The Borat Project: Into the wild

Dupa cateva zile in Aralsk, am inceput sa ne plictisim. Temperaturile si praful ajungeau la cote record (pentru noi) si nu mai era nimic de vazut in oraselul mic si prafuit. Asa ca ne-am pus pe planuit, in stilul nostru caracteristic, si am venit cu marele plan: luam autobuzul local pana la Jalangash, un fost sat pescaresc, actual cimitir de vapoare, apoi traversam pe jos o parte din desert ca sa ajungem la o actuala asezare pescareasca, Tastubek. Evident ca planurile aratau mai bine pe hartie decat pe teren si am avut parte de aventuri la care, statistic, aveam sanse mici sa visam.

de Magor Csibi. Fotografii de Mircea Struteanu

Evident, cum ne-am obisnuit deja in Kazahstan, la prima intrebare toata lumea nega ca ar exista legatura cu un mijloc de transport in comun intre Aralsk si Jalangash. Apoi, dupa putine insistente, fiica gazdei noastre si-a adus aminte ca exista un tren. Fuga la gara pe temperaturi ametitoare,  care din cand in cand erau intrerupte de rafale de vant ce ne faceau sa inghitim kilograme de praf . Acolo am aflat ca nu exista tren, dar ca s-ar putea sa fie un autobuz. Fuga la autogara, insa si aici a fost negata existenta vreunui autobuz.

Ajungand acasa putin desumflati, ne-a sarit in ajutor gazda noastra, care a aflat printr-un telefon rapid ca exista autobuz o data la fiecare 2 zile. Noi ajunsesem in ziua nepotrivita si nimeni nu s-a deranjat sa ne explice de ce nu putem pleca.

Ne-am hotarat sa plecam direct a doua zi, dar eu, de la marea bucurie si de la mancarurile ce pluteau in grasimi, mi-am stricat stomacul destul de bine. Asa ca a doua zi nu eram in forma maxima cand am ajuns la autogara. Am incercat sa mananc la micul dejun niste ochiuri care parca facusera o baie in ulei si mi s-a si facut rau de la ele, asa ca abia asteptam sa ma linistesc putin in autobuz. Insa planurile mele erau doar visuri.

Ati vazut filme in care un european/american ia intr-o tara exotica un autobuz local si se trezeste printre localnici, animale si alte grozavii, in cea mai veche rabla din lume?

Cam asta s-a intamplat si cu noi. Si nu ne venea sa credem. Intr-un autobuz care probabil ca ar fi uimit-o pe bunica mea in copilarie, ne-am inghesuit impreuna cu 23 de localnici pe cele 18 locuri. Evident ca multe din locuri, mai ales cele din spate, erau incarcate cu diverse tipuri de marfa, asa ca mai mult de 10 oameni stateau in picioare. Pe coridor si la picioare se gaseau cele mai diverse marfuri existente in Kazahstan, de la lubenita la  lapte, bere, votca, un fel de cotet de ceva, cartofi si praf de bauturi racoritoare. Si cand credeam ca nu se poate mai bine, soferul a facut o oprire brusca pentru a lua si un frigider imens la bord. Va dati seama ce invalmaseala s-a creat.

Noi parca eram euforici. Am gasit locuri in spate, iar experienta era prea tare sa nu ne bucuram de ea. Oamenii aveau cele mai diverse activitati in autobuz, iar bucata de rugina se chinuia sa mearga, atingand cateodata performanta uluitoare de 45-50 de kilometri la ora.

Cateva ore, multe poze si niste acvile mai tarziu, am zarit in departare silueta satului unde trebuia sa fie marele cimitir de vapoare. Am fost atat de bucurosi, ca am dat sa coboram la prima oprire. Soferul ne-a certat pentru asta, desi oprirea oficiala era cu trei case mai incolo. Riscul de a ne pierde nu era oricum real, avand in vedere ca tot satul avea 2 strazi jumate.

Nu ne-am pierdut vremea in sat, fiind deja in jur de 6 dupa-masa, am si pornit spre vapoare, spre uluirea localnicilor. Se pare ca kazahii nu sunt un popor care sa favorizeze mersul pe jos, asa ca pentru ei este inexplicabil de ce ar merge cineva pe jos in general, mai ales cand e vorba de o distanta “atat de ametitoare” precum cei 7-8 kilometri ce ne desparteau de ramasitele vapoarelor.

Dupa ce am refuzat mai multe oferte de a ne duce “ieftin” la vapoare, am pornit prin desert/fosta mare spre tinta noastra. Mircea a numarat 11 bucati de vapoare ramase, anuntandu-ma ca o sa aiba nevoie de mai bine de o zi sa fotografieze atat de mult. Insa realitatea era mai trista decat previziunile prietenului meu.

Se pare ca “nenorocitii de uzbeci” au ajuns si aici si au lasat in urma doar un vapor mare, taiat in doua, si doua cabine de vapoare ce pareau a fi mari candva. Asta dupa standarele locale inseamna 3 vapoare, dupa standardele mele doar doua, unul intreg si doua jumatati.

Tot Mircea a avansat planul de a dormi in vaporul cel mare, plan pe care l-am sustinut din tot sufletul din doua motive: in primul rand, pentru ca lipsea din aventura noastra partea cu aventura, iar in al doilea rand, pentru ca aventura nostra “low buget” de pana atunci insemna orice in afara de buget redus, asa ca ma gandeam ca ar fi fost o idee buna sa mai si economisim bani. Argumentele lui Mircea erau un bonus consistent: dormind langa epave, puteam realiza primul “shooting” de noapte pe acest subiect, iar o premiera e intodeauna binevenita.

Oricum, a dormi sub cerul instelat e tot timpul o idee buna, mai ales in desert, unde sansele statistice de a prinde o furtuna noaptea sunt undeva la 1:100. Dar nici de data asta statistica n-a fost de partea noastra.

Dupa cateva ore de mers am ajuns la primul vapor, care parea atat de ruginit, incat la inceput ni se parea ca orice miscare poate sa-i creeze paguba. Insa nu era chiar asa de sumbra situatia. Rugina nu il distrusese complet, dar lasat asa, nici nu credeam ca va mai rezista multi ani.

Ne-am uitat, am facut pozele necesare, Mircea s-a si cataract un pic, regretand doar ca si-a uitat la Aralsk tricul cu Pro Boulder, sa se catere cu el. Numarul mare de tantari si marea de rugina ne-au determinat sa renuntam la planul initial si sa facem tabara pe crusta de sare din fosta mare.

In cateva minute, m-a rapit somnul in sacul meu de dormit si nimic nu m-a deranjat pana la miezul noptii, cand m-a trezit Mircea sa mergem sa fotografiem epava mare, aflata la aproximativ 2 km de noi. In perioada de dezmortire, am observat fulgere destul de mari in departare, insa nu ne-am lasat intimidati.

E o senzatie aparte cea de a sta langa un vapor urias, abandonat si ruginit in mijlocul pustietatii, la miezul noptii. Chiar daca nu esti un om fricos, iti vin idei si scenarii in cap si iti aduci aminte de toate filmele reale si ireale ce le-ai vazut vreodata in viata ta. Dar noi eram in echipa si nu plecam urechea la superstitii, asa ca fiorul unei frici irationale ne-a gadilat in stomac ca un ecou indepartat.

Ce m-a ingrijorat mult mai tare, in schimb, era frecventa marita a fulgerelor din ce in ce mai puternice. Ma chinuiam sa-mi aduc aminte de orele de geografie din copilarie, cand cu siguranta am invatat despre fulgere, dar nu mi-a venit nimic in cap. Asa cum nu prea aveam nici idei legate de ce o sa facem daca ajungem in mijlocul furtunii, avand in vedere ca singurele lucruri mai inalte de 10 cm in desert erau epavele, care nu-mi prea sugerau incredere cand era vorba de fulgere.

Dar treaba trebuia facuta si Mircea a intrat intr-o transa a fotografiilor, asa ca am mai ramas vreo ora si ceva. Cand am ajuns inapoi la bagaje, eram mai bogati nu numai cu nightshot-uri cu epave, dar si cu nighshoturi cu fulger pe fundal, ceva nemaivazut pana acum. Statistic, sansele noastre de a fi martori la asa ceva intr-o singura zi petrecuta in acest loc tindeau spre zero. Noroc ca noi nu credem in statistici.

Furtuna parea ca a trecut, iar eu am incercat sa ma afund iarasi in lumea viselor in timp ce Mircea se juca cu aparatul (alerga inainte si inapoi facand poze ciudate). M-am invartit intr-o ameteala de semiadormire pana la 3, cand am inceput sa aud si tunetele. Furtuna era clar mai aproape de noi. Mircea nu dormise deloc si o studia de ceva vreme, spunandu-mi ca se extinsese si parca cuprinsese tot orizontul. Luna nu era pe cer, asa ca din cand in cand tot orizontul se aprindea luminand natura pentru cateva minute, de parca ar fi fost zi.

N-a trebuit sa ne sfatuim mult pentru a ne decide sa ne indreptam spre sat. Singura problema era insa ca, aparent, toata lumea se dusese la culcare, asa ca unde trebuia sa fie luminile satului, in departare era doar o bezna mare. Drum nu era deloc, eram departe de el, asa ca a trebuit sa ne bazam mai mult pe instinctele si amintirile noastre si pe busola de la ceasul lui Mircea.

Asa am facut un mars fortat de cateva ore prin desertul cu vegetatie presarata cu diferite tipuri de spini. Ajunsi in sat, nu stiam insa ce sa facem. Furtuna era aproape, insa nu ploua, asa ca n-avea rost sa trezim localnicii, iar noi eram oarecum la adapost de fulgere, oricand putand sa ne refugiem in sat daca acestea se apropiau prea tare. Asa ca pe la 5 ne-am pus la somn langa camilele care urlau nostalgic pe nisipul de langa sat.

Nici de data asta n-am adormit, pentru ca la 6 am inceput sa simtim pe fete picaturile de ploaie, iar fulgerele erau parca pe langa noi. Ne-am strans iarasi totul si am intrat in sat, unde toata lumea dormea fara sa se simta deranjata de furtuna noastra. Am stat in mijlocul satului pana la 7, dandu-i lui Mircea ocazia frenetica de a experimenta si alte poze, apoi, cand s-a instalat lumina, ne-am dus la somn.

La 9, cand ne-am trezit, dupa 2 ore de somn binemeritat pentru mine si aproape deloc pentru Mircea, era un cer senin de parca visasem noi totul. Numai ca eram in preajma satului sat si aveam pozele cu noi.

Asa ca dupa o noapte nedormita si o zi nemancata, pentru mine urma o zi grea. Dar despre asta mai incolo.