Tărâmuri neatinse de om în România: Pădurile Șincii

Probabil că dacă v-aș zice că încă există păduri neatinse de om, locuri unde de milioane de ani natura este singurul stăpân, mi-ați spune că am citit prea mult Tolkien sau v-ați gândi la Africa, Amazon sau alte ținuturi isorice. Dar astfel de tărâmuri inedite există și lângă voi, chiar aici în România. Pădurile Șincii ne oferă un exemplu perfect. Am văzut un peisaj cu copaci care sunt atât de mari, încât nici nu există conform manualelor. Pentru cât timp?

de Magor Csibi

Am plecat cu colegii de la WWF spre județul Brașov joi, dis-de-dimineață. Era un setiment plăcut să știu că în sfârșit fac ce mi-am dorit întodeauna. Mergeam să pregătim un proiect mic, dar cu efecte benefice și, în plus, pentru prima oară în viața mea, hoinăreala în pădure în mijlocul unei zile lucrătoare nu a însemnat că sunt în vacanță, ba dimpotrivă 🙂

Am plecat spre Șinca Veche știind că o să văd nu numai o pădure, ci o pădure extraordinară. Colegul Radu, pe care urma să îl cunosc, unul dintre experții noștri în materie de păduri, a ridicat cu mult așteptările noastre, spunându-le tuturor colegilor că pădurea spre care ne îndreptăm este una cu totul și cu totul specială. Din descriere am aflat că e vorba de o pădure virgină, dar abia la fața locului am aflat de ce era Radu atât de entuziasmat.

Deplasarea la Șinca avea un motiv întemeiat în afară de cel de a vedea pădurea. Fetele din organizație au venit cu o idee extrem de bună acum un an. Împreună cu Radu, s-au gândit ca din banii strânși din donațiile de 2% și din campania „Adoptă un urs” să conservăm o pădure care în mod normal nu s-ar fi bucurat de nici un fel de protecție și ar fi fost pasibilă de exploatare. Se pare că la Șinca s-a găsit atât pădurea potrivită, cât și autorități deschise spre colaborare, așa că părțile au căzut de acord ca 300 de hectare de pădure seculară să nu fie exploatate. Autoritățile vor face toate demersurile necesare pentru ca aceasta să fie declarată arie protejată, iar WWF se obligă să doneze comunei banii strânși din campanii.

O scurtă pauză de cafea mi-a oferit oportunitatea de a-l cunoaște pe Radu, un om mare, dar cu inimă la fel de mare, cu ochii deschiși și jucăusi, cu figura unui moroșean tipic, care din prima îți dă impresia că stai față în față cu un om sincer, deschis și extrem de optimist. După o scurtă oprire la primărie, unde am avut grijă ca toate formalitățile să fie semnate, ne-am îndreptat spre pădure. În mașina pădurarului abia încăpeam în pielea mea. Am avut mult momente plăcute în viață, dar nimic nu se aseamănă cu momentul semnării unei hârtii care asigură viitorul unui petec de pădure. Deși n-am avut nici un merit în acest proiect, m-a bucurat foarte mult să văd pentru prima dată în viața mea că până și cei 2% donați din impozitul de venit pot face lucruri mari. Pentru prima dată am văzut exact cum se materializează un program în care nu prea am crezut, considerând că acei 2% sunt prea puțini și de la și mai puțini oameni. Dar pentru prima oară mi s-a părut că multe organizații fac multe lucruri bune prin această donație minimă.

În drum spre pădure, elanul s-a mai rispit văzând camioanele cu lemne, locurile de exploatare și găurile din pădure. Dar mi se zice că nu trebuie să fiu radical si că trebuie să și exploatăm, dar cu cap (orice o fi însemnând asta). Deocamdată mie mi se pare că în continuare găurile se înmulțesc, iar zonele verzi se diminuează. După o mică, mare gustare cu pădurarii, ne-am continuat drumul spre destinație, de data asta pe jos. Cum am ajuns în pădure, frunțile noastre s-au descrețit, au apărut zâmbete și s-a așternut liniștea între noi. Cât de mare e normalitatea într-o pădure și cât de mult ne-am îndepărtat noi de această normalitate, mi-am spus. Pădurea pare a fi o sesiune de terapie instantă pentru toată lumea, stresul dispare într-o secundă și după o oră de mers, nu mai știi exact cât e ceasul sau ce zi e, dar nici nu te interesează.

Cu cât înaintam mai mult în „sălbăticie”, cu atât îmi aduceam mai bine aminte de tărâmul schițat de Tolkien. Copacii deveneau din ce în ce mai mari, semnele civilizației dispăreau din ce în ce mai mult și, după o vreme, parcă și timpul s-a oprit. Nu exista altceva decât liniștea specifică a pădurii, mirosul îmbietor și sentimentul că ne aflam într-un loc pe cât de liniștit, pe atât de plin cu viață și mișcare. Radu se transformă vizibil. Obrazii lui se înroșesc, ochii lui capătă o strălucire aparte și, cu un zâmbet larg și o pasiune nemărginită, începe să ne explice că și pădurarii față de care pădurea are puține secrete se uită la ea cu ochii mari și gura ușor deschisă. „Copaci morți, pădure vie”, ne explică Radu, care ne spune câte calorii are lemnul putred, cum se regenerează pădurea, cum se transformă caloriile și cum rezistă pădurea la orice în afară de drujbe.

Singurul lucru care ne-a deranjaat au fost semnele roșii de pe copaci. Toată pădurea era menită să fie tăiată, chiar dacă și cele mai tinere exemplare pe care le găzduiește au cel puțin câteva sute de ani. Așa se transformă un organism viu, care dă viață, ne bucură, ne apără și ne hrănește de mii de ani în ziare pe care le citim câteva minute, în mobilier ieftin pe care o să-l schimbăm la prima reclamă și la primul credit doar cu buletinul. Mi se explică că tot ce e în dreapta mea se va tăia, iar tot ce e în stânga a fost salvat de noi. Radu zâmbește, spunând că trebuie să vedem partea bună, că dacă nu veneam noim se tăia tot, eu mă întristez puțin, pentru că mi se pare că răul cel mic e mult prea mare. Probabil că eu văd partea goală a paharului.

Radu ne explică cu entuziasm că dimensiunile copacilor pe care le observăm nu există nici măcar în manualele de specialitate. Se pare că avem atât de puține tărâmuri neatinse de om, că specialiștii încep să uite că natura nu are limite. Tot Radu ne explică că sunt probabil câțiva copaci care ar putea fi omologați din prisma recordurilor de mărime pentru specia lor, fetele se entuziasmează și văd deja certificatul Guiness ca un instrument sigur de a salva pădurea. Dar iarăși iese din mine pesimistul și mă gândesc că nu există nici un certificat pe lume care să poată opri un om flămând după profit. Sper să aibă ele dreptate.

Copacii au început să devină din ce în ce mai mari, iar pe mine m-a încearcat un sentiment ciudat. Am început să mă gândesc la cât de mult mi-ar plăcea ca liniștea asta să fie permanentă, dar în același timp mi-am dat seama că locul nostru nu e deloc acolo. După excremente, traficul animalelor este extrem de intens acolo, iar pădurarul spune că e ca o stână de animale sălbatice acest petec de pădure seculară. Radu ne explică că ierbivorele preferă pădurea, că aici au scăpare ușoară din fața prădătorilor mari. Nu vedem nici cerb, nici capre negre, dar simțim prezența lor la fiecare pas. Bem apă de pe jos, dintr-o groapă, apă dulce și răcoroasă.

La ieșire suntem alți oameni. Bucurosi, calmi, echilibrați. Eu nefiind niciodată mulțumit, mă gândesc la toate pădurile pe care nu le putem salva și nu la acest petec magic de pământ. Dar nu pot să neg existența și unei mulțumiri mici, că măcar această parte a lumii va rămâne netulburată pentru încă o vreme. Și ca să mă simt și mai bine, mi s-au arătat extrem de aproape și două căprioare, păscând liniștit, neștiind că lumea s-a transformat și se tot transformă. Lumea lor, petecul din Șinca va rămâne la fel. Pentru cât timp? Doar de noi depinde.

Citește și:

WWF protejează casa ursului brun din pădurile seculare ale României

Încă o șansă pentru Ariile Protejate. Poate ultima

Adevăratele valori ale României: Rezervația Naturală Râul Tur

Indicii despre poluare ade acum două sute de ani stau în paginile cărţilor vechi

Pădurea dependenţilor: Britanicii care înving alcoolul şi drogurile plantează copaci