Tata. Omul din culise

0

Ion Dulamita si Corina Chiriac calatoreau intr-o Dacie 1310 crem, cand artista de muzica usoara din Bucuresti i-a spus directorului Casei de Cultura din Petrosani sa opreasca langa un lan de grau. Corina a coborat din masina si s-a intins pe spice. Ion o privea admirativ si temator, sprijinit in coate pe capota. „Hai si tu, Ioane, c-o sa te umpli de bani”, i-a strigat ea, dar el a refuzat-o politicos.

de Ionut Dulamita

Ion Dulamita este tatal meu. A murit in 2002, la 54 de ani, dupa 21 de ani petrecuti la conducerea Casei de Cultura din Petrosani, locul in care si-a trait atat momentul de glorie, alaturi de cele mai mari nume ale muzicii usoare romanesti, cat si marea dezamagire adusa de trupele de hip-hop, latino si dance la sfarsitul anilor ’90.

„Ionut, cand ai sa inveti sa citesti, ai sa si intelegi ce-ti spun. Sa faci in viata numai ce-ti place dar…cu-minte. Dan Spataru, 07.06.1986”. „Pentru Ionut Dacian, cu drag. Stela Popescu, 11.07.1989”. Cand ma uit acum peste dedicatiile astea, scrise pe spatele unor fotografii alb-negru ce-i infatiseaza pe autorii lor, am impresia ca nu fac parte din viata mea. Si am dreptate. Sunt o bucata din viata tatalui meu, omul din culise. Eu am fost doar spectatorul rasfatat.

Prima mea amintire din lumea showbiz-ului este dureroasa. Aveam 3 ani si eram cocotat cu fundul pe un dulap mic din holul ingust ce gazduia vestiarul artistilor. Tata vorbea ceva cu Stefan Hrusca in usa cabinei de schimb, cand Vasile Seicaru mi-a tras cate o ventuza pe ambii obraji. M-a zgariat atat de tare cu tepii din barba ca m-a pufnit plansul. Mama m-a dus repede acasa si m-a uns cu Nidoflor. A doua amintire e crosetata insa cu ite de erotism. Aveam 5 ani si stateam pe acelasi hol ingust. Imi era rusine sa intru in vestiar sa o cunosc pe Silvia Dumitrescu. Asa ca a intrat tata. S-a intors cu o fotografie alb-negru cu Silvia tolanita toata pe o motocicleta BMW, in fusta mini alba si geaca de piele neagra. Pe spate era scris cu o carioca albastra: „Lui Ionut, mult noroc! Cu drag, Silvia”. Dedesubt era desenata o inima, cu un mesaj percutant: „Cred in tine”.

Tata nu era genul de om care sa spuna asa ceva. Era un barbat timid, subtirel pana a trecut pragul de 40 de ani, cu voce joasa, care se poticnea in cuvinte cand trebuia sa anunte un spectacol la microfon, dar paradoxal de impulsiv cand lucrurile nu erau organizate asa cum trebuia. In 1981, tata, absolvent de Litere la Timisoara, la fara frecventa, si fost ciocanar la Caile Ferate Romane, a schimbat functia de director al cinematografului „Unirea” din Petrosani cu cea de director al Casei de Cultura. Avea 34 de ani si era cret si mustacios ca Tiriac, dar de o mie de ori mai irezistibil, gratie unui zambet larg, cu strungareata. Era vedeta locala care aducea artisti de la Bucuresti si un burlac ravnit.

Mama l-a cunoscut un an mai tarziu. Avea 31 de ani si era o farmacista divortata si foarte frumoasa. S-a nimerit ca sotul unei colege de-ale ei sa fie bun tovaras cu Ion. Si s-a gandit ca daca tot sunt singuri amandoi, de ce sa nu le faca lipeala? A facut in asa fel ca tata sa-i invite pe el, pe sotia lui si pe mama la un spectacol de muzica populara. S-au cunoscut in biroul tatei, cand ea s-a dus sa-si ridice biletul. Se gandea ca dupa spectacol o va conduce acasa; doar pentru el venise. El s-a scuzat, spunandu-i ca trebuie sa-i cazeze pe artisti si sa le dea sa manance.

