The Borat Project: Blestemul jurnalismului de senzatie. Acomodarea in tara unde politia nu ia spaga

18

Nu a trebuit sa stam mai mult de doua zile ca sa ne dam seama ca nu documentarele, ci localnicii au dreptate: in Aralsk nu prea e nimic de vazut. Cel putin nimic ce nu poate fi vazut in doua, maximum trei zile. Tot ce este extraordinar, sublim, cu multe vapoare si peisaje spectaculoase tine de lumea povestilor si a reportajelor “imbunatatite”. In Aralsk sunt doar un muzeu mic, un hotel prost, localnici obisnuiti cu turisti ciudati care vin sa vada pe bani multi “nimicul”, preturi destul de piperate si vreo trei vapoare care nu au fost inca dezmembrate de localnici pentru a construi diverse lucruri din ele.

de Magor Csibi. Fotografii de Mircea Struteanu

Dupa a doua zi de sedere, Mircea m-a intrebat ce o sa facem in continuare. Ca cel putin din punct de vedere foto, nu o sa avem nimic de exploatat dupa maximum trei zile. Insa biletul nostru de intoarcere e abia pe 27 august. Adica avem timp sa invatam nu numai orasul, dar si aproape toti locuitorii sai.

Nu prea am avut timp sa reflectam la aceste probleme, avand in vedere ca noi inca nu ne-am decazat de la hotel, nu am facut planul “expeditiilor” si nu am apucat nici sa luam permisul de sedere. Asa ca ne-am decis sa abordam problemele pe rand.

Prioritatea era sa rezolvam problema cazarii din Aral, avand in vedere ca hotelul nu parea o optiune pe termen lung si ca voiam sa stam cu familii locale. Insa deja din prima zi am vazut ca nu va fi atat de simplu precum ne gandeam sa ne cazam la familii. In primul rand, localnicii sunt destul de obisnuiti cu turistii, asa ca nu tin neaparat sa ofere o impresie buna despre tara lor, sa te abordeze sau sa te invite. In al doilea rand, toata lumea vrea bani pentru orice. Iar nu in ultimul rand, a contat si faptul ca nici eu, nici Mircea nu prea suntem genul de oameni care se baga sub pielea omului cu tupeu, ca Pierre, de exemplu.

Asa ca am apelat la serviciile “ONG”-ului Aral Tenizi. Ca platit sau neplatit, tineam neaparat sa stam cu o familie locala. L-am rugat pe Serik, cel care se ocupa de business-ul cu turistii, sa ne ajute sa gasim o familie care nu e bogata, nu sta in centru si nici nu are o casa prea frumoasa. Raspunsul din partea lui a fost:  “C’mon, not even I have a nice house”, adica nu prea e nici o casa frumoasa in oras.

Pretul, evident, a fost peste pretul de hotel, dar Serik ne-a luminat spunand: “Vreti familie, vreti experienta, asta e pretul”, sugerandu-ne ca in aceasta comunitate destul de mica mai nimeni nu ne ia fara voia lui. Asa ca, pana la urma, am acceptat un pret similar cu cel al hotelului. La nimeni alta decat secretara “ONG”-ului, care locuieste la 7 minute de centru. Mai tarziu am invatat ca aceste 7 minute sunt 7 mai degraba cu masina. Pe jos, sunt undeva la 20-25 de minute, dar nu ne-am incurcat atunci in detalii.

Daca am rezolvat cu cazarea, ne-am gandit sa mergem si la politie sa ne inregistram cum ni se cere conform legislatiei locale. Cu o zi inainte, atat Pierre, cat si Altay mi-au tinut o mica prelegere despre faptul ca in Kazahstan nu exista spaga, avand in vedere salariile mari si pedepsele incluse in “noua reforma a justitiei” din aceasta tara. I-am povestit aceste lucruri si lui Mircea, spunandu-i cu optimism ca o sa fim primii calatori care termina aceasta ruta fara sa dea bani la autoritati.

Si aproape asa a fost. Se pare ca lipsa “present”-ului de la granite ne-a lovit cu cateva zile intarziere. Fara hartiuta de imigrare al lui Mircea era o “problem”. A “big problem” chiar. Dar dat fiind faptul ca eram cu o localnica, gazda noastra, politista s-a aratat generoasa si ne-a ajutat sa completam doua formulare de cate o pagina. Chiar daca ne-a luat ceva timp in lipsa cunostintelor noastre de litere chirilice, marea problema s-a dovedit a fi rezolvabila in maxim 5 minute. Iar la sfarsit, cand sa multumim, gazda noastra se uita destul de neintelegator la noi.

Nepricepand din prima care e problema, ne-a facut semnul inconfundabil al “degetelor frecande”, aratandu-ne ca munca se plateste. Adica n-am dat spaga, doar am platit o munca cinstita. Si ne-a costat doar 20 de dolari. Pret de sambata. Ieftin, d-le.

Dar nu ne-am pierdut elanul. Am plecat spre noua noastra casa, penultima casa de pe strada, dupa care urma marea, sau cum am putea sa o denumim mai realist, groapa de gunoi a orasului.

Casa e exact ca orice casa rurala de la noi. Bucataria, mobilierul, baia de afara si chiar si oamenii ne-au adus aminte de experietnele noastre de la tara, unde timpul sta in loc, nu se intampla nimic si nu se pierde nimic. Cei din casa nu se chinuie sa comunice prea mult cu noi, doar vin de trei ori sa ne cheme la ceai si la masa. De fiecare data cand mancam, fata gazdei sta tot timpul cu noi, ea fiind responsabila sa nu depunem nici un efort, dupa traditiile kazahe. Doar ea poate sa ne toarne ceai, cate putin intr-o cana, cu sau fara lapte, si ea trebuie sa sara ori de cate ori observa ca lipseste ceva. Tot ea ne gateste si tot ea face curat prin bucatarie sau prin casa. Am incercat odata sa iau eu ceainicul si sa-mi torn singur in cana cand ea a iesit pentru o clipa din bucatarie, dar raspunsul ei a fost destul de negativ.

Iar despre Aralsk putem sa vorbim doar putin. Pentru ca e exact asa cum ne spun localnicii. In fostul port sunt patru vapoare renovate si expuse, dar nimic extraordinar aici. Ceea ce ne-a incantat in primele zile a fost ca am invatat si noi sa umblam pe mare. Chiar daca motivul “minunii” la care am participat e trist. Nu mai e mare. In schimb, sunt multa sare, vreo trei vapoare ruginite undeva afara, in golf, si multe ramasite de vaporase, avand in vedere ca localnicii au taiat in bucati toate vasele pentru a-si repara casele si gardurile.

Acum, cum ne-a obisnuit istoria, nimeni nu mai recunoaste nimic. Localnicii dau vina pe uzbeci, care dupa spusele lor au venit pana la Aralsk pentru a taia si vinde vapoarele. O dovada a acestui fapt este observabila in Uzbekistan, unde toate vapoarele ramase sunt intregi, asa ca, dupa logica locala, uzbecii au ales sa taie vapoarele kazahilor. Dar despre asta mai incolo.

Iti ajung cam doua zile sa vezi tot ce e de vazut in Aralsk. Asta daca nu vrei sa fii mai artist decat ceilalti si sa prinzi o lacrima de pescar batran care, la apusul soarelui, in suspine adanci, regreta disparitia marii. Dar asta se vede cam o data la 5 ani. Daca n-ai rabdarea asta, Aralsk-ul este un oras extrem de plictisitor. Departe de reportajele si documentarele vazute acasa, departe de “glamour”-ul articolelor citite de noi. Cateva fiare vechi, ce ne spun o poveste mai degraba decat localnicii, care nu sunt foarte comunicativi si care nu inteleg ce e de vazut la cateva ruginituri. Care si in acest moment sunt taiate de localnici, chiar daca toata lumea neaga asta, fara sa se realizeze ca fara aceste ruginituri chiar nu vin turisti in zona.

Mircea a insistat la inceput ca nu o sa ne ajunga cateva saptamani aici. Ca e mult de munca, sunt multe de vazut si multe de fotografiat. Insa o data ajunsi aici, ne-am dat seama ca orasul si imprejurimile nu sunt exact cum sunt descrise in diverse locuri. Si chiar intelegem tentatia de a zice ca locul asta e ceva extraordinar. Numai ca nu e.

E ca orasele noastre miniere, in degradare, fara perspective, dar fara o tragedie intens traita de oameni. Nu orasul in sine e interesant, mai degraba povestea lui. Asta merita timp alocat. Dar ca simplu turist, daca vrei sa vii aici, nu ai de ce sa iti aloci mai mult de douia zile. Intelegi tragedia locului repede si daca stai mai mult, nu ai altceva de facut decat sa inghiti cantitatea imensa de praf si sare din aer si sa-ti cheltui banii.

Deseori, in oras, nu iti dai seama daca e innorat sau cer senin, avand in vedere ca praful transforma culoarea albastra a cerului in ceva cu o tenta gri-galbui. Caldura e naucitoare, pe strazi se umbla intre orele 11 si 16 doar daca chiar ai treaba, iar localnicii sunt extrem de nepasatori fata de curatenia orasului, aruncand lucruri peste tot, indiferent ca e vorba de resturi de animale sau de peturi. Pitoresc.

Asa ca, dupa doua zile de stat in oras, ne-am si hotarat sa plecam spre satele pescaresti. Dar despre asta va voi vorbi in episodul urmator.

Tags:



18 comentarii

    • 🙂 si eu care ma gindeam ca acest jurnal de calatorie este printre putinele “proiecte” interesate de pe TOtB. In rest prea multa ecologeala de fatada, prea multe articolase transformate cu forta in “proiecte”.
      Chiar si aceasta calatorie… nu putea sa aiba un nume normal? Chiar trebuia sa fie proiect, nu doar calatorie in jurul marii?

    • Subiectul in sine e interesant, dar abordarea este simplista si neprofesionista.. Am aflat mai multe despre trenuri si hoteluri, si aproape nimic cu adevarat important si interesant. Incercati sa vedeti blacksea.eu, cam asa ar fi trebuit sa arate si aceasta excursie (pentru ca nu e proiect).

  1. @klz — subiectul e plictisitor dar citesti 🙂

    Eu zic ca nu e plictisitor, dar e trept ca trebuiau sa-l viziteze pe tatal lui Borat, atunci ar fi avut trafic mai mare.

  2. @klz: Nu te pune nimeni sa citesti. Daca o faci, inseamna ca n-ai treaba, esti plictisit deja si incerci sa arunci vina pe altii. Ori te apuci de ceva constructiv (ca oricum Romania duce lipsa de asta), ori te duci si tu undeva si faci un reportaj mai bun. Desi ma indoiesc ca ai fi in stare de oricare dintre actiunile de mai sus…

    In rest, felicitari reporterilor!

  3. Magore, ma dezamagesti! Ai plecat cu prea multe prejudecati!
    “Ca cel putin din punct de vedere foto, nu o sa avem nimic de exploatat dupa maximum trei zile. “, zici tu…
    No, uite aici o pagina de jurnal, ca sa vezi ce-ai pierdut, desi ai fost acolo. Nu, nu e “reportaj imbunatatit”, ci un altfel de calator. Se numeste Mihai si a scis aici http://mongolia.ro/?p=1052
    Daca n-ai chef de citit, da scroll, sa vezi ce fotografii ai ratat!
    Servus!

  4. Cred ca morbul turismului astuia peste tot e de vine. NU SE FACE TURISM oriunde…si daca ati patit asta e ca o meritati…sunt tari in care nu trebuie sa te duci pentru ca nu ai ce vedea…toata lumea pune boticu la prostiille generate pe NG care te indeamna sa vizitezi toata lumea ca e interesanta…nu e pentru toti..putini pot sa vada frumuseti in mucegaiuri..restul..ca noi trebuie s amergem acolo unde am INVATAT ca avem ceva de vazut…depinde de ce te intereseaza…pictura, istorie, etc…sunt tari cu traditie si pregatite sa primeasca turisti..cu traditie in domeniu…daca tot vreti sa vedeti ceva fenomenal mergeti pe inserat la groapa de gunoi glina din bucuresti…sa vedeti senzatii tari si tot ce va lipseste..mirosuri..alea-alea…

  5. Niste turisti care se cred exploratori povestesc foarte “inside the box”.

    Am tot asteptat sa aflu ceva despre un loc mai putin turistic. Am aflat doar ca ei nu inteleg ce cauta acolo. Cool.

  6. Nu inteleg faza, ce e atat de rau in ceea ce fac astia? Drept, aceasta postare a fost mai slabuta, dar in rest…super fain! Uite, Dragos, poti sa-i urmezi exemplul; ei va arata si cum sa-ti faci o vacanta low-budget (chiar daca nu le-a iesit intotdeauna faza), poti sa te duci si sa povestesti mai bine.

    Hai baietilor! de-abia astept sa aflu cate ceva despre satele pescaresti!

  7. De ce nu aţi publicat fotografii din oraş sau cu ruginiturile? Sunt curioasa. Fotografiile publicate sunt insulte la adresa celor care v-au primit. După ce pleacă vreun jurnalist-fotograf englez sau de altă naţie din România şi publică numai fotografii cu mizerie, cu babe îmbrobodite şi îmbrăcate în negru sau cu romi murdari … nu ne place. Mă gîndesc ce-ar zice gazda voastră dacă ar avea acces la acest articol şi-ar înţelege ce-i scris? Sunt de acord că este plictisitor, că sunt gunoaie şi maşini ruginite – dar mizerie găseşti oriunde în lume. Am văzut cu ochii mei. Sunt dezamăgită de articol. Cum bine a comentat cineva aici: nu este profesionist. În plus, simt un aer de aroganţă. Hei, am găsit o ţară mai urîtă, mai săracă, mai primitivă decît a noastră – ha ha. Cam aşa sună.

  8. bre, oamenii s-au dus intr-un oras care li s-a parut plictisitor si asta e ceea ce au spus in articol;
    era destul de facil ca, in aceste conditii, sa bage niste comentarii care sa propulseze cititorul in niste trairi si imagini desprinse de realitate, dar oamenii au dorit sa fie sinceri cu ei insisi si cu cititorii – care e problema?
    insa articolul, si mai ales demersul vostru, e f. interesant pentru ca ofera un punct de vedere autentic, nefermentat prin ‘inmuiere’ in tiparele de gen
    cine vrea literatura de calatorie la superlativ sa il citeasca pe ioan t morar despre insula pastelui sau macar despre ministerul turismului – elena udrea (o fi scris si asa ceva 🙂 iar cine se simte depasit intelectual si de asa ceva, poate sa citeasca revista unica sau alte chestii ‘ejusdem farinae’

    • Nu cred ca s-a plans nimeni de lipsa onestitatii celor doi sau de faptul ca nu au cosmetizat imaginile astfel incat sa ne prezinte o tara de vis. Problema e lipsa continutului si superficialitatea articolelor, fapt pentru care imi vine greu sa cred ca s-ar putea simti cineva “depasit intelectual”. Un exemplu despre cum ar trebui documentata o asemenea calatorie este pe site-ul http://theblacksea.eu/ .

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger