The Borat Project: Aventura nu ne ocoleste!

14

Cald, inghesuiala, apa pe sponci, insa punctualitate. Comunicarea cu localnicii continua sa fie aproape imposibila. Si, nu in ultimul rand, au trebuit sa isi schimbe planul de calatorie din cauza unui amanunt neprevazut. Drumul reporterilor TOTB spre lacul Aral din Kazahstan sta sub semnul aventurii.

Text de Magor Csibi. Foto: Mircea Struteanu

Cand am scris ultima data, acum doua zile, parca si lipsa aerului conditionat mi se parea simpatica. Am zis ca si asta face parte din aventura, ca poate asa trebuia sa fie. Acum,  dupa 40 de ore de drum, entuziasmul incepe sa dispara. Peste tot s-au anuntat temperaturi record, iar parca si in Ucraina si in Rusia recordurile sunt extreme.

Sa stai inghesuit intr-un compartiment de tren la temperaturi de 30-40 de grade, cu plus, cu inca trei calatori si sa astepti ore intregi pentru ca in sfarsit sa poti adormi e aventuros doar in scris. In realitate e destul de neplacut sa traiesti asta.

Insa oricat de greu e pe trenul ucraineano-ruso-kazah, orarul afisat pe peretele palierului de pe tren este respectat intocmai. Daca acolo scrie ca la 16:13 ajungem intr-un oras, la 16:10 poti sa te pregatesti de coborare. Trenul a fost, pe toata durata calatoriei, unul extrem de punctual, ceea ce m-a impresionat intr-un mod placut.

Foto: Padure arsa, in Rusia

In continuare nu avem insa noroc cu comunicarea. Pana acum, am gasit un singur om cu care ne-am inteles in doua limbi diferite, insa si asta este explicabil, avand in vedere ca el era… neamt. In rest, am mai vazut un singur om care a schitat un gest in directia comunicarii “internationale”, respectiv o vanzatoare care a incercat sa-mi explice ca inghetata mea costa 20 de ruble, insa si ea s-a impotmolit la cifra 2.

La granite n-am avut deloc probleme, oarecum surprinzator pentru mine. Se pare ca daca nu schitam niciun gest auzind limba rusa asta ne protejeaza fata de vamesi, acestia crezand, probabil, ca nu meritam efortul de a fi bagati in seama. Mai ales cand ne si observa pasapoartele, majoritatea lor fiind vizibil dezamagiti ca suntem doar “rumunski”.

Am gasit si un “coleg” mai insistent care s-a gandit sa se aseze la noi in compartiment si sa ne povesteasca indelung despre diverse lucruri, in speranta ca ne vom imprieteni. Din toata conversatia cu el am inteles doar ca ar vrea sa bea cu noi, intrebandu-ne daca avem bautura la noi :-). Dupa aceea a mentionat in cateva randuri cuvantul “Ceausescu” fiind si el probabil deziluzionat de diletantismul ultimelor guverne.  Si ne-a mai zis “Nicolaescu  cinema”, dar noi ne-am gandit sa nu reactionam la entuziasmul lui, nefiind fani neconditionati ai maestrului Sergiu Nicolaescu. Poate daca zicea Mungiu, aveam alta reactie. 🙂 Asa ca, dupa jumatate de ora, si el a cedat nervos, printr-un gest prin care ne-a aratat ca am fost o pierdere de vreme pentru el.

<<Buna dispozitie>> este sporita si de faptul ca pe tren nu exista apa la baie, sau ca incalzitorul – de unde ar trebui sa luam apa fierbinte pentru supe instant si ceai – nu merge. Asa am ajuns sa ne spalam o data pe zi cu servetele umede,  asta daca nu luam in considerare cei cativa litri de transpiratie pierduti zilnic. La apa fierbinte avem noroc, avand in vedere ca Mircea a adus cu el un fierbator de apa din India, asa ca ne simtim integrati in peisaj cand ne gatim ciorbele pe palier, la singura priza pe care am acaparat-o deja din prima zi, cu laptopul meu.

Muzica nu inceteaza sa ne incante in continuare. Pe un casetofon de masina, adaptat pentru nevoile trenului conductorul prinde un post rusesc, care ne incanta cu melodii  gen “Gabi Cotabita”, varianta locala. E un adevarat <<rasfat>> pentru urechile noastre.

Insa, ieri dimineata, la trezire am avut un sentiment de bucurie si mandrie cand am fost trezit cu o piesa a celor de la Zdob si Zdub. Nici macar nu m-a deranjat ca era in rusa, incercam sa arat tuturor ca baietii “sunt de-ai nostri”.

In afara de punctualitate, nici trenurile de pe aici nu te rasfata prea mult. Controlorii lor sunt la fel de “educati si civilizati” ca ai nostri. Nu ezita sa te impinga daca cumva simt ca le stai in drum, daca nu intelegi ce vrei nu prea stau sa-ti explice si fac abstractie de lipa anumitor necesitati de baza de pe tren, ca apa calda sau apa in general. Nici nu mai vorbim de aer conditionat. Poate ca au auzit de programul Caveman si nu au vrut sa ma obisnuiasca prost. 🙂

Tot la capitolul amabilitate, mi separe ca oamenii cu care am intrat in contact pana acum sunt putini mai nerabdatori decat in celelalte tari in care am fost pana acum. Incearca o data, de doua ori sa-ti explice ceva, in rusa evident, iar daca nu reactionezi, ori te ignora, ori se enerveaza. Asta poate sa insemne ca doamna de la ghiseu incepe sa urle la tine, sau tipa de la chiosc incepe sa-i serveasca pe ceilalti client, ignorandu-te cu desavarsire.

Insa lipsa de tact nu este generalizata. Noul nostru prieten geman ne-a explicat, de exemplu, ca desi el nu a adus mai nimic de mancare cu el, colegii din cabina il invita la masa ori de cate ori mananca ei. Si chiar daca nu vorbesc aceeasi limba se chinuie din rasputeri sa-i explice ceva. Si, intr-un fel, si noi asteptam mai multa deschidere din partea oamenilor, odata ajunsi in Kazahstan. Unde tocmai ne pregatim sa intram, asteptand vamesii  pentru control.

Ieri am primit inca o lectie, respectiv de ce nu e bine sa pleci in partea asta a globului fara un plan prealabil. Mircea a incercat sa ma sperie cu o glumita, ca o sa mai trecem granite de cateva ori, dupa granita ruso-ucraineana, iar eu din reflex am deschis ghidul de la Lonely Planet. Si, surpriza, avea dreptate. Se pare ca trenul pe care ne aflam intra in Kazahstan, ca apoi sa iasa si sa ne duca la destinatie, la Orenburg. Insa noi avem o viza de tranzit pentru Rusia cu o singura intrare si o viza turistica cu o singura intrare in Kazahstan.

Asa ca ne-am hotarat sa nu riscam sa nu intram in Kazahstan a doua oara si sa intrerupem astfel tot proiectul nostru. Astfel, am decis sa intrerupem calatoria cu trenul si, in loc de Orenburg, sa coboram la Uralsk. Chiar daca de acolo nu exista legatura de cale ferata spre Aralsk iar drumurile sunt mai putin practicabile, preferam aceasta varianta decat sa nu intram deloc. Se pare ca pana la urma Aventura tot ne gaseste. Ar fi fost prea simplu sa ajungem in Aralsk cu trenurile si doar cu cateva ore de asteptare.

In acest moment, vamesii din Kazahstan deja s-au sesizat. Au cerut si biletele noastre si au inceput sa cante. Simt nevoia unui mic “present” (cadou – n.e.) in aer. Veti afla ce s-a intamplat din postarea viitoare.

Tags:



14 comentarii

  1. Banuiesc ca un pic present si ati rezolvat problema… Oricum, cred ca nu e o idee rea sa coborati la Uralsk si apoi sa o luati spre sud spre Atyrau, la Caspica… nici Caspica nu o duce mult mai bine ca lacul Aral, dar are avantajul ca inca primeste apele Volgai…. E un autobuz care face vreo 7 ore sau iesiti la autostop. Dar de ce nu v-ati luat si viza de Uzbekistan sa mergeti la Moynaq ?

  2. hotariti-va: sunteti sau nu jurnalisti? cand ati plecat ati facut ditamai tam-tamul in articol ca nu e o expeditie jurnalistica pentru ca nu sunteti jurnalisti. acum vorbiti despre “drumul reporterilor TOTB”. reporterii nu sunt jurnalisti?

    corect ar fi sa reveniti la ideea ca nu sunteti jurnalisti, ca textul de fata are lacune mari de limba romana si de exprimare.

    in rest, mult succes in misiunea voastra, dati dovada de mult curaj sa va inhamati la ea.

    • Bine ca iar sunt pe faza corectorii de serviciu…
      In nicio tara comentariile la articole nu se leaga de aspectul acesta!
      Si cred ca nici tu n-ai reusi sa scrii intr-o limba 100% literara in atare conditii!

      Bai, gata cu corecturile gramaticale si veniti cu comentarii de fond!

      Si poate te gandesti ca nu e corect, pt ca autorul nu are un nume romanesc…Parerea mea e ca vorbeste si scrie mult mai bine decat majoritatea romanilor pe care-i cunosc!

  3. Marian Grunca on

    Sunteti pseudo-jurnalisti care pleaca incognito intr-o calatorie-reportaj. Doi amarasteni, scosi din filmele lui Mungiu, adica doua drame post-decembriste, care nu sunt in stare sa aprecieze munca lui Sergiu Nicolaescu sau faptul ca oamenii din Ucraina vor sa le vorbesti ucraineste sau ruseste, nu sa-ti raspunda tie in engleza.
    Articolul e slab, pare o compunere de copil de clasa a IV-a, frustrat de faptul ca nu gaseste cu cine sa comunice, se declara neimpresionat de muzica celor de acolo, dar se entuziasmeaza ca un papagal in fata pisicii cand aude basarabeni cantand ruseste, limba pe care nu o intelege.
    Mai bine ramaneati acasa, ne faceti de ras pe unde va duceti. Nu ca va baga cineva inseama, ca oricum nu meritati.

    • Faptul ca lor nu le place Sergiu Nicolaescu, zic eu ca nu merita sa le vobesti atat de urat.
      Mie persomal chiar mi se pare interesant reportajul. Sa fie oare din cauza faptului ca nici mie nu imi place Sergiu Nicolaescu? 🙂

    • Dupa logica ta sovietica,daca te duci intr-o tara si nu stii limba inseamna ca te faci de ras!? Te rog sa gandesti cu creierul nu cu bocancii,tovarasica!

      • Exista dictionar de conversatie. Si mai exista optiunea “ghid local”. Mai ales ca au si laptopul dupa ei, nu era greu sa aiba cel putin si un dictionar. Daca au un accident ceva, oare cum s-ar intelege sa ajunga la un spital?

        Pe langa faptul ca trebuie sa te intelegi cu populatia locala, mai apar si diferente culturale fata de Europa. Chinezii/thailandezii de ex, daca nu inteleg ce le zici, dau din cap ca si cum ar zice da, si zambesc. Tu poti intelege ca raspund afirmativ la ce i-ai intrebat (de ex, ca sa ajung la spital fac la dreapta?), si ajungi in balarii.

    • Cred ca exagerezi un pic (in prima parte) dar nici nu esti departe de adevar (in a doua). Ceea ce probabil ar fi vrut sa faca cei doi e similar cu blacksea.eu, asta intr-adevar e proiect si e interesant. Ceea ce vad deocamdata este o excursie cu trenul, intitulata pompos “proiect”. Uite ma duc si eu in Grecia in curand, o sa pun pozele pe blog si voi folosi numele “proiectul Andromeda”, ca suna bine.
      PS. Sergiu Nicolaescu sucks big time.

    • Subscriu la comentariul lui Marian, desi unele parti din el sunt cam dure. In general in orice tara in care mergi, lumea se asteapta sa te adresezi in limba locala. E un aspect de bun simt. Chiar daca pocesti cuvintele lumea va incerca sa te inteleaga sau daca nu va chema pe cineva care te va putea ajuta.

      In locul tovarasilor mi-as pune anumite probleme: de exemplu de ce colegii de compartiment ai germanului ii ofera de mancare si incearca sa comunice cu el. In general partea cu comunicarea e in ambele sensuri. Daca nu arati o mica deschidere nu o sa vina nimeni la tine sa te intrebe de unde vii, ce faci si sa-ti arate un alta. Cred ca din punctul acesta de vedere vesticii sunt un pic mai deschisi, aratand o oarecare naivitate (cred unii). Cred ca din punctul acesta de vedere calatoria va fi ratata daca nu vor lasa garda jos, fara sa comenteze acid orice detaliu iesit din comun.

      Partea cu Sergiu Nicolaescu mi se pare nerealista. Sunt filme de o anumita categorie si nimic mai mult. Trebuie vazute in contextul lor. Sunt convins ca domnii Magor Csibi si Mircea Struteanu s-au uitat la “Ultimul Cartus” cand Mungiu inca era la scoala sau se juca in spatele blocului.

      Ma distreaza partea cu servetelele umede, de parca dansii nu ar fi barbati ci niste curve de pe centura. Probabil dansii nu au fost in excursii pe munte unde in general nu exista dus sau prea multa apa. Ma intreb ce se intampla daca nu existau servetelele umede?

      Oricum, le recomand mai multa deschidere. Deasemenea cum am citit intr-un comentariu de mai jos, un ghid de conversatie nu strica niciodata.

      Drum bun!

  4. Sunt foarte curios cati dintre voi ati lua trenul sa va duceti in Kazahstan (indiferent de motiv, hai sa zicem pur turistic). Eu zic ca e o aventura care merita urmarita.
    Calatorind cat de cat prin spatiul ex-sovietic, pot sa spun ca daca nu stii rusa (sau baremi cateva cuvinte) arareori ai parte de intelegerea localnicilor, dimpotriva.
    Si ca veni vorba de Sergiu Nicolaescu, ne place sau nu, dar este unul dintre regizorii a carui filme au avut cele mai mari audiente la nivel mondial – erau cele mai “tari” filme produse in spatiul ex-comunist si pot sa va spun ca cel putin in China si Coreea de Nord a avut audiente de sute de milioane de oameni (cand am ajuns in Coreea de Nord, prima intrebare de la ghid a fost “How is Nicolaescu. I really liked the movies with the old Romanians – banuiesc ca “Dacii”)… Apoi, era cam singurul roman a carui nume era cunoscut in Iran (nici macar Hagi nu parea la fel de popular)

  5. Hei, m-ati lasat cu ochii in soare (spre Rusia). Pe cand urmarea?…

    As face oricand o plimbare in Rusia. Mai ales in Siberia, iarna; vara la Soci, primavara lacul Baical, Sankt Petersburg si multe altele.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger