Ţăranul român faţa în faţă cu reacţiunea europeană: Când hârtia nu se potriveşte cu realitatea

3

Un sat, o fabrică de prelucrare a laptelui, mulți producători mici. Am făcut o mică excursie să vedem cum se adună laptele într-un anumit centru de colectare. Nu vom numi nici satul, nici fabrica, însă nici nu contează – situaţia pe care o vom contura mai jos este valabilă pentru multe sate din ţară. Producătorii care nu au centre de colectare în localitate sau care vor să obţină un preţ mai bun pe lapte se încumetă la drumuri de sute de kilometri săptămânal sau mai des până la piaţă, în Bucureşti. Am fost să vedem şi cum se descurcă ei şi câţi clienţi au.

de think.transindex.ro și Roxana Bucată

Sosim la colectarea de dimineaţă. Frig, noroi şi miros de grajduri. Vara, la această oră, am putea vedea vaci pornind spre păşuni și oameni muncind în jurul gospodăriilor. Acum totul e liniştit, apăsător. La opt fix apare primul domn, cu 12 litri de lapte. „Cât putem, mai rămâne şi acasă, mai dăm şi la vecini”, spune el. „O vacă am, e greu de întreţinut”. Sătenii care sosesc unul câte unul aduc cel mult 20 de litri, o singură căruţă vine cu vreo şase recipiente. De altfel, acum este sezonul cel mai slab, se adună doar 300-400 de litri pe zi. Cea mai bună perioadă este în mai-iunie, când această cantitate se dublează.

Centrul de colectare se află lângă casa angajatului care se ocupă de colectere. O cameră de dimensiuni medii, cu două rezervoare de 1.000 de litri şi câteva instrumente de verificare a calităţii şi a condiţiilor de igienă. Producătorii vin în fiecare dimineaţă, predau laptele şi se grăbesc mai departe. Unii aduc bidoanele pe bicicletă, alţii în cărucioare sau cu căruța.

Pe hârtie, indicaţiile sunt foarte stricte, însă în realitate câteva reguli sunt ignorate. Nu cele referitoare la igienă sau calitate, acelea sunt respecatate. Însă există o regulă potrivit căreia nu se poate primi mai puţin de 50 litri de lapte de la o persoană. În sat, doar doi-trei producători pot îndeplini această condiţie – ceilalţi aduc cât au, 10-15 litri, şi predau laptele sub un singur nume.

De altfel, contractul nu menţionează limita de 50 de litri, acolo apare scris doar faptul că pentru cei care produc mai puţin de 620 de litri, preţul unui litru de lapte va fi de 50 de bani. Această cantitate înseamnă în jur de 20 litri pe zi, iar expresia „mai puţin” sugerează că de fapt nu există o cantitate limită. Stabilirea unei valori minime este menită să stimuleze crearea unor asocieri sau ferme, însă mulţi gospodari vor să-și păstreze singura văcuţă pentru ei.

Din contract reies şi alte inegalităţi; de exemplu, producătorii care contribuie cu 620 – 1.550 de litri de lapte pe lună primesc o bonificaţie de 90 bani, următoarea categorie, până în 3.100 de litri, primeşte cu doar 5 bani mai mulţi, iar un leu pe litru le revine celor care produc peste această cantitate.

Preţurile de mai sus se referă la laptele cu conţinut de grăsime de 3,8%. Pentru laptele sub această valoare se plăteşte mai puţin, iar cei care produc lapte mai gras primesc o bonificaţie de 1 ban pe litru. Produsul mai trebuie să îndeplinească o serie de condiţii privind calitatea. Prima dată, el este verificat la faţa locului, unde se constată lipsa conservanţilor sau a altor substanţe străine. Mostre de lapte sunt trimise la fabrică şi verificate din nou; de exemplu, laptele provenind de la vaci aflate sub tratament medical nu este acceptat.

Sătenii nu poartă discuţii despre astfel de lucruri, se pare că predarea laptelui face parte din rutina zilnică. Ei sosesc unul câte unul, sunt feţe de toate vârstele: moş, femeie de vârstă medie, bărbat tânăr. În afară de salut, nu se aud prea multe vorbe. Unul dintre ei anunță moartea unui consătean, alţii doar predau laptele şi iau la cunoştintă cât primesc de această dată (plata se face în a doua jumătate a lunii, pentru luna precedentă). Oamenii ne privesc fără prea multă încredere, dar ne salută. Nu sunt prea comunicativi, dar viaţa e grea, probleme multe, ce să-i faci.

În timp ce toţi se plâng de greutăţi, angajatul care se ocupă de colectare spune că nu a văzut niciodată oamenii unindu-se împotriva preţului impus de către fabrică. „Poate un sindicat ar fi folositor, să-i protejeze de conducătorii uzinei.”

Pentru un preţ mai bun, producătorii fac sute de kilometri până la piaţă, în Bucureşti

Să trecem în Capitală. Laptele de ţară este sănătate curată, se spune. Asta îi determină pe mulţi bucureşteni să evite laptele din supermarket şi să caute produsele lactate aduse de la ţară care se găsesc în unele pieţe din Capitală. De partea cealaltă a tarabei se află ţăranii care vin de la sute de kilometri la piaţă, în Bucureşti, pentru a obţine un preţ mai bun decât cel oferit de centrele de colectare – nici 1 leu.

Bucureştenii care caută lapte de ţară găsesc în Piaţa Obor din Capitală o ofertă bogată de produse lactate ale ţăranilor care aduc laptele şi brânza din Sibiu sau din Maramureş. Gabriel Paşca este unul dintre ei. Bărbatul vine de la Cărbunari, din Maramureş, unde creşte şapte vaci şi aduce laptele şi brânza la Bucureşti pentru că preţul e mai bun, iar suma derizorie cu care se plăteşte laptele colectat nu merită munca.

Laptele are mare căutare şi nu doar pentru că e mai ieftin ca la magazin – costă 3 lei – ci mai ales pentru că e natural, direct de la vacă şi lumea caută alimente sănătoase, spune el. În pus, laptele de la magazin este degresat, pe când laptele natural are până la 4% grăsime.

Doamna Florica vine din Berceni, de lângă Bucureşti, cu lapte la Obor. Ea vinde cam 10 sticle de 2 litri săptămânal şi brânză. Cere 6 lei pe sticlă şi vine la piaţă pentru că la ea în sat nu vin colectori. Nu duce lipsă de clienţi întrucât laptele bun, natural are tot timpul căutare, spune ea.

Cei mai mulţi dintre vizitatorii secţiunii de lactate tradiţionale sunt clienţi vechi ai produselor naturale. Ioana Luca este una dintre cumpărătoarele de lactate de la ţărani pe motiv că sunt sănătoase. “Cumpăr de la aceeaşi femeie de ani de zile, ştiu sigur că e bun şi curat. Soţul meu are ciroză şi diabet şi produsele de aici îi fac bine, am testat eu”. Bucureştenii mai au oportunitatea de a cumpăra lapte de ţară de la târgurile organizate în Capitală, unde vin producători din toată ţara.

Cecilia Istrate şi soţul ei urmează o tradiţie din moşi-strămoşi de a creşte vaci şi oi. De 18 ani au o fermă în comuna Fundata, judeţul Braşov, unde cresc aproape 60 de vaci de lapte şi 800 de oi mulgătoare. Ei vând lapte doar abonaţilordin Braşov şi Bucureşti care insistă să cumpere lapte de calitate pentru copii mici, în rest îl folosesc la fabricarea brânzeturilor. “Neavând unde să vindem laptele la un preţ bun, facem brânză, urdă, telemea, diferite varietăţi de caş cu verdeţuri”, spune Cecilia Istrate.

E imposibil să întreţii animalele sau să plăteşti angajaţi dacă ai o fermă cât de mică din banii pe care îi obţii din vânzarea laptelui la stat, spune ea. “La banii pe care îi iei de la ICIL, 60-70 de bani pe litru, adică nici 1 leu, nici muncă voluntară nu se cheamă, rămâi cu balega. E bătaie de joc să dai 6-7 litri de lapte pentru o cola. Nutreţul, borhotul, tărâţa, porumbul, îngrijitorii înseamnă costuri foarte mari”.

Situaţia fermierilor care işi sacrifică animalele pentru că nu le mai pot întreţine din vânzarea laptelui este o realitate ameninţătoare. “Acolo ajungeam şi noi dacă nu am ieşi cu produse lactate de calitate pe care străinii le apreciează la târgurile unde mergem în afara ţării”, spune Cecilia Istrate. Vânzarea laptelui la stat este ultima opţiune pentru ţărani, spune aceasta, care fie produc brânzeturi ca să-şi scoată cheltuiala, fie sacrifică animalele şi vând carnea.

Adrian Suciu este, de asemenea, participant la Târgul Ţăranului Român. El este din Criţ, are o fermă de 150 de capre, cu 110 mai puţine decât anul trecut, dar la care a fost nevoit să renunţe pentru că nu era rentabil. Fie le-a vândut, fie le-a sacrificat. “Un litru de lapte dacă îl dai la colectat costă 1 leu – 1 leu şi 10 bani, iar în magazine un litru de lapte de capră costă de la 6 până la 8 lei”, spune el. “Dacă îl duc la piaţă, lumea zice că nu-i bun de-l vând aşa ieftin, cu 3 lei”.

Dacă pui în balanţă cheltuielile cu îngrijitul animalelor, cu aratul, discuitul, însămânţatul şi banii pe care îi iei din vânzarea laptelui, rămâi cu munca, spune Adrian Suciu. De asta el vinde foarte puţin lapte, preferă să facă brânză.

Citiți și:

Valeriu Tabără, ministrul agriculturii: S-ar putea ca unii producători să lichideze efectivele de animale în condițiile în care nu pot valorifica laptele

Este laptele un aliment sănătos? Mituri și legende despre lapte

Laptele nostru cel de toate zilele

Foto 4: Flickr / Daniel Hurst Photography

Tags:



3 comentarii

  1. Pingback: Laptele organic este mai bun pentru sănătate decât cel convenționa, susține un nou studiu european » Think Outside the Box

  2. Pingback: Producătorii de lapte, între subzistența lucie și noii latifundiari » Think Outside the Box

  3. Intr-unul din articolele pe tema laptelui autorul se plange ca taranii nu au incredere, nu sunt comunicativi..etc…
    De ce nu luati oameni tot de la tara, care au succes in acest business, vezi exemplele de fata: Adrian Suciu sau Cecilia Istrate, sa vorbeasca si sa comunice cu micii producatori sa le impartaseasca din experienta lor si eventual sa-i si ajute cu sfaturi si exemple de cum isi administreaza ei propria afacere?

Leave A Reply