”Tăierea copacilor: O crimă”

1

Cel mai mare brad uman din lume s-a realizat luni, 16 decembrie, la Baia Mare, de către 1.200 de elevi și profesori ai școlii Vasile Lucaciu, care plănuiesc să intre anul viitor în Cartea Recordurilor cu această realizare. Mă plimbam întâmplător prin Baia Mare când m-am îmbujorat privindu-i la pregătiri. Miza elevilor e mai degrabă simbolică, bradul uman sugerând unitatea, durabilitatea prin păstrarea culorii verzi de către brad pe tot parcursul anului și vitalitatea.

 

646x404

de Adi Dohotaru

 

Nu m-am putut abține să nu le atrag atenția că un astfel de gest grandios poate să aibă, dincolo de mizele estetizante și metaforice specifice școlii românești, și implicații civice și etice, mai ales când în numele Sărbătorilor sunt tăiați, an de an, în mod criminal sute de mii de brăduți. România avea cândva 80% din suprafața sa acoperită de păduri, în acest moment suprafața împădurită fiind de aprox. 25% din cauza exploatării sălbatice a resurselor și a unei economii prădalnice. Au spus că ideea e bună, să vedem cum va fi transpusă pentru ca recordul de Guinness Book să nu fie încă o ciudățenie statistică de divertisment ca atâtea altele.

Unul dintre proiectele mele (și sper să nu încremenesc în acel proiect) e să scriu extins despre progresiștii din spațiul românesc care au arătat costurile sociale și de mediu ale dezvoltării economice nesustenabile. Unii dintre ei erau socialiști pe care i-am studiat la doctorat. De exemplu, Zamfir Arbure, fostul secretar al celebrului anarhist Mihail Bakunin, în Idei noui și vechi despre Stat din 1890 opunea teoriilor etatiste ale statului prusac, teorii sociale care accentuau necesitatea libertății individuale în condițiile unui progres uman care conduce la muncă rutinantă și uniformă, la pierderea diversității naturale:

Chiar natura care ne înconjoră devine din ce în ce mai monotonă, mai uniformă; pădurile mari dispar, mlaștinile se usuc, paserile și animalele sălbatice dispar, idei mărețe, noui, pline de un farmec atrăgător apar din ce în ce mai rar, mirarea și spaima devin simțiminte rușinoase, iar invențiunea unor noui și necunoscute mijloce micșoreză motivele pentru hotărâri pripite, neașteptate. Lumina din ce în ce mai mare a științelor face mai puțin trebuinciosă iscusința personală, iar învățământul tocește tote capacitățile originale”. Dumitru Pop notează în broșura Scumpetea din 1919 că scumpetea traiului după război trebuie tratată din prisma economiei politice. Un subcapitol se numește Lemnele, în care aflăm că dincolo de faptul că nu s-au gândit sisteme navigabile pe râuri pentru transportul ieftin al lemnelor și o politică fiscală deficitară, cauza prețurilor mari este și exploatarea nedurabilă, „nerațională”, a pădurilor:

 „Pădurile nu se taie așa ca în timpul cel mai scurt lemnul să poată fi din nou recoltat. Nu se ține seamă de arătările științei. În multe cazuri pădurile se măcelăresc pur și simplu. Lăcomia societăților forestiere, dezinteresarea interesată a autorităților, a făcut ca mulți din munții păduroși să fie despoiați complectamente în așa fel ca arborii să nu mai poată crește decât după un foarte îndelungat timp, dacă chiar niciodată”.

Iar mai jos, socialistul Gherea arată că neluarea în calcul nu doar a costurilor sociale, ci și a celor de mediu, este o crimă pentru care vom plăti cândva ca societate (Adrian-Octavian Dohotaru, istoric și activist).

….

O CRIMĂ

de C. Dobrogeanu-Gherea

 

Sîntem o tară eminamente agricolă şi eminamente înapoeată—adică o tară lipsită de cultură agricolă sis­tematică, de irigaţii artificiale, şi a. m. d..—dar avem, adică avem încă, un sol bun, fertil. Ca o țară emi­namente şi agricolă şi înapoeată trăim de mult, cum zice romînul: „cu ochii la cer”. De acolo aşteptăm mîntuirea. Plouă la vreme şi cu măsură,—atunci avem o recoltă relativ îmbelşugată; e secetă sau ploile sînt prea abundente,—atunci sîntem expuşi la lipsă, la mi­zerie, iară seceta consecutivă a unui şir de ani ar aduce dezastrul complect—falimentul economic şi împreună cu el falimentul sub toate formele lui — falimentul moral, cultural, naţional.

Las la o parte discuţia dacă în astfel de condiţii putem să rămînem şi să trăim încă multă vreme fără industrie — o ţară eminamente agricolă — o ţară reac­ţionară, susţinută de agrarienii noştri, şi, din alte mo­tive, desigur, de poporaniştii noştri.

Despre altceva e vorba aici.

Aşadar cu ochii la cer trăim noi de mult, foarte de mult şi cerul ne trimite ani buni după ani răi şi ani răi după ani buni, dupăcum a făcut-o din vechimea îndepărtată la noi şi în alte ţări asemănătoare prin cultura lor.

Dar iată, în anii din urmă a început romînul să observe cu groază—unii mai conştient, alţii mai in­conştient—că un fenomen nou, nespus de îngrozitor, începe să se producă în ţară la noi şi anume: anii de secetă devin tot mai deşi şi mai generali, iară anii de ploae se prefac în ani de inundaţii şi dezastre.

De unde acest fenomen atît de îngrozitor, atît de ame­ninţător ?

„Pentru păcatele noastre” răspunde oftînd adînc poporul neştiutor. „E o schimbare generală a climei, care se observă pretutindeni” sau — „aşa a fost în­totdeauna la noi”, răspund cărturarii, şireţii servitori ai celor interesaţi.

Greşesc şi unii şi alţii. Adică, greşesc cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cărturarii; încît priveşte poporul, apoi în explicaţiile lui naive e mai întodeauna un sîmbure de adevăr şi dreptate.

Da, desigur, şi secetele cari ameninţă să devină cro­nice şi inundaţiile năprasnice, cari împreună cu sece­tele ameninţă însăş existenţa şi vieaţa ţării, sînt ur­mările fireşti ale unui mare, nesfîrşit şi de neertat păcat, care se chiamă: despădurirea ţării. Se înţelege, ţara noastră prin însăş situaţia ei geografică, prin clima sa, e supusă secetelor. Dar pădurile; se­culare, cari acopereau sînul ţării, au fost nişte izvoare imense de umezeală, cari temperau clima şi dupăcum zice romînul: „atrăgeau ploaia”. Acum ţara, despoeată de pădurile ei, n-are cine s-o mai apere de ar­şiţa nemiloasă a soarelui fierbinte de vară şi cîmpiile romîneşti, arse şi prăfuite, sînt supuse pustiirii sece­telor nimicitoare. Da, desigur, ţara noastră — o vale mărginită de munţi şi dealuri — a fost supusă inun­daţiilor. Dar pădurile seculare, ce acopereau munţii şi dealurile, opreau în drum revărsările de apă, cari se infiltrau în pămînt, pădurile moderau mersul nă­prasnic al şuvoaelor în timpul unor ploi mai continue, mai repezi.

Acuma munţii şi dealurile dezgolite nu mai opun nicio rezistenţă apelor nimicitoare. Şi e destul o ploae mai repede şi mai îndelungată şi vin şuvoaele nă­prasnice, tîrînd după ele bolovani şi blocuri de piatră, distrugînd totul în drumul lor, vin şuvoaele repezi, umflă deodată rîurile, cari se revarsă asupra cîmpiilor, satelor, oraşelor, distrugînd munca romînului. Astfel acest neertat păcat, — despădurirea ţării, — ameninţă însăş existenţa ei.

Dar cine a sfîrşit această faptă sacrilege de adevă­rată trădare naţională ? Cine a despădurit ţara ?

Cine să fie ? Tot aceeaş burghezie semifeudală, semicapitalistă, tot aceeaş burghezie lacomă şi parazitară, care de o jumătate de veac gospodăreşte şi stăpîneşte ţara romînească. Şi întrebuinţînd acest termen de pa­razitară, îmi dau bine seamă de însemnătatea lui. Nu mai sînt în vîrsta cînd se întrebuinţează termene şi calificative ca izbucniri fireşti ale unui temperament revoltat. Calificativul de parazitară dat burghezimii noastre — de unele excepţii onorabile nu vorbim — e ştiinţificeşte adevărat ca un termen din economia so­cială.

Se înţelege, noi vorbim de clasă, nu de indi­vizi. În adevăr. Burghezimea ea însăş e departe de a fi peste tot aceeaş şi ea poate la rîndul ei—istoriceşte şi economiceşte—să fie împărţită în felurite categorii şi rolul istoric şi economic al unei categorii de bur­ghezime sau alteia poate fi cu desăvîrşire deosebit.

Burghezimea capitalistă e exploatatoare a muncei o­meneşti.

Acesta e un fapt fatal: exploatarea fiind o condiţie indispensabilă şi necesară de vieaţă a societăţii mo­derne. Exploatarea omului prin om nu va înceta decît în societatea socialistă. Dar burghezimea occidentală, exploatînd munca omenească, totodată a organizat pro­ducţia tării, a deschis nouele îmbelşugate şi nebănuite încă, resurse de producere, de înavuţire, şi îmbogăţire. Burghezimea capitalistă ridicînd în mod prodigios productivitatea muncii, creînd o cultură formidabilă şi avuţii imense, a creat condiţiile obiective necesare pentru transformarea societăţii de azi întro formă so­cială superioară — societatea socialistă. Rolul, deci, a burghezimii capitaliste a fost foarte mare. Şi numai acuma în urmă—clasă îmbătrînită şi degenerată, pre­făcută în rentieră şi acţionara unor societăţi şi între­prinderi pe cari nici nu le cunoaşte — ea devine tot niai mult o clasă de prisos şi o clasă parazitară.

Burghezimea, însă, ibridă din societăţile semicapitaliste înapoeate, cum e ţara noastră, începe pe acolo pe unde sfîrşeşte burghezimea ţărilor capitaliste—ea începe prin a deveni parazitară. Ea nu organizează producţia ţă­rii, ci mai curînd o dezorganizează, ea nu creează nouele resurse de muncă, de producţie, de înavuţire, ci distruge şi devastează cele existente. Din nenoro­cire, o dovadă izbitoare a acestui adevăr istorico şi economico-social e chiar ţara noastră.

Acum o jumătate de veac burghezimea noastră născîndă, burghezimea noastră ibridă, semicapitalistă, semi­feudală, burghezimea biroucrată, parazitară, a găsit ca izvor de producţie o ţărănime robită de veacuri, dar încă sănătoasă, robustă; după o jumătate de veac ea lasă în urma sa o ţărănime degenerată, demoralizată, istovită de mizerie, de boli, de pelagră, o ţărănime în care mai nu se găsesc soldaţi după măsură, o ţărănime istovită din care s-a dus Sănătatea, a zburat veselia şi cîntecele.

Acum o jumătate de veac burghezimea noastră a găsit un sol fertil, bogat, în bună parte încă virgin. Ea a desţelenit pămîntul, a pus sub cultură tot solul ţării şi de zeci de ani îl stoarce pas cu pas, fără ca să-i dea nimica înapoi, absolut nimic. Ea stoarce pas cu pas fertilitatea pămîntului strămoşesc şi rod­nicia lui, pe ale cărui produse le trimite peste gra­niţă, ca în schimb să primească mode, lux, auto­mobile. Şi dacă, cu toate aceste, pămîntul ţării e încă neistovit şi fertil, cauza, vina sau meritul e al siste­mului superficial de agricultură» existentă. O, dacă prin acest sistem de agricultură,—în condiţiile economico- sociale actuale unicul posibil — s-ar putea stoarce în cîţiva zeci de ani, pînăla ultima picătură, întreaga rodnicie a pămîntului, trimiţînd-o în streinătate în schimbul banilor sunători, ţara asta ar fi devenit pînă acuma neproducătoare, nepopulată şi nepopulabilă.

Acum cincizeci de ani burghezimea noastră para­zitară a găsit sînul ţării romîneşti acoperit de cea mai mîndră podoabă a ei: codrul romîn, acoperit de păduri seculare, păduri moderătoare a climei noastre sahariane, apărătoare de inundaţii, izvoare de ploi bine­făcătoare, pădurile seculare dătătoare de vieaţă şi să­nătate. După cincizeci de ani, prin tăere nesistematică, sălbatecă, burghezimea noastră lasă ţara despueată de cel mai mîndru vestmînt al ei, expusă la inundaţii dese, la secete cronice, la ruină şi dezastre.

Doă împrejurări au fost fatale codrului romîn. Mai întîi trebuea tot mai mult şi mai mult pămînt arabil pentru a-1 pune sub caltura prădalnică şi pentru a mări exportul de grîne. Pe urmă lemnul însuş e un material preţios, care se cere în streinătate şi se plăteşte scump. O, streinii ştiu să cruţe şi şă păzească preţioasele lor păduri pe socoteala codrului din ţările înapoeate. Şi astfel s-a început şi s-a urmat şi se urmează încă această devastare vandalică a pădurilor ţării, urmează încă această adevărată crimă împotriva existenţei ţării —o crimă în multe privinţe ireparabilă.

Pentru că, lasă că pădurile seculare distruse, pentru învierea lor cer iară secole, dar afară de asta pădurile depe locurile stîncoase, pădurile depe munţii de unde se revarsă ape repezi, nici nu pot să fie replantate. Secole peste secole i-a trebuit naturii ca să dea de dar nestimat ţărilor romîneşti pădurile lor seculare.

Şi acest dar, o clasă lacomă şi nesocotită l-a distrus în cîteva clipe. Degeaba a fost protestul unui om de stat mai prevăzător, ca d. P. P. Carp, care în inte­resul statului, în interesul mai permanent al înseşi claselor dominante, protesta împotriva acestei devastări vandalice, degeaba a fost blestemul aprins al marelui poet împotriva acelora cari ucid „codrul frate cu romînul” şi îl lasă pe bietul romîn „sărac în ţară săracă”. Degeaba au fost toate. Şi au căzut codrii falnici de­pe munţii înalţi, depe dealurile ridicate, depe văile întinse. Rînd pe rînd unul după altul au fost jertfiţi pe altarul înavuţirii repezi, lacome, parazitare. Şi re­zultatul e vădit acum: secetă, inundaţii, ruine şi mi­zerie acuma, acuma şi mai ales în viitor,—e o pedeapsă nespus de grea dar dreaptă, proporţională cu crima săvîrşită: crima mare de frate-ucidere.

Decît, cine face, şi cine trage?

Şi ceeace e tot aşa de grav, e că această devastare vandalică urmează înainte şi se distruge iarăş şi iarăş din ce a mai rămas, sub ochii binevoitori ai Statului, sub scutul legilor chiar menite chip să ocrotească pă­durile, dar cari în realitate servesc numai de a scăpa de concurenta plictisitoare pe cei cari dispun de Stat şi lege.

Cine dar va pune stavilă acestei devastări sistema­tice, care ameninţă să prefacă ţara întrun pustiu întins ?

Cine ?

Poporul muncitor ? Dar el e inconştient şi n-are putere. Partidele politice ? Dar ele sînt reprezentan­tele aceleeaş clase care a despădurit ţara. Opinia noastră publică? Dar ea biata se zbuciumă şi munceşte aşa de mult şi greu pe ogorul politicei şi e preocupată atît de mult şi excluziv de chestiile atît de vitale pentru ţară: ce au zis brătieniştii, ce zic carpiştii şi ce vor zice takiştii ?

Dar atunci cine ? Cine ?

Dumnezeule, ai milă şi îndurare de ţara asta şi ia-o în paza ta! (C. Dobrogeanu-Gherea)

 

șezi blând și lasă bradul să crească

 


Un comentariu

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger