Tata. Omul din culise

8

Ion Dulămiţă și Corina Chiriac călătoreau într-o Dacie 1310 crem, când artista de muzică ușoară din București i-a spus directorului Casei de Cultură din Petroșani să oprească lângă un lan de grâu. Corina a coborât din mașină și s-a întins pe spice. Ion o privea admirativ și temător, sprijinit în coate pe capotă. “Hai și tu, Ioane, c-o să te umpli de bani”, i-a strigăt ea, dar el a refuzat-o politicos.

 

 

Ion Dulămiţă este tatăl meu. A murit în 2002, la 54 de ani, după 21 de ani petrecuți la conducerea Casei de Cultură din Petroșani, locul în care și-a trăit atât momentul de glorie, alături de cele mai mari nume ale muzicii ușoare românești, cât și marea dezamăgire adusă de trupele de hip-hop, latino și dance la sfârșitul anilor ’90.

“Ionuţ, când ai să înveți să citești, ai să și înțelegi ce-ți spun. Să faci în viață numai ce-ți place dar…cu-minte. Dan Spataru, 07.06.1986.” „Pentru Ionuț Dacian, cu drag. Stela Popescu, 11.07.1989.” Când mă uit acum peste dedicațiile astea, scrise pe spatele unor fotografii alb-negru ce-i înfățișează pe autorii lor, am impresia că nu fac parte din viața mea. Și aşa e. Sunt o bucată din viața tatălui meu, omul din culise. Eu am fost doar spectatorul răsfățat.

 

 

Prima mea amintire din lumea showbiz-ului este dureroasă. Aveam 3 ani și eram cocoțat cu fundul pe un dulap mic din holul îngust ce găzduia vestiarul artiștilor. Tata vorbea ceva cu Ștefan Hrușcă în ușa cabinei de schimb, când Vasile Șeicaru mi-a tras câte o ventuză pe ambii obraji. M-a zgâriat atât de tare cu țepii din bărbă că m-a pufnit plânsul. Mama m-a dus repede acasă și m-a uns cu Nidoflor. A două amintire e croșetată însă cu ițe de erotism. Aveam 5 ani și stăteam pe același hol îngust. Îmi era rușine să întru în vestiar să o cunosc pe Silvia Dumitrescu. Așa că a intrat tata. S-a întors cu o fotografie alb-negru cu Silvia tolănită toată pe o motocicletă BMW, în fustă mini albă și geacă de piele neagră. Pe spate era scris cu o cariocă albastră: “Lui Ionuț, mult noroc! Cu drag, Silvia.” Dedesubt era desenată o inimă, cu un mesaj percutant: “Cred în tine.”

 

 

Tata nu era genul de om care să spună așa ceva. Era un bărbat timid, subțirel până a trecut pragul de 40 de ani, cu voce joasă, care se poticnea în cuvinte când trebuia să anunțe un spectacol la microfon, dar paradoxal de impulsiv când lucrurile nu erau organizate așa cum trebuia. În 1981, tata, absolvent de Litere la Timișoara, la fără frecvență, și fost ciocănar la Căile Ferate Române, a schimbat funcția de director al cinematografului “Unirea” din Petroșani cu cea de director al Casei de Cultură. Avea 34 de ani și era creț și mustăcios ca Țiriac, dar de o mie de ori mai irezistibil, grație unui zâmbet larg, cu strungăreață. Era vedeta locală care aducea artiști de la București și un burlac râvnit.

Mama l-a cunoscut un an mai târziu. Avea 31 de ani și era o farmacistă divorțată și foarte frumoasă. S-a nimerit ca soțul unei colege de-ale ei să fie bun tovarăș cu Ion. Și s-a gândit că dacă tot sunt singuri amândoi, de ce să nu le facă lipeala? A făcut în așa fel ca tata să-i invite pe el, pe soția lui și pe mama la un spectacol de muzică populară. S-au cunoscut în biroul tatei, când ea s-a dus să-și ridice biletul. Se gândea că după spectacol o va conduce acasă; doar pentru el venise. El s-a scuzat, spunându-i că trebuie să-i cazeze pe artiști și să le dea să mănânce.

Tata a petrecut mai mult timp cu artiștii decât cu familia și înainte și după ce m-am născut eu, în 1984. Până la revoluție și câțiva ani după a organizat spectacole pe bandă rulantă cu “forţe locale”, cum le numește acum Corina Chiriac: formația de folk Acustic sau ansamblul local de muzică populară, la care se adăugau, o dată la 4-6 luni, unul sau doi artiști din București. “Suna la televiziune, la secția divertisment, și spunea cu cine vrea să colaboreze”, mi-a spus la telefon Corina Chiriac. “Apoi ne dădea un telefon acasă. Era foarte politicos, vorbea frumos, avea o voce calmă, nu l-am văzut să se enerveze, deși a avut ocazia, din cauza problemelor organizatorice.” Corina îi atribuie tatei și adjectivul mucalit: glumea pe sub mustața lui mare și știa cum să amuze fără să jignească. Așa a ajuns să-i cucerească pe Dan Spataru, pe Mirabela Dauer sau pe Stela Popescu și Alexandru Arșinel, capete de afiș care s-au rotit ani la rând pe scena Casei de Cultură.

Pe vremea aia, sprijinul material venea de la Sindicatele Miniere din Petroșani, în subordinea cărora se află instituția. “Din păcate, aceste [concursuri de miss]au supraviețuit doar acolo unde organizatorii inimoși sînt sprijiniți de sponsori puternici, generoşi”, scria Octavian Ursulescu într-un articol din 1992, publicat în “Actualitatea muzicală.” “Aşa stau lucrurile la Petroșani, unde neobositul director al Casei de Cultură a Sindicatelor, Ion Dulămiţă, s-a bucurat de sprijinul concret al d-lui Miron Cosma, care, neuitînd că mai în tinerețe a fost un pasionat disc-jockey și dansator de folclor, a participat la două din cele patru concerte.”

Ursulescu i-a trimis tatei articolul prin poștă, împreună cu o scrisoare ce începea cu “Dragă prietene” și continua cu anunțul unui mega show: “Am pregătit Miss-urile, sîntem gata pentru spectacole memorabile la Petroșani și în județ. Organizează un concurs mare de frumusețe și pe ele le aducem ca invitate. Fiind și manechine, ele fac o paradă a modei, eu am un dialog cu ele, etc. Va fi o chestie nemaivăzută la voi.”

Tata era pe val. Nu numai că aducea pe scena petroșeneană nume mari din Capitală, dar lega și relații de prietenie cu ele. Mama ține minte că Stela și Arșinel ne-au vizitat când aveam șase luni. Corina Chiriac ne-ar fi împrumutat 20.000 de lei pentru prima noastră mașină, o Dacie crem. Ne-a trimis și felicitări cu subînțeles din America: “Sărbători fericite și La mulți ani, Ioane, ție și familiei tale. Dacă ai nevoie de ceva, te rog dă mamei telefon și lasă-i vorba, inclusiv adresă exactă (…) Corina Chiriac. Los Angeles, Dec. 1988.”

Acest avânt l-a îndemnat pe tata să plece în turnee cu artiștii și în orașele învecinate: Deva, Hunedoara, Lupeni, Copșa Mică. Înainte de Revoluție a fost și în Rusia, dar cu un ansamblu de dansuri populare înființat de el. După ’90 a fost în Franța și în Turcia. Iar în 1992 a deschis discoteca “Vox Montis”, în subsolul Casei de Cultură.

 

 

Declinul a început la mijlocul anilor ’90. Fondurile pentru organizarea de spectacole cu vedete din Capitală dispăruseră. Nu mai exista susținere din partea sindicatelor miniere, iar impresarii cereau mult. Așa că, în ‘€™95 și în ‘€™96, tata a ajuns să vândă bilete pe plaja din Mamaia printr-un agent din București, pentru a-și rotunji veniturile și a rămâne în contact cu numele mari ale vremii. Îi anunța prin portavoce pe Daniel Iordachioaie, Gabriel Dorobanţu, Anastasia Lazariuc, Măria Dragomiroiu, Mihai Constantinescu, Romică Ţociu și Cornel Palade. “[Organizatorii] l-au tratat ca pe un inferior”, spune acum Corina Chiriac. “Nu trebuia să-l folosească la asta. Probabil că tot din bun simț a acceptat. Cred că suferea de prea mult bun simţ.”

În scurt timp, și numele vedetelor s-au prăfuit. Ocazional, tata mai resuscita publicul amorțit din Petroșani cu câte un spectacol de muzică populară sau cu showul anual al celor de la Vacanța Mare, cu care s-a și împrietenit. Și pe ei mi-a fost rușine să-i cunosc, deși aveam deja 11-12 ani când am avut ocazia, la tata în birou. Am preferat să-mi aducă el o altă poză cu dedicație, de data asta color.

În ’98, tata și-a găsit un partener de afaceri din sferă privată și a renovat discoteca, ca instituția să supraviețuiască. “Vox Montis” s-a transformat în “Diana”, în memoria prințesei care murise cu un an în urmă. Doi ani mai târziu mi-a întins pe masa din bucătărie un afiș cu trei băieți răi, genul de care m-a ferit de fiecare dată când mi-a interzis să merg la discotecă. Deasupra capetelor lor tipărise greșit, cu litere mari de tipar, “B.I.G. Mafia.”

Credea că o să dea din nou lovitura. Și a dat-o. Sala de 760 de locuri a Casei de Cultură a fost arhiplină,€“ oamenii stăteau și în picioare, pe margine. Totul a mers bine până la primele înjurături ritmate livrate de trupă de la microfon. Tata a trimis pe cineva să-i avertizeze că oprește concertul dacă mai înjură. Inițiativa de cenzură a fost întâmpinată cu huiduieli, oamenii din public au scos husele de pe scaune și le-au aruncat înspre scenă. A urmat al doilea avertisment, formulat de însuși tata. Lumea s-a calmat, înjurăturile ritmate au continuat, tata s-a resemnat.

Cred că a fost momentul în care a realizat că vremurile nu țin cu el. Nu s-a împăcat deloc cu muzica de la sfârșitul anilor ‘€™90 și nu a mai organizat concerte de genul ăla. Mai veneau trupe de dance, de hip-hop, dar numai la balurile bobocilor. Sursa principală de finanțare era discoteca, închiriatul de spații și câteva mese de ping-pong și de biliard instalate în foaier.

Într-un interviu acordat ziarului local Matinal în 2000, tata a fost întrebat: “Ritmurile latino sunt în mare vogă acum. Cum reacționați la acordurile ei?” Răspunsul lui a fost: “Nu mă omor după ele. Mie îmi place tare mult sârba oltenească și cred că asta știu s-o fac cel mai bine.” Lângă articol era un anunț cu spectacolul de poezie “Trecut-au anii”, dedicat aniversării a 150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, un show “cu participarea extraordinară a actorilor Valeria Seciu, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan și Aurelian Octav Popă (clarinet).” A fost ultimul mare spectacol organizat de tata. Chiar în anul acela s-a îmbolnăvit de cancer. Înainte să moară, a fost numit cetățean de onoare al orașului. Casă de Cultură îi poartă și acum numele, înscris pe un firmament flancat de tot soiul de bannere cu nume de firme.

 

 

Spre sfârșitul vieții, tata rămăsese cu nostalgia vremurilor trecute, blocat într-un oraș care își pierduse demult bruma de avânt artistic. Cred că era înainte ca eu să încep liceul când mi-a povestit episodul cu Corina Chiriac în lanul de grâu. Îmi mai împărtășea din când în când câte o povestioară de-a lui din showbiz, când mâncam împreună în bucătărie. Bucătărie pe pervazul căreia am disecat odată cu cuțitul, în părți mărunte-mărunte, două muște captive, apoi i-am arătat cu mândrie tatei opera mea de artă şi s-a uitat la mine ca la un prost. În mod ciudat, mama nu era prezentă la discuțiile noastre despre showbiz. Poate că tata se ferea să-i arate că nu se obișnuise cu viața de familie și că în momentele alea și-ar fi dorit să fie într-un turneu de muzică ușoară sau de dansuri populare, iar eu eram prea mic ca să înțeleg lucrurile astea. Sau poate că voia să-i arate fiului lui ce tată cool are. Poate amândouă.

Se spune că spicele de grâu simbolizează, printre altele, avuția. Cred că tata a regretat că nu s-a întins și el în lan, lângă Corina. “Uite unde a ajuns ea și unde sunt eu”, mi-a spus amuzat când a rememorat acel moment. Nu mi l-a povestit niciodată în detaliu, dar mi l-am imaginat sprijinit în coate pe capota Daciei crem, admirativ și temător, pentru că așa mi-l amintesc. Corina Chiriac nu ține minte acel episod, dar nici nu neagă că s-a întâmplat. Mi-a spus că adoră să calce cu picioarele goale pe pământ, pentru că simte că se încarcă cu energie pozitivă. Și că a avut momente în care s-a întins într-un lan de grâu în vreun turneu obositor. Chiar și acasă are un mănunchi de spice, legate cu ață roșie, să-i aducă noroc. “Probabil că i-oi fi spus să se întindă și el, că o să-i aducă bani. Dar el avea un bun simț, o rușine, o cumințenie pe care nu și le-a depășit niciodată în relația cu artiștii. N-a depășit niciodată nici o limită.”

 

Textul a fost scris de Ionut Dulamiţă în cadrul cursului de jurnalism narativ susţinut de Cristian Lupşa la Centrul pentru Jurnalism Independent. Alte eseuri personale puteţi citi aici.

Tags:



8 comentarii

  1. Pingback: Just have fun» Blog Archive » TOTB: Viata de emigrant: Povestea unei cititoare TOTB; Care e viitorul organismelor modificate genetic in UE; Tata. Omul din culise eseu personal; Epilog Ultima postare a Caveman-ului Serban Copot

  2. Pingback: Semne de uitare » Think Outside The Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger