Suporterul-cetăţean

0

Evenimentele ultimelor zile au adus in prim-planul vieţii publice româneşti una dintre categoriile sociale cel mai puţin înțelese și sistematic hulite: suporterii echipelor de fotbal. E mai puţin important gradul de participare al suporterilor la proteste, fie ele pașnice sau violente, deși mă aştept ca numărul celor care frecventează peluzele stadioanelor bucureştene sa fie destul de ridicat. Mult mai importante sunt procesele ce au condus  la prezenţa lor în centrul capitalei.

de Florin Faje (Critic Atac)

Urmărind evenimentele din străinătate, primul meu implus la auzul termenului de „suporter” a fost să mă întreb despre ce meci e vorba. Dar pauza competițională m-a asigurat că nici un Dinamo-Steaua nu a avut loc fără știrea mea. Absența meciului pune sub semnul îndoielii însăși categorizarea inițială de „suporter de fotbal,” însă a o nega (spunând că a fost simplu vorba de cetățeni nemulțumiți) ar fi probabil la fel de abuziv pe cât e repetarea ei obesivă la tv. Pentru oricine urmărește sau e direct implicat în susținerea unei echipe de fotbal va fi evident faptul că experiența suportului si a stadionului și-au pus amprenta asupra protestelor de până acum. Această experiență a fost marcată în ultimii ani de legiferarea graniției dintre „oameni si suporteri”[i] prin absurditatea legală numită „Legea privind combaterea violenței în sport” și care i-a adus lui Mitică Dragomir, președintele Ligii Profesioniste de Fotbal, mereu reînnoita invitație „la pușcărie!” din partea suporterilor. Această lege construia deja categoria de „suporter” drept un grup social aparte în privința căruia democrația era în bună măsură suspendată.

Diverși analiști s-au grăbit să-i judece pe suporteri în virtutea imaginilor din centrul Bucureștiului și pe fondul unui imaginar violent construit de către media. Astfel, simpla întrebare sociologică: „cine sunt suporterii echipelor de fotbal?” a apărut rar și când s-a ivit a dat prilejul unor răspunsuri ce frizau ura de clasă și de generație, în formule clasice de diabolizare a categoriilor sociale marginale economic și mai ales a tinerilor aflați într-o asemenea conjunctură. Fără îndoială mulți dintre membrii activi ai galeriilor sunt tineri, mulți într-o situație economică precară. E vorba de categoria celor care au crescut și s-au format perioada post-1989 și care au resimțit cel mai acut și pe propria piele scăderea calității sistemului de educație, absența oportunităților de angajare și au experimentat creșterea inegalităților sociale. Pentru mulți dintre ei, majoritatea tineri bărbați, susținerea unei echipe de fotbal a însemnat una dintre puținele surse de a-și produce, afirma și manifesta propria voce și masculinitate. În acest sens, stadionul a rămas unul dintre puținele spații sociale în care o formă reală de solidaritate a fost produsă și reprodusă prin practica susținerii echipei favorite. Efectul acestor forme de a fi împreună e pasiunea pentru un club, tocmai elementul imposibil de înțeles pentru apărătorii și promotorii interesului economic la nivel societal. Neîndoielnic, în numele acestei pasiuni au fost și vor fi comise acte reprobabile, însă suspendarea drepturilor democratice pentru anihilarea ei nu e în nici un caz justificată.

Mai mult, portretizarea negativă a suporterilor în mass-media trece sub tăcere numeroase elemente pozitive din viața unei galerii. Urmărind în ultimii ani îndeosebi evoluția grupurilor de suporteri din Cluj trebuie subliniat efortul organizatoric depus în crearea unor asociații ale suporterilor, în mobilizarea pentru susținerea clubului favorit in momente critice[ii], sau mai recent implicarea în susținerea cauzei de la Roșia Montană. Au apărut și au decăzut lideri care au învățat să mobilizeze, să coordoneze și să controleze grupuri mari de oameni, deseori dificil de organizat și de gestionat. Toate aceste proiecte au fost cel mai adesea desfășurate într-un spirit democratic, cu plusurile și minusurile lui, oamenii s-au adunat, au deliberat, s-au certat și s-au împăcat, au făcut propuneri, au relaizat acțiuni comune de anvergură locală etc. – toate ingrediente ale unui exercițiu democratic real, desfășurat de cele mai multe ori cu eforturi financiare și de timp individuale și benevole.

Direcțiile în care s-au îndreptat diversele mobilizări ale suporterilor sub aspect politic pot fi la rândul lor discutate și criticate. Sloganuri rasiste, xenofobe sau șovine stau adesea alături de mesaje pentru democrație, egalitate și justiție socială, dar îmi pare că aceasta e imaginea lumii sociale contemporane în general,  nu numai cea a galeriilor de fotbal. Ceea ce trebuie subliniat și reținut e cultura implicării și a participării ce stă la baza apartenenței într-o galerie sau alta (din nou, dincolo de corectitudinea, justețea, oportunitatea, etc. cauzelor susținute) pe fondul unor mijloace și resurse cel mai adesea precare. Mai mult, cultura ultrà, pe care numeroși fani o revendică, e una profund politizată încă de la originile ei în Italia anilor 1970, izvorâtă din conflictele politice endemice dintre o dreaptă clerical-conservatoare și stânga comunistă[iii], deși e discutabil în ce măsură a fost preluată această componentă în rândul suporterilor de club din România.

[…]

Citiţi restul articolului pe Critic Atac.ro.


Leave A Reply