mobilier nu era mai deloc, dar parca nici nu lipsea. Podeaua si zidurile erau acoperite de covoare persane, iar singurele obiecte de decoratie ce stricau dominatia lor erau pernele. Geamurile aveau ba schanduri, ba foi de ziare pe ele, asa ca in locuinta domnea intunericul, atat ziua, cat si noaptea, dar un intuneric racoros si ocrotitor in fata soarelui naucitor de afara.

La masa s-au adunat mai multi oameni si i-am recunoscut repede pe mai toti cu care am venit la Tastubek si care ajutau la renvoarea micutei scoli din localitatea in care sunt aproximativ 21 de casute si putin peste 100 de suflete. Insa nici acolo, in familia in care ajunseseram noi, educatia nu era uitata, si asta pentru ca stapana casei era si invatatoarea satului.

Neavand nimic de facut in timpul mesei, am incercat sa fiu cat se poate de atent. Festinul s-a organizat in dormitorul cel mare, unde s-a asezat o masa lunga care, in ochii oamenilor neavizati, putea parea un pat la prima vedere. Oamenii se asezau pe covoarele din jurul mesei, iar confortul era sporit de pernele puse la dispozitie de gazde.

Dupa cum am aflat ulterior, oamenii de pe aceste meleaguri nu consuma mai deloc apa. Tocmai din acesta cauza, oamenii beau aproape ceremonial, de patru ori pe zi, ceai fierbinte. De data asta gazdele au facut un efort si ne-au adus o sticla de apa rece, pe care am consumat-o in cateva secunde.

Masa servita era simpla si delicioasa. Evident ca meniul principal era pestele, dar pe langa acesta se gasea pe masa salam si unt, painea kazaha si, evident, ca in fiecare casa din Kazahstan, o sumedenie de dulciuri, bomboane si prajituri. Totul se lua cu mana, fara evantaiuri si alte lucruri care sa ne complice existenta, iar la sfarsitul mesei fiecare primea o bucata de ziar sa se stearga.

Evident ca n-avea cum sa lipseasca de pe masa nici votca, care, in ciuda apartenentei religioase a mesenilor, se consuma in cantitati impresionante.

Mi s-a parut interesant ca desi in familia lui Kolya erau 4 femei, doua fiice si mama lor, la masa a participat doar sotia lui, care avea doar rolul de maestru de ceremonie. Ea ne-a pus pe masa toate bunatatile, ea a pus ceai pentru toata lumea, insa nu a ciugulit ca restul lumii, asteptand ca toti sa plece. Dupa ce a plecat toata lumea si noi am iesit in camera cu televizorul, s-au apucat si fetitele sa ciuguleasca in cealalta camera. Acesta intamplare s-a repetat si seara, cand am mancat iarasi in numar mare, insa la restul meselor la care noi eram singurii oaspeti au participat si fetele.

Un alt detaliu interesant se leaga de religie. In trei zile, Kolya si familia lui s-au rugat de doua ori, in general dupa mesele la care au participat mai multi invitati. Asta ne-a aratat ca desi exista o constiinta religioasa, religia si formalitatile religioase nu ocupa un loc important in familia pescarului.

Starea mizerabila nu s-a atenuat nici dupa orele amiezii, asa ca ne-am hotarat cu Mircea sa vorbim cu Kolya sa ne mai tolereze in casa lui macar pana seara, cand se racorea afara. Am iesit dupa el in caldura sufocanta si, dupa cateva secunde de gandire, ne-a intrebat cat mai voiam sa ramanem. Impresionati de buna primire si considerand ca preturile in acest colt ascuns al lumii n-au cum sa fie mari, am zis sa lasam totul la latitudinea lui. N-am prea fost inspirati, Kolya cerand pentru serviciile lui exact de doua ori mai mult decat gazdele noastre din Aralsk. Se pare ca vestea merge repede, iar “jurnalist” in Tastubek inseamna bani.

Neavand de ales si nefiind intr-o stare satisfacatoare, am acceptat oferta pentru o zi. Pe langa caldura, conta si faptul ca in sat nu exista magazin, apa potabila si oamenii se cunosteau intre ei destul de bine. Nu aveam decat doua optiuni: stam sau ne intoarcem. Am ales-o pe prima. Kolya ne-a explicat repede ca la el au stat multi jurnalisti. Americani, germani, englezi si australieni, insa noi suntem primii romani ajunsi in satul lui. L-am crezut pe cuvant, inclusiv la faza ca nimeni nu s-a uitat la portofel. Insa probabil ca ei aveau si alte bugete.

Pana la cina a continuat starea noastra de suferinta, iar de data asta aproape ca m-am considerat norocos ca am probleme cu stomacul. Gazdele ne-au pregatit mancarea lor nationala, beshbarmak-ul. Asta presupune o tava mare cu foietaje de paste, peste care se pune o oaie intreaga pregatita dupa metode traditionale. La inceputul mesei, toti mesenii scot impreuna oasele din berbec. Fata lui Mircea cu siguranta ar fi meritat o poza cand s-a trezit servit cu un os mare, aproape fara carne, cu cartilaje si zgarciuri. L-am sfatuit sa se prefaca ca mananca de pe os si sa scape de el intr-un moment de neatentie.

Insa n-am mai avut ce sfat sa-i dau atunci cand in loc de ceai a primit un pahar din apa in care s-a gatit oaia. La prima vedere, bautura parea un soi de lapte sau iaurt diluat, insa dupa cum am aflat, era apa cu grasime si sare in care se prepara masa. Dupa ce se curata toate oasele, se scot maruntaiele din capul nefericitului animal si se servesc mesenilor, oaspetii avand prioritate. Se pare ca aceste bucati sunt cele mai pretuite de localnici. Din fericire, n-a insistat nimeni cand Mircea a refuzat bucatile delicioase de creier si ochi si toata lumea s-a apucat de masa. Fiecare mesean rupea din pasta fainoasa, amesteca bucata cu putina carne si duceau cocolosul la gura. Eu as fi fost curios sa gust chiar daca nu mi-a placut niciodata oaia, dar nu m-am riscat nici de aceasta data.

Masa era intrerupta din cand in cand de cate o ragaitura sanatoasa, aratand ca oaspetii sunt multumiti de calitatea mancarurilor. Chiar daca era evident pe care parte a mesei am stat noi, tava noastra fiind mult mai plina, nimeni n-a insistat sa mai mancam sau sa bem.

La sfarsitul cinei, muncitorii de la scoala s-au indreptat inapoi spre Jalangash cu masina, nu inainte sa ne roage daca am putea sa le platim pentru deranjul ca ne-au luat din desert. Nu au avut noroc de data asta. La cina s-au mai adunat si cativa sateni, pentru ca s-a dus vestea ca niste europeni nebuni au incercat sa treaca pe jos desertul. Au venit sa ne vada 🙂

Dupa o zi cu atatea provocari, nu e de mirare ca abia asteptam sa ne bagam la somn. Am ales si aici sa urmam obiceiurile locale si sa dormim afara, sub cerul liber. Indiferent de starea in care eram, indiferent de neplacerile din timpul zilei, m-am dus la somn cu privirea spre stele si cu un zambet pe fata. Ma simteam liber.

Tags:



7 comentarii

  1. Ca m-am nascut in Europa, ca am apa calda, ca mancarea o iau de la supermarket, ca nu traiesc in desert si ca imi castig existena stand pe scaun si nu pescuind in desert. Doamne-ajuta sa nu dau niciodata in viata prin locurile prin care mergeti sau sa mananc din “bunatatile” din cauza carora mi s-a facut greata doar citind.

  2. nu e putin ciudat ca pe un site de presa sa nu se scrie cu diacritice? eu imi permit****, dar voi… sunteti jalnici!

  3. Chiar sunteti de felicitat pentru traseul pe care vi l-ati propus. Dar, dragilor, puteti sa mancati fara nici o retinere carne de oaie, pentru ca nu are nici un pic de miros – incercati cand aveti ocazia si shashlyk din carne de berbec (baranina). Deosebit este si carnatul din carne de cal (numai fiert sau si afumat) sau pastrama din carne de cal (preparata prin uscare la vant si afumat). Drum bun si succes in continuare. O sa ramaneti cu niste impresii inedite si o sa uitati repede de peripetiile avute cu desertul sau chiar cu shubatul (laptele de camila)

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger