Țara în care homosexualitatea e o crimă și unde Puiu Hașotti s-ar simți cu siguranță mai bine

3

Într-un moment în care un lider liberal, Puiu Hașotti, afirmă public că ”homosexualii sunt doar niște oameni bolnavi”, ca reacție la propunerea de legalizare a căsătoriei între persoanele gay, e un exercițiu bun să analizăm cazul unei țări unde homofobia este instituționalizată.  Cu greu am găsi un exemplu mai bun decât Uganda, etichetată de mulți drept ”paradisul homofobilor” sau ”campioană a intoleranței”, atâta vreme cât, potrivit codului penal, a fi gay înseamnă a fi infractor.

 

20123610_2_IMG_FIX_700x700

de Andra Matzal

 

Legea anti-homosexualitate din statul african așteaptă în sertare un moment de neatenție din partea țărilor occidentale, pentru a fi votată. Am stat de vorbă cu Katherine Fairfax Wright și Malika Zouhali-Worrall, două tinere regizoare care spun în documentarul ”Call Me Kuchu” (”Kuchu”, în limba ugandeză, înseamnă ”gay”) povestea lui David Kato, primul homosexual din Uganda care își asumă public orientarea sexuală, devenind totoată activist în numele acestei cauze. Deși nu a fost sancționat de lege, în timpul Kato a fos ucis în mod brutal de către un ”cetățean vigilent”, pentru care valorile tradiționale sunt mai importante decât alegerea celorlalți. Documentarul a fost prezentat la One World Romania, la SNSPA, în amfiteatrul unde anul trecut a avut loc un spectacol ai cărui spectatori au fost atacați pe stradă de extremiști de dreapta, ale căror convingeri sunt comparabile cu cele ale ”justițiarului” care l-a omorât pe Kato. Deși am crede că Uganda nu e un termen bun de comparație, atâta vreme cât România își etalează decorația de țară europeană, homofobia nu ține cont de granițe, generând controverse – e drept, de proporții variabile – în orice societate.

 

Call Me Kuchu – Trailer from Call Me Kuchu on Vimeo.

 

TOTB: Cât de mare e prăpastia dintre Uganda și alte țări, în ceea ce privește toleranța față de persoanele gay?

Malika Zouhali-Worrall: Deși mulți spun că Uganda este o țară înapoiată, noi vrem să arătăm că, în primul rând, această retorică homofobă este în mare parte produsul evanghelizării americane și, în al doilea rând, că în cele mai multe țări se întâlnește o astfel de atitudine împotriva homosexualilor, doar că în grade și la niveluri diferite. Mulți uităm că acest tip de discurs retrograd era norma în America din anii 60-70. Acum, lucrurile s-au schimbat, însă în toate statele americane, inclusiv în cele progresiste, întâlnești homofobie.

Acum ceva vreme am stat de vorbă cu Nancy Wilson, o lesbiană preot din SUA, care conduce o biserică a comunității LGBT. Cât de importantă e crearea unor instituții religioase pentru gay, pentru schimbarea percepției generale despre statutul persoanelor cu alte orientări sexuale?

Katherine Fairfax Wright: Spre deosebire de multe alte țări, unde predomină o singură religie, în SUA există sute de religii, fiecare cu propriile biserici, astfel încât lângă o biserică ultra-conservatoare poți găsi o biserică unde e arborat steagul curcubeu al comunității LGBT. O idee importantă a filmului nostru este că anulează opoziția tradițională între religie și homosexualitate, arătând că poți fi gay cu credință în Dumnezeu sau că poți fi pastor fără să condamni homosexualitatea.

Malika Zouhali-Worrall: O altă schimbare pe care am observat-o este faptul că în multe țări occidentale, până și politicienii conservatori au început să accepte homosexualitatea și faptul că și persoanele cu această orientare au dreptul la căsătorie. În SUA, de altfel, crește și influența republicanilor care afaceri cu thenologie în Silicon Valley, iar aceștia sunt mult mai deschiși față de gay, iar în rândul bisericilor evanghelice, există din ce în ce mai multe grupuri tinere care militează pentru drepturi egale. Vestea bună este, pe scurt, că homofobia începe să fie percepută din ce în ce mai des ca o atitudine veche și anacronică, nemaifiind o problemă atât de pregnantă în rândul tinerilor.

 

callmekuchu3

Cele două regizoare ale filmului ”Call Me Kuchu”, alături de activistul David Kato. Foto: Call Me Kuchu

 

Un lucru care m-a intrigat în filmul vostru este faptul că în Uganda homosexualitatea este criminalizată prin codul penal introdus de colonizatorii britanici. Între timp, Marea Britanie și-a schimbat atitudinea față de gay, însă ”moștenirea” lor în Uganda își face simțită puternic efectele. Ce fac occidentalii pentru a schimba situația?

Malika Zouhali-Worrall: Codul Penal al Ugandei, care criminalizează homosexualitatea, a fost introdus, într-adevăr, de Marea Britanie, însă Occidentul nu mai poate reveni acum, pentru a schimba acest cod. Însă, cum țările occidentale încearcă acum să determine schimbarea politicii față de gay, Uganda precepe această influență ca pe o nouă tentativă a foștilor colonizatori de a le impune o direcție. Înainte de a avea acest cod penal, homosexualitatea nu era deschis acceptată, însă oamenilor le era mai ușor să treacă neobservați prin fața radarului politic. Ce e paradoxal acum este faptul că această lege anti-homosexualitate propusă de guvern nu urma să fie impusă autoritar, ci adoptată într-un mod cât se poate de democratic: dacă poporul asta își dorește, teoretic ar trebui să se întâmple. Problema extrem de greu de soluționat este că o astfel de lege nu ar trebui, după aceleași principii democratice, să existe în primul rând.

Ce părere aveți de strategia țărilor occidentale, care condiționează acordarea ajutoarelor umanitare către Uganda de schimbarea politicii acestei țări, în sensul toleranței și acceptării diversității în materie de orientări sexuale?

Katherine Fairfax Wright: Acest lucru e, într-adevăr, periculos pentru comunitatea LGBT ugandeză, care poate fi transformată foarte ușor într-un țap ispășitor. Dacă, de exemplu, un copil nu primește ajutor medical, pentru că nu există resurse, sau dacă proviziile de hrană trimise de aceste țări în zonele sărace scad, atunci persoanele gay vor fi considerate vinovate de către ceilalți membri ai societății. Publicul larg nu va înțelege că retragerea ajutoarelor este un rezultat al intoleranței generale, ci o va pune în spatele comunității gay.

Poate că mai periculoasă decât codul penal britanic este o a doua colonizare a Ugandei de către evangheliștii americani. În film apar toți predicatorii occidentali care îi încurajează pe ugandezi să-i urască pe gay, în ”buna” tradiție creștină. 

Katherine Fairfax Wright: Pentru mine, a fos cel mai înspăimântător episod al filmului: la adunările religioase, oamenii locului nu își pun nicio secundă întrebări și nu au judecată critică în fața predicatorilor. Pe scurt, e vorba de îndoctrinare pură. Mai periculos este însă discursul predicatorilor, prin care încearcă să le insufle ugandezilor simțul unei misiuni globale, spunându-le că acum, când lumea se prăbușește ca urmare a moravurilor vestice, speranța pentru salvarea umanității stă în poporul ugandez și în opoziția lui față de homosexualitate.

 

uganda_anti-homosexuality_bill_protest2

Protest împotriva legii anti-homosexualitate din Uganda. Foto: Hbrief.org

 

Dintre toate țările africane, unde s-ar situa Uganda într-un barometru al homofobiei?

Malika Zouhali-Worrall: Nu este cea mai homofobă țară africană, însă aici s-a încercat adoptarea legii anti-homosexualitate. Totodată, aici există o mișcare de activism pro-LGBT mai puternică, dezvoltată pe măsura consolidării intoleraneți oficiale. În Camerun, de exemplu, au fost cele mai multe arestări pe motivul orientării sexuale.

Ce v-a determinat să documentați homofobia în Uganda?

Malika Zouhali-Worrall: Ne-am hotărât să facem acest documentar după ce am aflat de povestea lui Victor Mukasa, un activist transgender care acum câțiva ani l-a dat în judecată pe procurorul general al Ugandei și a câștigat. Apoi, am aflat de discuția pentru adoptarea legii anti-homsoexualitate și ne-am dat seama că acolo există o dezbatere reală, ce ar merita documentată. Această lege nu prevedea doar închisoare pentru persoanele gay, ci și pentru cetățenii care cunosc homosexuali și nu le reclamă autorităților, și, de asemenea, prevedea pedeapsă cu închisoarea pentru seropozitivi. Așa l-am cunoscut pe David Kato, primul homosexual declarat din Uganda, care și-a asumat și misiunea de activist pentru această cauză.

Ați avut vreo dificultate în realizarea filmului, atâta vreme cât puteați fi considerate ”factori de pervertire” dintr-o țară occidentală?

Katherine Fairfax Wright: Nu am avut nicio problemă în realizarea filmului, atâta vreme cât și activiștii gay și militanții anti-homosexualitate erau foarte convinși de credințele lor și nu au avut probleme să discute în fața camerei. Când filmam întâlnirile cu predicatorii, nu avea nimeni nicio notă de ostilitate, atâta vreme cât toți erau convinși de opiniile lor, fără nicio portiță de schimbare. De asemenea, deși nu s-ar crede, în Uganda există un simț puternic al libertății presei. Chiar și ziarele comerciale, care în mod normal au o retorică puternic homofobă, sunt atenți la mecanismele de piață și, dacă tendințele generale se schimbă și discursul dominant devine pro-gay, ele sunt primele care să ăși schimbe direcția editorială. De asemenea, activitatea online e foarte intensă în această țară, ceea ce creează un mediu bun pentru comunicarea acestor probleme.

Protagonistul filmului vostru, acivistul David Kato, este ucis pe durata filmărilor. Ați avut vreo dilemă morală legată de episodul ăsta?

Katherine Fairfax Wright: David nu era doar protagonistul nostru, ci și prietenul nostru și, deși la un moment dat cam toată lumea se aștepta să i se întâmple ceva rău, știa că nu ne putem opri din filmat. De altfel, și când a fost ucis, am fost mai degrabă extrem de furioasă, nu îndurerată. Pe tot parcursul filmului, gândirea noastră a fost și destul de obiectivă, iar ca regizori ar trebuit să integrăm această întâmplare tragică în poveste. Protagonistul nostru a murit, ceea ce e trist, însă asta face ca narațiunea să fie și mai intensă. Iar în momentul în acre ajungi să te gândești cum să integrezi moartea în poveste, ajungi să reflectezi și la poziția ciudată a jurnalistului sau a documentaristului care își face pur și simplu meseria.

Malika Zouhali-Worrall: În ceea ce privește dilemele morale, ele au intervenit în momentul când, după moartea lui Kato, noi nefiind în Uganda la acea vreme, am sunat la redacțiile CNN sau BBC, să obținem materiale filmate de ei cu accest incident. Și a fost incredibil să văd cât de mulți dintre ei îmi spuneau ”Păcat că a murit, dar pentru filmul vostru, e nemaipomenit.” Dintr-un punct de vedere, era adevărat, pentru că, fără moartea lui, filmul nostru nu ar fi ajuns așa de celebru și n-a fi avut acest impact. Însă, una peste alta, a fost mult cinism la mijloc. Ce am încercat apoi a fost să prezentăm filmul în cât mai multe locuri, pe cât posibil în prezența unora dintre activiștii din film, pentru a face povestea cunoscută și pentru a aduce lumină asupra unui subiect extrem de controversat.După moartea lui, legea anti-homosexualitate a fost pusă în stand-by. Nu a fost retrasă, ci e suspendată, putând fi votată dintr-un moment în altul.


3 comentarii

  1. Filmul si povestea din spate nu prea au nici o legatura cu titlul. De fapt, au. Folosindu-se de un episod tragic din uganda si un film, autorul incearca sa trimita romanii sub imperiul fricii de a avea o opinie sau pozitie deschisa impotriva unei devieri de la normalitate.

  2. Pingback: Vous pouvez écouter de la musique comme beats by dr dre francesi vous êt es dans le studio d'enregistrement ou lors du concert Общество . Ру

  3. Da. Dar trebuie neaparat sa fim in trend cu ceilalti! Chiar daca ceilalti se duc …la râpă.
    Dar, daca-i bagam in seama, nu facem altceva decat sa le facem rating.

    Ce trebuie facut, este ca si partea considerata de ei “homofoba” sa isi spuna parerea prin articole si altele de genul acesta, chiar si in stil non-coform cum se vor a fi cei de la TOTB.
    Pacat de voi TOTB ca (cel putin in acest caz) nu stiti ce sustineti.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger