The Borat Project: Cand stafia marii si cea a comunismului bantuie impreuna. La Aralsk

9

Kazahstanul ramane, pentru reporterii TOTB, o tara a contrastelor. Curatenia din tren e completata de amabilitatea oamenilor, insa cazarea e sub orice critica, iar comunicarea in continuare dificila. In plus, nimeni nu intelege ce cauta doi romani la marea Aral. Au ajuns insa acolo pentru a documenta un dezastru ecologic.

Text: Magor Csibi. Foto: Mircea Struteanu

Se pare ca si Borat are dreptate, din cand in cand. De exemplu, daca ar fi vrut sa faca un film despre o tara “ramasa in urma” cum e Kazahstanul si ar fi vrut sa includa imagini dintr-un tren, ar fi fost mult mai bine sa aleaga un tren din Romania. Noi am ramas cu gura cascata cand ne-am urcat in primul nostru tren local: vagon ultramodern, aer conditionat, buton de chemare a conductorului in compartiment, ca pe avion, muzica discreta si controlor care bate la usa inainte sa intre in compartiment. Pentru cateva momente am crezut ca am gresit trenul. Dar nu, eram in cel bun, spre Aralsk.

Nici pretul de 50 de dolari dus-intors nu este unul de speriat, mai ales ca e vorba de o ruta lunga de aproape 700 de km. In plus, oamenii ne-au aratat mereu ce inseamna sa fii ospitalier, chiar daca nu suntem pe aceeasi lungime de unda si nici nu avem o limba comuna.

Dupa experientele din Kiev, aveam ezitari sa ma mai duc la vreun ghiseu dar, neavand de ales, am incercat din nou. Am intrebat o functionara care este trenul nostru, avand in vedere ca tot n-am reusit sa invatam sa citim literele chirilice si nici sa intelegem kazaha. Ea a incercat sa ne explice de unde trebuie sa luam trenul, dar vazand ca nu avem fete prea dumirite, a ales sa iasa din spatele ghiseului si sa ne duca personal la tren. Acolo a vorbit cu controlorul si ne-a urat “sedere placuta”, apoi s-a dus inapoi la post. Si eu, si Mircea am ramas impresionati.

La ora 2:19 am ajuns la statia ce odata era cea mai mare din regiune Aralskoe More sau Marea Aral. Azi este una nesemnificativa, trenul stationand acolo doar cateva momente. La randul sau si more, adica marea, e doar o amintire trista.

Am tot fost intrebati de oameni de ce mergem la Aralsk, caci doar nu e nimic de vazut acolo. Nimeni nu parea sa impartaseasca opinia noastra, ca acesta poate sa fie un loc interesant, din exemplul caruia putem sa invatam multe. In fond, pana de curand, aceasta regiune a reprezentat cel mai mare dezastru ecologic creat de om. Asta pana cand BP s-a “decis” sa doboare recordurile si in acest domeniu.

Revenind la marea Aral, da, din punct de vedere turistic prietenii kazahi aveau dreptate. Aralsk-ul nu este o statiune unde familiile sa vina la o relaxare de week-end. La sosire gasesti doar cativa “rechini”, care asteapta sa mai vina cate un turist habarnist si de la care sa obtina vreo suma frumusica. Iar in toiul noptii nici n-ai multe de ales. Ori te intelegi cu ei, ori risti sa descoperi orasul pe cont propriu.

Si noi a trebuit sa negociem la sange si am ajuns la mai bine de jumatate din suma initiala, asa ca abia la 3 noaptea am reusit sa ajungem la hotel. Sau… la asa-zisul hotel.

Din spusele prietenului nostru Andrei, care a fost in expeditie la lacul Aral anul trecut, hotelul nu este unul de care sa te atasezi sentimental. Nici din ghidurile turistice, nici din cele aflate de la alti turisti trecuti deja pe aici n-am obtinut alta perspective. De afara, hotelul arata de fapt ca o scoala generala darapanata, despre care nu poti sa zici daca e in descompunere avansata sau, de fapt, nu a fost inca terminata.

Primele doua etaje arata relativ normal, dupa aceea nu prea mai exista geamuri, doar ziare si scanduri. Ti-e si frica sa stai in fata hotelului, sa nu-ti pice vreo caramida in cap.
Si asta a fost partea frumoasa.

Incercam cele doua usi de lemn ale hotelului. Nu putem intra. Erau incuiate. Observam totusi o sonerie mica, mascata discret de umbra unui copac. Dupa cateva minute de insistente, se aude o voce din spatele usii, intrebandu-ne in kazaha “ce vrem?”. De parca am fi sunat la o locuinta private…. Noi incepem cu lectia clasica: “suntem turisti”, “vrem sa ne cazam”. Dupa o scurta perioada de reflectie, o baba extrem de morocanoasa ne deschide usa si se uita la noi cu atata “blandete” de parca tocmai i-am fi calcat pisica in picioare.

Holul hotelului e la fel de prietenos ca si exteriorul. Imi aduce aminte de starea multor hoteluri de la noi, de pe vremea comunismului. De fapt, stabilimentul nostru pare sa combine “modernitatea” hotelurilor nerenovate din Baile Herculane cu farmecul unei cazamate.

Apare in cinci minute si o receptionera, la a carei vedere aproape ca izbucnesc in ras. Asta dupa ce am citit in ghid ca pe aici mai toate receptionerele seamana cu logodnica lui Frankenstein, avand parul vopsit strident si o “agresivitate fermecatoare”. Si pe cele mai multe le cheama Sasha. N-am apucat sa aflu numele femeii de la hotelul nostru, in rest descrierea se potrivea bine.

Cand sa alegem camera nu a trebuit sa ne chinuim prea mult, caci aveam de ales intre “room” si… “room”. Ni s-a prezentat sec un pret care evident era unul mai mare decat in Uralsk, de exemplu. Dar asta nu a putut sa ne deranjeze la ora respectiva. Am platit si ne-am dus spre camera.

Scarile de acces aratau ca si cum brigada de muncitori ce a lucrat la ele ar fi facut-o in timp ce testau vodca ruseasca: erau mici  si strambe. Insa, in camera am mai avut parte de unul din paradoxurile Kazahstanului. Daca tot hotelul parea intr-o stare avansata de descompunere, proprietarii au ales totusi sa investeasca in modernizarea interiorului. Asa ca avem un boiler Sharp deasupra usii de la intrare, chiar daca nu tot timpul curge apa.  Chiar si cand curge, vin de fapt trei firicele subtiri.

Energia, aparent, nu e o problema, caci aparatul de aer conditionat – ce arata vechi de cateva zeci de ani buni – functiona la capacitate maxima. Un televizor sport modern pare sa sugereze ca suntem totusi in secolul XXI, insa antena sa din sarma, croita parca de mana unei gospodine plictisite, ne reaminteste unde ne aflam.
Camera e placuta, asadar, insa ne izbeste un miros puternic, precum cel de pe vremea caminelor studentesti nerenovate. Constatam ca nici geamurile nu se deschid.

Cel mai important insa este faptul ca am ajuns la tinta finala a calatoriei noastre. Suntem in Aral si suntem fericiti. Scopul nostru nu este unul turistic, iar de maine incepem munca, sa documentam starea mediului inconjurator. Intre timp, decidem ca trebuie sa ne mutam in sat, de dorit la o familie si nu in centru.

Bine am ajuns la Marea Aral. Sau, mai degraba, la sarea din Aral. Caci e foarte multa sare pe aici.

Tags:



9 comentarii

  1. probabil ca din 1991 si pana acum nu au avut prea mari sanse de recuperare, dar totusi exista si lucruri placute din ce citesc. imi imaginez ca tine si de regiuni chestiunea cu amabilitatea.

    succes in continuare! 🙂

  2. Documentare fericita si sa nu-i speriati pe localnici. Asteptam urmatoare aventuri. Cu multumiri tovarasesti si urari de spor stahanovist. Numai bine!

  3. Datorita faptului ca subsolul Kazahstanului contine toate elementele din tabelul lui Mendeleev, deci fiind o tara bogata aflata pe un teritoriu imens (daca e sa ne gandim ca suprafata ei este comparabila cu a Europei), sunt multe lucruri interesante de vazut si de studiat. Pacat ca lumea a descoperit ca pe Terra exista numai vestul – dar si aceasta parte a lumii este extraordinara prin specificul ei.

  4. Interesanta calatorie.
    Este placut sa auzim si de alte locuri interesante de pe planeta nu doar de shoppingul din Dubai si de Sagrada Familia.
    Probabil ca multi dintre cei care lauda destinatiile de mai sus nu au auzit niciodata de Kazahstan si de Азовское море.
    Ma distreaza tare ceicare sustin ideea ca locuitorii Kazahtanului se numesc cazaci.

    • Kazahi…Sunt locuri frumoase acolo…Alma Ata(fosta capitala, ce fain este contrastul dintre muntii din sud cu creste inzapezite si desertul din nord), Muntii Tian Shan(Cimbulac, Medeo), desertul, lacurile de acolo(Balhas), Turkestan(orasul cu moscheea)…multe altele…

      • Este un fenomen curios la Balhas unde, pe aceeasi intindere de apa, de-a lungul ei, jumatate este apa dulce si cealalta jumatate apa sarata. Apoi pe stepele intinse – e curios sa vezi destul de des dromaderi, pe langa hergheliile de cai sau turmele de oi (a caror carne nu are deloc mirosul specific, o curiozitate constand in faptul ca localnicii nu le mulg si deci ei nu cunosc notiunea de telemea de oaie). La Almata (noua denumire a “capitalei din sud”- cum o numesc ei cu drag), sunt foarte multe de vazut, orasul fiind la o altitudine aproximativa de 800 m fata de nivelul marii, in usoara panta, in asa fel incat pe timp de ploaie apele se scurg, iar copacii (indeosebi cei de pe soseaua de la aeroport spre oras) sunt tunsi in diverse figuri geometrice – care le confera o frumsete aparte. Patinoarul de la Medeo – construit la cea mai mare inaltime, complexul expozitional de la Atakent (care inainte se numea VDNH=EREN), Muzeul de istorie si multe alte locuri. Ar fi multe de vazut in acea zona.

Leave A Reply