Taksim respiră

1

Printr-o interesantă coincidență, s-a nimerit să fim într-o rezidență artistică de o lună în Istanbul exact în perioada asta, la fel cum, acum doi ani, s-a nimerit să fiu în Atena în momentele cele mai intense ale protestelor. Înainte să venim aici, auzisem de violențele de pe 1 Mai și recent am aflat că totul ar fi pornit în 10 Aprilie, când un mic grup de activiști a lansat pe Twitter hashtag-ul #ayagakalk, o chemare la rezistență împotriva construirii unui mall pe locul unuia dintre puținele parcuri rămase în Istanbul. Spre surpriza tuturor, reacția a fost neobișnuit de puternică, de data asta enorm de mulți oameni răspunzând chemării.

 

IMG_20130608_193653

 

 de Florin Flueraș

 

De atunci au fost numeroase incidente și confruntări, tensiunea s-a amplificat continuu până pe 31 Mai, vinerea sângeroasă, cum o numesc unii.

În acea vineri, peste tot puteai vedea oameni însuflețiți, purtând măști de gaze, majoritatea total ineficiente, având sticle cu soluții antiacid, oțet sau felii de lămâie la nas. Aerul era chimic oriunde te-ai afla, ce varia era doar intensitatea. Cu cât ne apropiam de Taksim, atmosfera era tot mai apocaliptică: ceață chimică amestecată cu fumul de la focurile aprinse cu scopul de a mai ridica din norii de gaz, baricadele tot mai dese și mai înalte, din loc în loc pe jos erau bălți roșii sângerii, dar majoritatea nu era sânge, ci o spumă chimică pe care o aruncau peste protestatari tunurile de “apă”. Trebuia să fi tot timpul în alertă, din când în când mulțimea de oameni începea să alerge panicată și – cu ochii închiși din cauza lacrimogenelor, pe străduțele înguste și supraaglomerate – asta devenea aproape la fel de periculos ca poliția. Am tot încercat să ne apropiem de Taksim, dar exista o limită dincolo de care nu mai suportam gazele lacrimogene și trebuia să ne îndepărtăm. Toată admirația pentru cei care au rezistat în acele momente în linia întâi.

Vineri, peisajul se schimba foarte rapid, Istiklal una dintre străzile pietonale ce duce în Taksim, probabil cea mai turistică din Istanbul, era diferită de la oră la oră: pe la amiază încă era, ca de obicei, plină de turiști, în câteva ore s-a umplut de protestatari, apoi protestatari și poliție și foarte mult gaz lacrimogen. Dimineață, totul arăta distopic, poliție peste tot, vitrine sparte în mod selectiv – chiar în capătul dinspre Taksim al Istiklal, o librărie a rămas aproape intactă în timp ce mai tot era distrus în jur. Polițiștii erau vizibil epuizați, unii încercau să doarmă pe pavajul plin de spumă roșie și praf alb depus de la gazele lacrimogene. Treptat, treptat însă tot mai mulți protestatari veneau din toate părțile și luptele au reînceput pe străduțele din jur, atmosfera era din nou plină de gaze. Enorm de multă lume venea dinspre partea asiatică spre Taksim, dinspre Besiktas și de peste tot. Poliția a fost copleșită de sutele de mii de oameni determinați și foarte combativi după represaliile de cu o noapte înainte. În scurt timp, Istiklal și Taksim erau din nou pline de protestatari și așa a rămas timp de zece zile, deși treptat s-au mai adăugat și turiștii.

 

IMG_20130601_193804

 

Istanbul e imens și nu puteai să ai o imagine de ansamblu despre ce se întâmpla, nici protestatarii nu o aveau. Sâmbătă în timp ce pe Istiklal, în Parcul Gezi și în Taksim era mare sărbătoare pentru că poliția a fost îndepărtată, în Besiktas se cerea disperat ajutorul pe Twitter. Exista o maximă disperare datorită faptului că poliția devenise foarte violentă, era plin de  chemări alarmante, oamenii fiind speriați de substanțe necunoscute cu care erau asaltați. Polițiștii au intrat în casele oamenilor și au făcut arestări, în special în rândul fanilor Besiktas. Era la lucru aceeași tactică pe care am văzut-o și în București în timpul protestelor, de intimidare și denigrare a “ultrașilor”, a elementelor mai combative, astfel încât mulțimea să fie pacificată. O altă scenă importantă a evenimentelor era și încă e cartierul muncitoresc Gazi. De multe ori, zilele astea, dacă urmărești #direngezi și #direngazi pe Twitter situațiile sunt foarte diferite, acolo încă se duc frecvent lupte între protestatari și poliție la fel ca în numeroase alte locuri din țară: Ankara, Izmir, Adana, etc.

 

Poate mai mult decât în alte ocazii similare, comunicarea prin Twitter a fost și e centrală. De multe ori vedeam oameni care, în momente de relativ calm sau fiind retrași pe străduțe, verificau hashtag-urile specifice diferitelor zone ale revoltei ca să afle care mai e situația. Era cam singura posibilitate de a avea o idee despre ce se întâmplă în împrejurimi. Pentru navigatul în oraș în acele zile, dacă trebuia să ajungi undeva, era foarte util să faci o căutare pe Twitter după numele străzilor sau zonelor prin care treci. Cuplat cu Google Translate, în cazul nostru, puteam avea cât de cât o imagine despre ce se întâmplă. Tot pe #direngezi și alte hashtag-uri se cerea și se oferea ajutor, se anunțau punctele de asistență medicală, se anunțau adăposturile. Multe cluburi, restaurante și hoteluri și-au oferit sprijinul, chiar și cei de la spațiul în care pregăteam proiectul pentru care suntem la Istanbul ne-au întrebat dacă poate fi folosit ca punct de prim ajutor și adăpost pentru protestatari și în câteva minute s-au acoperit ferestrele și a început prepararea de soluții antiacid, pachețelele cu lapte, alimente, lămâi, etc.

 

IMG_20130608_204606

 

Un artist local îmi spunea acum două zile că Twitter-ul a înlocuit complet presa, e mediul prin care se publică și se diseminează ideile în condițiile unei prese foarte controlate. Sunt virale fotografii cu stop cadre de la diferite posturi TV din vinerea chimică, în timpul evenimentelor pe CNN Turkey se putea vedea un documentar despre pinguini, și pe alte canale de știri concurs Miss Turcia, cursuri de gătit, informații despre prețul aurului, etc. Există jurnaliști care s-au retras din presă și publică doar prin intermediul Twitter și unii au chiar sute de mii de followers. În parc sunt afișate tot felul de hashtag-uri pentru diverse problematici, am văzut oameni care poartă tricouri cu logo-ul Twitter și în câteva locuri stenciluri cu sintagma: “The revolution will not be televised, will be twitterised”. În condițiile astea, nu e de mirare că Erdoğan a afirmat că “a apărut o nouă amenințare,Twitter… Social media e cel mai rău lucru pentru o societate”. Se pare că a și luat măsuri pentru a lupta cu acest rău și sâmbătă au fost momente în care accesul la Twitter a fost blocat. De asemenea, au fost multe arestări pentru postări pe Twitter.

 

Începând de sâmbătă, lucrurile s-au calmat în Taksim, am mai prins doar o situație când s-a aruncat gaz lacrimogen în mijlocul nostru, probabil din elicopter, și din cauza inghesuielii și a imposibilității de a te mișca, ne-a cuprins o senzație de panică. Dar incidentele au dispărut și protestatarii și-au asigurat pozițiile prin zeci de baricade, consolidate cu autobuze, betoane și ce s-a mai găsit. În parc totul a început să fie foarte asemănător cu ce am experimentat acum 2 ani în Atena: Taksim arăta tot mai mult pe zi ce trece ca Syntagma. Același gen de auto-organizare pentru a curăța parcul și piața, la fel s-au improvizat o clinică, cantine cu mâncare gratuită, farmacii, bibliotecă, chiar și o mini-clinică veterinară (animalele străzii au fost și ele foarte afectate în mijlocul evenimentelor). Se țin speech-uri, dezbateri, discuții, se împart tot felul de textulețe, se cântă sau se ascultă muzică. O piesă cu sonoritate rusească și în care din când în când se aude “Latin America” se poate auzi adesea. Se mai aude și multă muzică în limba curdă, limbă altfel interzisă în spațiul public. În fiecare zi la ora nouă, Taksimul se extinde în tot orașul, oamenii ies la ferestre și bat în oale, tigăi, mașinile claxonează, pietonii aplaudă, etc.

 

IMG_20130531_202350

 

În rest, în Taksim și Gezi erau multe fotografii cu Ataturk, dar și cu Che Guevara, fotografii cu eroi partizani torturați de dictaturile militare, chiar și cu Marx, Lenin, Trotsky, etc. Totul e foarte colorat, foarte multe steaguri, majoritatea sunt de la tot felul de partide și organizații: socialiste, comuniste, staliniste, marxiste, maoiste, maoist-naționaliste, trotskyste, feminist-comuniste, kurd-comuniste, un partid comunist preocupat de organizarea celei de-a cincea internaționale, dar sunt și steagurile negre anarhiste, anarhist-sindicaliste, anarhist-feministe, feministe, ecologiste, steagurile curcubeu-LGBT, musulmanii anti-capitalisti. Și bineînțeles steagurile și tricourile principalelor echipe de fotbal din Istanbul: Galatasaray, Fenerbahçe si Beşiktaş. Există tot felul de alăturări care altădată ar fi fost explozive: kurzii stau în Taksim la câțiva metri de kemaliști, musulmanii anti-capitalisti lângă feministe și anarhiste(ști), galeriile rivale de moarte fac schimb de tricouri și fulare. Și, bineînțeles, e plin de bannere și postere cu tot felul de mesaje de genul celui care a circulat pe Internet, cu două fete îmbrăcate într-un stil musulman, dar fără burqa, având un banner cu “Erdoğan dacă nu beau ești insuportabil”, există o proliferare a umorului de genul acesta în #direngezi.

 

IMG_20130608_204203

 

Până în 11 Iunie, lucrurile au fost în general pașnice și ecosistemul din parcul Gezi se dezvolta constant. Însă în acea dimineață de marți poliția a intervenit în forță nu doar fizic, dar și la nivel de reprezentare, la nivel mediatic. Printr-o colaborare poliție & mass-media s-a coregrafiat denigrarea și descurajarea oamenilor în a mai continua susținerea #direngezi. Acum Internetul e plin de imagini și video-uri care dovedesc cum în acea dimineață s-au folosit polițiști infiltrați care au atacat poliția cu cocktail-uri Molotov și focuri de artificii sub ochii camerelor presei turce, până atunci absentă din piață. Cel puțin la televiziunile turcești, poliția a acumulat puțină legitimitate de care avea nevoie pentru a “elibera” piața. S-au dus lupte toată ziua și spre seară Taksim și cartierele învecinate erau iadul pe pământ. Poliția a atacat extrem de dur și spre miezul nopții am simțit o deznădejde și descurajare la majoritatea oamenilor, pentru că realizau lipsa de speranță a situației, faptul că e nevoie de pregătire și dotare militară pentru a face față la duritatea intervenției. Și totuși cei care au mai rămas, miercuri dimineață încercau să curețe din nou parcul, să refacă corturile sau să instaleze altele, deși atmosfera era puțin una de doliu.

 

IMG_20130611_161959

 

Văzând o înregistrare a relatării în direct pe care CNN a făcut-o în seara de marți în Taksim, am observat încă o dată aspectul de război al evenimentelor, dar am remarcat și că CNN încerca să încadreze situația într-o citire de tipul religioși versus seculari. Într-adevăr, există și o problemă religioasă exact pe temele care există și în România: încet, încet orele de religie nu mai sunt atât de opționale și unul din planurile guvernului Erdoğan e de a construi un fel de moschee a mântuirii neamului, care va fi cea mai mare din lume. Dar e prea simplu și parcă prea convine explicația asta a conflictului (anti)religios. Cum se face atunci că în piață, între zona feministelor și cea a anarhiștilor, era zona musulmanilor anti-capitaliști? Situația e foarte complexă aici. Mai degrabă ceea ce unește e o atitudine contra distrugerii mediului, a socialului de către o dominație a economicului asupra lumii și vieții în general. Și în Turcia, ca mai peste tot, se poate vorbi de o dictatură a Businessului de un fascism economic, susținut de un stat polițienesc. În sensul ăsta, purtătorul de cuvânt al lui Erdoğan a avut dreptate să spună pe același CNN că poliția face ce face peste tot, dând exemplele din Atena, UK riots, Occupy Wallstreet, și noi putem adăuga și București, bineînțeles păstrând proporțiile. Cei din piață erau foarte conștienți că aveau de a face cu o problemă globală, de aceea una dintre cele mai des auzite scandări era “Taksim e peste tot, peste tot e rezistență”. O altă scandare, la fel de prezentă, la care de asemenea ne putem alătura e “faşizme karşı omuz omuza” (umăr la umăr luptăm împotriva fascismului).

 

La început, am avut o reticență când am văzut că mulți din piață se revendică de la mișcarea Occupy, parcă de ceva vreme se simte nevoia și de altceva, de a merge puțin mai departe sau mai razna de deja împământenitele obiceiuri Occupy. În scurt timp, am înțeles că în Istanbul există acest potențial poate mai mult decât oriunde, ce am văzut aici chiar nu arată a clișeu. Jussi Parikka remarca pe Twitter: [email protected]: It’s a refusal of preset models as well as preset cynicism. A different affect that sets the tone. #Turkey #OccupyGezi”. Oricum, nu știu dacă există vreo speranță de la proteste: am văzut sute de mii de oameni în Atena și sute de mii în Istanbul, determinați, solidari și pregătiți să se lupte cu poliția, dar fără prea multe șanse deocamdată. Într-adevăr, direcția asta combativă și de politică clasică bazată pe rezistență și preluarea puterii pare să nu mai ofere vreo speranță. Dar parcă și genul ăsta de așteptări ce țin de “succesul mișcării”, “eficiența protestului” au ceva neplăcut în sine, ceva inserat în viața noastră de prea mult contact cu gândirea corporate. Dacă am trece puțin peste gândirea managerială, orientată spre rezultate, ne-am putea bucura că au fost zi de zi în Gezi mulți studenți și chiar elevi care dintr-o dată au nimerit în cea mai bună școală. În mijlocul unor astfel de evenimente, brusc înțelegi mult mai clar și mai complex ce înseamnă de fapt guvern, poliție, “democrație”, dar și despre ce înseamnă solidaritate, potențial, dorință, viață. Deși asta s-ar putea să le aducă mai degrabă probleme decât să le “folosească” în viață.

 

IMG_20130612_123833

 

În experiențele acestor confruntări, în acele momente în care mii de oameni se solidarizează efectiv în fața morții, viața se poate simți puțin, ceva se trezește, viața pentru câteva momente nu mai e capital, anestezia “realității” nu-și mai face efectul. Comportamentele și atitudinile nu mai sunt simple investiții economice, ceva scapă, corpul colonizat de ideea unică respiră puțin și gazul lacrimogen dintr-o dată pare mai respirabil decât mizeria inodoră respirată zi de zi. E necesară maxima adrenalină și prezența unui mare pericol simțit la nivel colectiv, plus, și asta e foarte important, senzația că o altă lume e posibilă, pentru ca tot ce părea împământenit și de neclintit dintr-o dată să nu mai fie așa solid. În acele momente se produce o deschidere a posibilului ce, din păcate, imediat se reînchide. Întrebarea ce s-a agățat de mine, și sper că și de alții la #direngezi, e cum să menții și chiar să lărgești acea deschidere. Fără această posibilitate de a imagina și simți o altă lume, nu văd cum ceva interesant din punct de vedere politic poate apărea.


Un comentariu

  1. Pingback: FOTO Creativitate protestatară: Baricade improvizate la Istanbul | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply