Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei

1

Se spune că un individ dintr-o sută este psihopat. Ceea ce înseamnă că în fiecare zi interacționăm direct sau măcar trecem pe stradă pe lângă o astfel de persoană. Teoretic, psihopații sunt ușor de recunoscut: nu empatizează, sunt manipulatori, mincinoși, șarmanți, înșelători. Totuși, cum stabilim limita dintre normal și patologic? Unde se sfârșește normalitatea acceptată de societate și unde începe cu adevărat nebunia?

Jon Ronson, documentarist şi jurnalist irlandez, cunoscut, printre altele, pentru cartea The Men Who Stare at Goats, a făcut o temeinică investigaţie jurnalistică despre graniţa dintre firesc şi anormal, despre ceea ce distinge un psihopat de un ne-psihopat. Volumul Testul psihopatului. O călătorie în industria nebuniei, a fost recent tradus în limba română de Luiza Vasiliu şi publicat de Editura ART. Mai jos, vă propunem să citiţi un fragment din explorarea lui Ronson pe tema industriei nebuniei.

 

I-am trimis lui Bob Hare un e-mail ca să-l întreb dacă ar vrea să ne întâlnim, iar el mi-a răspuns că urmează să predea testul psihopatului unui grup de psihiatri, tehnicieni în scanarea creierului, asistenţi sociali, psihologi, directori de închisoare şi psihologi criminalişti în devenire, într-un stagiu de specializare de trei zile, şi, dacă eram dispus să plătesc taxa de înscriere de 600 de lire, atunci eram binevenit să mă alătur, deşi exemplarul din testul de treizeci de pagini nu era inclus în preţ. Costa încă 361,31 lire. Am negociat cu biroul lui, am coborât preţul până la 400 de lire (reducere pentru presă), puteam să-mi încep stagiul.

Era luni seară, înainte de prima zi, iar cursanţii roiau prin sală. Unii dintre ei, vizibil impresionaţi să se afle în aceeaşi încăpere cu Bob Hare, s-au dus să-i ceară autograf. Alţii se uitau sceptic de la distanţă. O asistentă socială îmi spusese mai devreme că fusese trimisă la acest stagiu de şefi i ei şi că nu-i convenea deloc chestia asta. E-adevărat, era nedrept să condamni o persoană să târască toată viaţa după el un diagnostic de psihopatie care sună în fi orător („Ţi se lipeşte pe frunte o etichetă cât casa“, a zis ea) numai pentru că nu s-a descurcat bine la testul Hare. Măcar pe vremuri era destul de simplu. Dacă cineva era un delincvent violent şi recidivist căruia îi lipseau impulsurile de autocontrol, atunci era psihopat. Dar testul Hare era mult mai perfid. Totul avea de-a face cu abilitatea de a citi printre rânduri în întorsătura unei fraze, în construcţia unei fraze. Asta era, a spus ea, o chestie de detectivi amatori.

I-am povestit lui Bob de scepticismul ei, iar el a zis că îl împărtăşea într-o anumită măsură, dar asta se datora probabil faptului că petrecuse mult timp în ultima vreme printre scientologi. Mi-a aruncat o privire morocănoasă.

— Mai vorbim despre ce părere ai până la finalul săptămânii, a zis el.

— Aşa, deci, am zis, cum a început toată povestea pentru tine?

S-a uitat la mine. Îmi dădeam seama la ce se gândeşte: „Am obosit. Dacă mă apuc să-i povestesc o să-mi consum o grămadă de energie. Tipul ăsta chiar merită atâta efort?“ Apoi a oftat. Şi a început.

bookpic-testul-psihopatului-o-calatorie-prin-industria-nebuniei-2715La mijlocul anilor 1960, în acelaşi timp în care Elliott Barker începea să-şi conceapă Capsula Întâlnirii Totale în Ontario, Bob Hare era psiholog la o închisoare din Vancouver. Mai precis la Penitenciarul de maximă securitate din Columbia Bri tanică. În zilele noastre, acolo e un bar-restaurant cu tematică carcerală, unde chelnerii poartă uni for me de închisoare în dungi, iar felurile de mâncare au numele unor deţinuţi celebri. Însă pe atunci era o instituţie dură cu o reputaţie brutală. La fel ca Elliott, şi Bob credea că psihopaţii afl aţi în grija lui îşi ascundeau nebunia în spatele unei aparenţe de normalitate. Dar Bob era mai puţin idealist. Îl interesa depistarea, nu vindecarea.

Fusese păcălit de-atâtea ori de psihopaţi prefăcuţi. În chiar prima lui zi de lucru la închisoare, de exemplu, directorul i-a spus că avea nevoie de o uniformă şi că ar trebui să se lase măsurat de deţinutul care era croitorul închisorii. Ceea ce Bob a şi făcut, bucuros să vadă cât de conştiincios îi lua omul măsurile. Petrecea o grămadă de timp ca să înregistreze totul cât mai corect: picioarele, cracul. Bob era miş cat de o asemenea privelişte. Chiar şi în această închisoare groaznică, uite că exista un om mândru de munca lui. Dar apoi, când a venit uniforma, Bob a constatat că unul dintre cracii pantalonului îi ajungea până la gleznă, în vreme ce celălalt atârna pe jos. Şi mânecile de la sacou erau la fel de şui. Nu putea fi o eroare umană. În mod evident, tipul încerca să-l facă să arate ca un clovn.

Psihopaţii nu ratau nici o ocazie de a-i face viaţa neplăcută. Unul chiar i-a tăiat cablurile de la frâne în timp ce maşina lui se afl a în atelierul de reparaţii al închisorii. Bob ar fi putut să moară. Aşa că a început să se gândească la teste care să determine dacă aveai cum să scapi de psihopaţi. A dat de veste prin închisoare că se află în căutare de voluntari psihopaţi şi ne-psihopaţi. Au venit buluc. Prizonierii ar fi făcut orice să scape de plictiseală. I-a conectat, rând pe rând, la diferite aparate EEG şi de măsurare a transpiraţiei şi a tensiunii arteriale, cât şi la un generator de energie, şi le-a explicat că urma să numere de la 10 la 1 şi, când ajungea la 1, li se va administra un şoc electric foarte dureros.

Diferenţa dintre răspunsuri l-a şocat pe Bob. Voluntarii ne-psihopaţi (crimele lor erau, în general, crime pasionale sau crime născute din sărăcie extremă sau abuz) au suportat cu amărăciune, ca şi cum un şoc electric dureros era fix pedeapsa pe care o meritau, şi pe măsură ce numărătoarease apropia de final, monitoarele dezvăluiau o creştere semnifi cativă a gradului de transpiraţie. Erau, după cum a observat şi înregistrat Bob, speriaţi.

— Şi ce se întâmpla când ajungeai la 1? l-am întrebat pe Bob.

— Le administram un şoc electric, a zis Bob.

A zâmbit.

— Şi ţin să-ţi spun că erau şocuri electrice al naibii de dureroase, a zis.

— Şi psihopaţii? am întrebat.

— Nici măcar o picătură de transpiraţie, a zis Bob. Nimic.

M-am uitat la Bob.

— Normal, a adăugat el, fix în momentul în care se întâmpla lucrul acela neplăcut…

— Adică şocul electric? am întrebat.

— Da, a zis Bob, când se-ntâmpla lucrul acela neplăcut, psihopaţii dădeau şi ei un răspuns…

— Un fel de ţipăt? am întrebat.

— Da, presupun că un fel de ţipăt, a zis Bob.

Dar testele păreau să indice că amigdala, partea din creier care ar fi trebuit să anticipeze senzaţia

de neplăcere şi să trimită către sistemul nervos central semnalele necesare de frică, nu funcţiona

aşa cum ar fi trebuit.

Era o descoperire uriaşă pentru Bob, primul indiciu al faptului că creierele psihopaţilor erau

diferite faţă de cele obişnuite. Dar a fost încă şi mai uimit când a repetat testul. De data asta, psihopaţii ştiau precis câtă durere vor simţi când numărătoarea va ajunge la 1, şi totuşi, nimic. Nici o picătură de transpiraţie. Bob aflase ceva ce Elliott Barker n-avea să ştie ani de-a rândul: psihopaţii aveau toate şansele să devină recidivişti.

— Nu aveau nici un fel de memorie a durerii provocate de şocul electric, chiar şi-atunci când durerea survenise cu doar câteva clipe înainte, a zis Bob. Deci ce rost are să-i ameninţi cu închisoarea dacă încalcă termenii eliberării condiţionate?

Ameninţarea nu înseamnă nimic pentru ei. A mai făcut un alt experiment, testul refl exului de tresărire, în care psihopaţi şi ne-psihopaţi erau invitaţi să se uite la nişte imagini groteşti, cum ar fi fotografi i de la locul crimei cu feţe făcute praf, şi apoi, când se aşteptau mai puţin, Bob dădea drumul unui zgomot puternic în urechile lor. Nepsihopaţii săreau în sus de surpriză. În schimb, psihopaţii rămâneau complet senini.

Bob ştia că oricum avem tendinţa de-a tresări mult mai tare când suntem foarte surprinşi dacă stăm pe marginea scaunului. Dacă ne uităm la un film de groază şi cineva face un zgomot neaşteptat, sărim în sus îngroziţi. Dar dacă suntem captivaţi de ceva, de nişte cuvinte încrucişate, să zicem, şi cineva ne ia prin surprindere, tresărirea noastră e mai puţin pronunţată. De aici Bob a tras concluzia că, atunci când psihopaţii văd imagini groteşti cu feţe făcute praf, nu sunt îngroziţi. Sunt absorbiţi.

Din experimentele lui Bob reieşea că psihopaţii văd în chipurile acelea desfi gurate cam acelaşi lucru pe care-l vedem noi, jurnaliştii, în pachetele misterioase trimise prin poştă, sau pe pacienţii de la Broadmoor care s-ar putea să fi mimat sau nu nebunia: nişte enigme fascinante care trebuie rezolvate.


Un comentariu

Leave A Reply