Tata a petrecut mai mult timp cu artistii decat cu familia si inainte si dupa ce m-am nascut eu, in 1984. Pana la revolutie si cativa ani dupa a organizat spectacole pe banda rulanta cu „forte locale”, cum le numeste acum Corina Chiriac: formatia de folk Acustic sau ansamblul local de muzica populara, la care se adaugau, o data la 4-6 luni, unul sau doi artisti din Bucuresti. „Suna la televiziune, la sectia divertisment, si spunea cu cine vrea sa colaboreze”, mi-a spus la telefon Corina Chiriac. „Apoi ne dadea un telefon acasa. Era foarte politicos, vorbea frumos, avea o voce calma, nu l-am vazut sa se enerveze, desi a avut ocazia, din cauza problemelor organizatorice”. Corina ii atribuie tatei si adjectivul mucalit: glumea pe sub mustata lui mare si stia cum sa amuze fara sa jigneasca. Asa a ajuns sa-i cucereasca pe Dan Spataru, pe Mirabela Dauer sau pe Stela Popescu si Alexandru Arsinel, capete de afis care s-au rotit ani la rand pe scena Casei de Cultura.

Pe vremea aia, sprijinul material venea de la Sindicatele Miniere din Petrosani, in subordinea carora se afla institutia. „Din pacate, aceste [concursuri de miss]au supravietuit doar acolo unde organizatorii inimosi sint sprijiniti de sponsori puternici, generosi”, scria Octavian Ursulescu intr-un articol din 1992 publicat in „Actualitatea muzicala”. „Asa stau lucrurile la Petrosani, unde neobositul director al Casei de Cultura a Sindicatelor, Ion Dulamita, s-a bucurat de sprijinul concret al d-lui Miron Cosma, care, neuitind ca mai in tinerete a fost un pasionat disc-jockey si dansator de folclor, a participat la doua din cele patru concerte”.

Ursulescu i-a trimis tatei articolul prin posta, impreuna cu o scrisoare ce incepea cu „Draga prietene” si continua cu anuntul unui mega show: „Am pregatit Miss-urile, sintem gata pentru spectacole memorabile la Petrosani si in judet. Organizeaza un concurs mare de frumusete si pe ele le aducem ca invitate. Fiind si manechine, ele fac o parada a modei, eu am un dialog cu ele, etc. Va fi o chestie nemaivazuta la voi”.

Tata era pe val. Nu numai ca aducea pe scena petroseneana nume mari din Capitala, dar lega si relatii de prietenie cu ele. Mama tine minte ca Stela si Arsinel ne-au vizitat cand aveam sase luni. Corina Chiriac ne-ar fi imprumutat 20.000 de lei pentru prima noastra masina, o Dacie crem. Ne-a trimis si felicitari cu subinteles din America: „Sarbatori fericite si La multi ani, Ioane, tie si familiei tale. Daca ai nevoie de ceva, te rog da mamei telefon si lasa-i vorba, inclusiv adresaexacta (…) Corina Chiriac. Los Angeles, Dec. 1988”.

Acest avant l-a indemnat pe tata sa plece in turnee cu artistii si in orasele invecinate: Deva, Hunedoara, Lupeni, Copsa Mica. Inainte de Revolutie a fost si in Rusia, dar cu un ansamblu de dansuri populare infiintat de el. Dupa ’90 a fost in Franta si in Turcia. Iar in 1992 a deschis discoteca „Vox Montis”, la subsolul Casei de Cultura.

Declinul a inceput la mijlocul anilor ’90. Fondurile pentru organizarea de spectacole cu vedete din Capitala disparusera. Nu mai exista sustinere din partea sindicatelor miniere, iar impresarii cereau mult. Asa ca, in ’95 si in ’96, tata a ajuns sa vanda bilete pe plaja din Mamaia printr-un agent din Bucuresti, pentru a-si rotunji veniturile si a ramane in contact cu numele mari ale vremii. Ii anunta prin portavoce pe Daniel Iordachioaie, Gabriel Dorobantu, Anastasia Lazariuc, Maria Dragomiroiu, Mihai Constantinescu, Romica Tociu si Cornel Palade. „[Organizatorii] l-au tratat ca pe un inferior”, spune acum Corina Chiriac. „Nu trebuia sa-l foloseasca la asta. Probabil ca tot din bun simt a acceptat. Cred ca suferea de prea mult bun simt”.

In scurt timp, si numele vedetelor s-au prafuit. Ocazional, tata mai resuscita publicul amortit din Petrosani cu cate un spectacol de muzica populara sau cu showul anual al celor de la Vacanta Mare, cu care s-a si imprietenit. Si pe ei mi-a fost rusine sa-i cunosc, desi aveam deja 11-12 ani cand am avut ocazia, la tata in birou. Am preferat sa-mi aduca el o alta poza cu dedicatie, de data asta color.

In ’98, tata si-a gasit un partener de afaceri din sfera privata si a renovat discoteca, ca institutia sa supravietuiasca. „Vox Montis” s-a transformat in „Diana”, in memoria printesei care murise cu un an in urma. Doi ani mai tarziu mi-a intins pe masa din bucatarie un afis cu trei baieti rai, genul de care m-a ferit de fiecare data cand mi-a interzis sa merg la discoteca. Deasupra capetelor lor tiparise gresit, cu litere mari de tipar, „B.I.G. Mafia”.

Credea ca o sa dea din nou lovitura. Si a dat-o. Sala de 760 de locuri a Casei de Cultura a fost arhiplina – oamenii stateau si in picioare, pe margine. Totul a mers bine pana la primele injuraturi ritmate livrate de trupa de la microfon. Tata a trimis pe cineva sa-i avertizeze ca opreste concertul daca mai injura. Initiativa de cenzura a fost intampinata cu huiduieli, oamenii din public au scos husele de pe scaune si le-au aruncat inspre scena. A urmat al doilea avertisment, formulat de insusi tata. Lumea s-a calmat, injuraturile ritmate au continuat, tata s-a resemnat.

Cred ca a fost momentul in care a realizat ca vremurile nu tin cu el. Nu s-a impacat deloc cu muzica de la sfarsitul anilor ’90 si nu a mai organizat concerte de genul ala. Mai veneau trupe de dance, de hip-hop, dar numai la balurile bobocilor. Sursa principala de finantare era discoteca, inchiriatul de spatii si cateva mese de ping-pong si de biliard instalate in foaier.

Intr-un interviu acordat ziarului local Matinal in 2000, tata a fost intrebat: „Ritmurile latino sunt in mare voga acum. Cum reactionati la acordurile ei?”. Raspunsul lui a fost: „Nu ma omor dupa ele. Mie imi place tare mult sarba olteneasca si cred ca asta stiu s-o fac cel mai bine”. Langa articol era un anunt cu spectacolul de poezie „Trecut-au anii”, dedicat aniversarii a 150 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, un show „cu participarea extraordinara a actorilor Valeria Seciu, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan si Aurelian Octav Popa (clarinet)”. A fost ultimul mare spectacol organizat de tata. Chiar in anul acela s-a imbolnavit de cancer. Inainte sa moara, a fost numit cetatean de onoare al orasului. Casa de Cultura ii poarta si acum numele, inscris pe un firmament flancat de tot soiul de bannere cu nume de firme.

Spre sfarsitul vietii, tata ramasese cu nostalgia vremurilor trecute, blocat intr-un oras care isi pierduse demult bruma de avant artistic. Cred ca era inainte ca eu sa incep liceul cand mi-a povestit episodul cu Corina Chiriac in lanul de grau. Mi-a mai impartasit din cand in cand cate o povestioara de-a lui din showbiz, cand mancam impreuna in bucatarie. Bucatarie pe pervazul careia am disecat odata cu cutitul, in parti marunte-marunte, doua muste captive, apoi i-am aratat cu mandrie tatei opera mea de arta. Intr-un mod ciudat, mama nu era prezenta la discutiile noastre despre showbiz. Poate ca tata se ferea sa-i arate ca nu se obisnuise cu viata de familie si ca in momentele alea si-ar fi dorit sa fie intr-un turneu de muzica usoara sau de dansuri populare, iar eu eram prea mic ca sa inteleg lucrurile astea. Sau poate ca voia sa-i arate fiului sau ce tata cool are. Poate amandoua.

Se spune ca spicele de grau simbolizeaza, printre altele, avutia. Cred ca tata a regretat ca nu s-a intins si el in lan, alaturi de Corina. „Uite unde a ajuns ea si unde sunt eu”, mi-a spus cand a rememorat acel moment. Nu mi l-a povestit niciodata in detaliu, dar mi l-am imaginat sprijinit in coate pe capota Daciei crem, admirativ si temator, pentru ca asa mi-l amintesc. Corina Chiriac nu tine minte acel episod, dar nici nu neaga ca s-a intamplat. Mi-a spus ca adora sa calce cu picioarele goale pe pamant, pentru ca simte ca se incarca cu energie pozitiva. Si a avut momente in care s-a intins intr-un lan de grau in vreun turneu obositor. Chiar si acasa are un manunchi de spice, legate cu ata rosie, sa-i aduca noroc. „Probabil ca i-oi fi spus sa se intinda si el, ca o sa-i aduca bani. Dar el avea un bun simt, o rusine, o cumintenie pe care nu si le-a depasit niciodata in relatia cu artistii. N-a depasit niciodata nici o limita”.

Textul a fost realizat in cadrul cursului de jurnalism narativ sustinut de Cristian Lupsa la Centrul pentru Jurnalism Independent. Alte eseuri personale puteti citi aici.

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger