The Bible Project: Câte minciuni spunem pe zi?

4

Ne trăim viețile la un tempo extrem de rapid. Rodajul zilelor obișnuite ne fac să nu mai fim atenți la nimic din jurul nostru, deși, cum bine știm, în viață detaliile fac diferența. Un detaliu important căruia nu îi dăm nici cea mai mică atenție este sinceritatea. Minciunile mai mici sau mai mari sunt părți integrante ale vieților noastre, sunt scuzabile, deseori acceptate și tolerate și câteodată chiar încurajate de societate. Însă abia în momentul în care nu ai voie să le folosești începi să le observi. Situația devine apăsătoare, incomodă, iar dacă începi să numeri, ajungi la cifre neașteptat de mari.

de Magor Csibi

Înainte să citiți această însemnare, v-aș provoca. Vă invit să numărați câte minciuni sau „neadevăruri” rostiți într-o zi. Nu va fi ușor, dar cred că este un exercițiu util pentru că vă ajută să vă dați seama de câteva lucruri. Sau nu 🙂

Cu toții veți avea o idee în cap. Credeți că partea grea în ceea ce privește sinceritatea ar fi să le spuneți tuturor adevărul în față. Că, de fapt, aceste mici neadevăruri sunt mai degrabă pozitive decât negative pentru că sunt menite să-i protejeze pe ceilalți. Dar nu e chiar așa. Cele mai frecvente minciuni, din câte am constatat eu și din câte veți constata și voi, nu au neapărat o miză sau un obiectiv. Pur și simplu le spunem.

De exemplu, dacă vă sună cineva în timpul zilei, indiferent ce faceți, și vă pune cea mai banală întrebare din lume, adică „ce faci”, șansa de a da un răspuns cinstit este extrem de redusă. Rareori recunoaștem, de exemplu, că sunt momente în care nu facem nimic chiar și când vorbim cu cei mai apropiați prieteni. O să spunem că suntem cu treabă, la muncă, că facem „ceva”.  Pare mai OK să spunem că suntem sau să părem ocupați. Doar așa se așteaptă toată lumea să fim, nu? Uităm însă că întrebarea asta doar rareori este una de substanță. Este un reflex să-i întrebăm pe oameni ce fac și de cele mai multe ori nu vrem să primim un răspuns punctal la această întrebare. Tocmai de aceea cred că vorbim mai degrabă de o minciună fără miză.

La fel se întâmplă și când vine vorba scuzele pe care le dăm când nu ajungem sau întârziem la întâlniri. Rareori auzim oameni care să spună „îmi pare rău, sunt total dezorganizat” sau „îmi pare rău, aveam de cules recolta pe Farmville” sau „nu mă interesează atât de mult această întâlnire, dar iată, am venit”. Așa că zicem că traficul a fost teribil, că am așteptat 15 minute după metrou/tramvai/autobuz sau că ni s-a spart țeava din baie și ne-a inundat casa.

Nu numai că ne-am obișnuit cu aceste mici interpretări ale adevărului, dar am început să ne și așteptăm la ele. Melodiile noastre de dragoste spun „minte-mă frumos”, știm cu toții că reclamele ne mint, că guvernul nu ne arată starea de fapt a lucrurilor, că ciocolata, foarte probabil, nu o să ne întărescă oasele chiar dacă are urme de calciu și că prețul de 199,99 e de fapt de 200, din moment ce nimeni nu se chinuie să ne dea acel 0,01 înapoi.

Și pentru că minciuna este parte integrată din viața noastră, ne-am gândit să o categorizăm. Pentru că numai noi știm să diferențiem răul de bine, ne-am gândit să spunem că minciuna care nu atrage cu sine efecte negative este un fel de „minciună inofensivă”, iar cele care produc efecte negative sunt considerate minciuni adevărate. Așa că dacă noi considerăm că minciuna noastră nu va afecta pe nimeni, sau cel puțin pe nimeni apropiat, atunci nici măcar nu poate fi considerată o minciună, doar un neadevăr.

De exemplu, dacă ne oprește polția și noi spunem că nu am băut nici măcar o gură de bere, apoi conducem acasă fără incidente, e o minciună inofensivă, deși suntem conștienți că am băut un pahar de vin la insistențele colegilor/prietenilor etc. Dacă însă ne oprește poliția și ne pune să suflăm în fiolă sau, și mai rău, cauzăm un incident în drumul spre casă, vorbim deja de o minciună în toată regula care poate că va fi și sancționată de societate.

Așa că, încet, încet, adevărul devine o chestie aproximativă în viețile noastre, în toate domeniile. E doar un detaliu, iar noi nu ne pierdem în detalii. Avem lucruri mai importante de făcut. Așa că începem să evoluăm. Minciunile „mici” nu mai sunt minciuni, iar celelalte devin mai mici în ochii tuturor. În acest fel, ajungem ca în politică să fie permis să promitem „puțin mai mult” decât putem să și livrăm, apoi să spunem că am făcut „puțin mai mult” decât realizările noastre efective, în presă știrile reflectă realitatea „în mare”, cititorul o să afle adevărul cumva, iar în viețile noastre minciunile vor fi nevinovate, cel puțin din punctul nostru de vedere.

Sensul vechi al cuvântului s-a pierdut, iar noțiunea minciunii din ziua de azi s-a „modernizat”. Tot ce e de făcut este doar să updatăm Dex-ul și să spunem că minciuna nu este un termen absolut, ci unul relativ. Dar ca să ne dăm seama de aceste lucruri, trebuie să ne propunem măcar o dată să urmărim minciunile noastre reale și nevinovate sau, și mai bine, să încercăm să trăim câteva zile fără ele.

Deși din prima pare un experiment ușor să nu ai voie să minți câteva zile, dacă vrem să-l facem pe bune o să ne dăm seama că este chiar foarte greu. Că neadevărurile sunt integrate în noi, fac parte din ceea ce suntem. Nu știu dacă tot timpul a fost așa sau abia acum a devenit un fenomen de masă, dar eu am fost șocat de cât de natural mi se pare să interpretez realitatea cum îmi convine mie.

Ne-am amuzat cu toții uitându-ne la „Mincinosul mincinoșilor” cu Jim Carrey, când el nu putea să mintă. Totul s-a transformat în viața lui și a trecut printr-o mulțime de evenimente haioase pentra ca povestea să se termine cu un happy end. La mine „glamour”-ul ăsta lipsește însă, sau poate că eu n-am talent pentru a-l identifica.

Experimentul ăsta m-a făcut să nu mai pot interpreta și trata realitatea cu elsticitatea de până acum. În primele zile nici n-am observat multe neadevăruri mici, a trebuit să treacă câteva zile pentru a intra în rutina de a fi mai atent și mai sincer cu mine însumi. Abia atunci am început să observ că nu e voie să inventez scuze, să mă justific sau să mă scot, deși asta întodeauna a fost punctul meu forte.

Și așa m-am apucat să număr. Mă sună mama să mă întrebe dacă sunt OK și dacă mănânc bine și evident ii zic că da. Chiar dacă mă doare spatele de la antrenamente și sunt total dat peste cap cu mâncatul. Mă întreabă un prieten cum îmi merge și cât sunt de mulțumit de cum merg lucrurile și o să zic din reflex că bine și că sunt mulțumit, deși simt în fiecare zi că sunt gata să ies pe străzi și să dărâm bariere și cutii. Și aceste exemple sunt total acceptate de toată lumea. Sunt minciuni „albe”.

Altfel e situația când mă întreabă cineva ”ce părere ai de…”. Aici, singurul mod de a te scoate este să deviezi de la subiect fără să observe celălalt. Și de aici încep situațiile delicate. Indiferent de ce subiect e vorba, expunerea realității nu ajută de multe ori. Așa că noua mea tactică a devenit afișarea unei grimase la întrebări de acest gen. În acest fel, cel care nu e interesat de o părere sinceră, va trage concluzia, fără să fie cazul, că sunt de acord cu el, iar cine insistă probabil chiar e interesat de o părere obiectivă 🙂

Dar dacă nu suntem atenți, minciunile mici și mari se adună încet, încet, ajungând să ne domine viața. Așa devine realitatea una relativă, iar eu, în loc să mă uit la lucruri așa cum sunt ele, aleg mai dergabă să accept interpretările. Iar când încep să elimin aceste lucruri mici și mari, observ că realitatea paralelă poate să fie chiar paralelă. Rareori vrem să auzim un răspuns sincer la întrebări de genul ce faci, care e părerea ta, ce zici de… etc., dar odată ce începem să dorim să aflăm aceste lucruri, viața noastră poate câștiga o nouă culoare. Sau nu. Depinde doar ce fel de oameni suntem.

„Minciunile ne fac viața mai suportabilă”, spun mulți oameni și și mai mulți acceptă această teorie. Dar după ultimele zile, mi se pare că mai degrabă aceste neadevăruri ne complică, ne fac să ne blazăm, să ne complacem și să acceptăm jumătăți de măsură.

M-am temut întodeauna de sinceritate, niciodată n-am înțeles de ce. Mi s-a părut că viața e mai simplă dacă interpretăm și explicăm totul după bunul nostru plac. Dar încep să mă conving că se poate și altfel și că sinceritatea ne scutește de multe complicații.

Nu mai bine ne apucăm să ne numărăm minciunile?

Citiți și:

The Bible Project: Cum să devii fraier în România în câțiva pași simpli

The Bible Project: Scuzele ce ne țin în cutie

The Bible Project: Prima săptămână

The Bible Project: Cele 14 porunci. Plus un bonus

The Bible Project: Viața după Biblie

Foto: Flickr – archer10

Tags:



4 comentarii

  1. Este dovedit stiintific ca, din cele aproximativ 10.000 de cuvinte (maxim) pe care le rosteste un barbat in decursul unei zile, aproximativ 17 fraze reprezinta minciuni si sunt spuse -asa cum bine ai observat- din reflex.
    Femeile rostesc pana la 14.000 de cuvinte pe zi, din care aproximativ 22 de fraze sunt minciuni.

  2. E foarte corect asta cu minciunile zilnice pentru a indulci situatia, dar eu personal cand intreb ceva pe cineva, o parere, vreau sa stiu exact parerea cinstita a omului, si daca sunt intrebata, incerc sa fiu cat de obiectiva si sincera pot, imi detest viata cand cineva ma tot lauda, toata ziua-buna ziua, fara nici o noima, sau discutiile dintre fete, in care totul e minunat, hainele purtate sunt splendide si coafurile de vis. Parerea mea. Pace de la hippie

  3. Bun articol, felicitari! Cu exceptia finalului – nu e important sa le numaram ci sa le identificam – in rest mi-a placut, articol cu subiect si predicat.
    Toate minciunile, mici sau mari, ajung sa aiba un singur si nefast rezultat: acela ca nu vom mai fi in stare, noi insine, sa vedem realitatea/adevarul.

  4. Pingback: TOTB.ro - Copacul României a câștigat titlul de Arborele European al Anului, însă victoria are gust amar » Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger