“Suntem ignoraţi. Vocile nebuniei sunt acoperite”

Sâmbătă după-amiază. Într-un apartament cochet de pe Calea Plevnei domneşte o atmosferă domestică de weekend. În bucătărie, cinci oameni gătesc fâşii de pui crocante, cartofi ţărăneşti şi prăjtură cu vişine. În living, Michael vorbeşte cu Andrei despre amiralul Nelson. Alina şi Paul se uită la MythBusters. Eu mănânc bomboane de pom şi îl analizez pe Paul. E încovoiat de spate şi se foieşte des, îşi freacă mâinile sau îşi dă după ureche o şuviţă imaginară. Pare cam stingher. “Sunt unii care spun că oamenii cu tulburări psihice trebuie să fie izolaţi, departe de societate, ca în anii ’60”, spune el. “Nu ştiu cum e afară, dar la noi [în ţară] există o doză mare de stigmă”.

de Ionuţ Dulămiţă

Paul are 39 de ani. În 2001, când era în anul III la filosofie, s-a simţit urmărit de un ochi exterior. Psihiatrii l-au diagnosticat cu schizofrenie paranoidă, afecţiune de care nu e convins nici acum. “Pentru mine e mai mult o chestie spirituală şi socială decât una psihică”, spune el. “Spirituală pentru că are legătură mai mult cu sufletul şi socială pentru că, din momentul în care ţi se pune eticheta asta, [de bolnav psihic], ajungi să faci parte dintr-un grup vulnerabil”.

A fost internat o dată, în 2001, şi a avut un singur episod psihotic – de pierdere a contactului cu realitatea. De atunci, de la 25 de ani, ia medicamente antipsihotice, dar nu-şi dă seama cât de mult îl ajută. “Poate în perioada când eram tulburat, tratamentul avea efect. După atâta timp, nu ştiu dacă e absolut necesar. Dar n-am ce să fac. E ca o băutură amară. Şi Socrate a băut cucută”. Problema, însă, nu e atât tratamentul, cât respingerea din partea societăţii.

“Am avut multe respingeri. Ori nu mă mai chemau la interviu [pentru job], ori nu mă mai chemau după interviu. E destul de greu să te integrezi după un astfel de diagnostic. Statisticile spun că un procent foarte mare din populaţie nu ar vrea să aibă un astfel de prieten”.

În autobuzele din București, există un scenariu destul de tipic: oamenii cu priviri rătăcite care vorbesc singuri sau se ceartă cu persoane imaginare sunt ocoliți. Ceilalți se uită la ei cu disconfort, uneori chiar cu dispreț. Perspectiva “nebuniei” îi sperie. “În perioada lui Ceauşescu, toată ţara a fost un azil”, îi spune lui Paul jurnalistul britanic Michael Bird. “Eu cred că lumea este în general un azil”, se amuză Paul. “A spus-o Foucault și probabil alții înaintea lui”.

“Cred că o parte din problemă este că, în anii ’80, întreaga ţară, cu excepţia câtorva oameni, trecea printr-un episod foarte traumatizant”, mi-a spus la o cafea Michael, care trăiește de 10 ani în România, unde a tratat și aspecte legate de sănătatea mintală. Anii ’90 au fost și ei traumatizanți, a urmat o dezvoltare rapidă, apoi, spre sfârşitul anilor 2000, mulți oameni au pierdut mulți bani – o altă experiență traumatizantă. “Ţara a sărit dintr-o criză în alta, având pauze foarte puţine. Găseşti rar pe cineva care să nu fi fost afectat de un episod traumatizant”.

O altă problemă, crede jurnalistul, este că, în general, oamenii de aici nu vorbesc deschis despre problemele lor și se raportează la cele psihice ca la orice e considerat marginal. “La nivel de bază, nu se confruntă în general cu ce gândesc şi ce simt. Nu e ceva specific doar României”, spune el. “Dacă e să priveşti la nivel instituţional sau la nivelul atitudinii faţă de afecțiunile psihice, cred că trebuie să priveşti în aceiaşi termeni ca atitudinea oamenilor faţă de sărăcie. Nu le place s-o vadă, să li se amintească de ea, iar asta îi conduce la un oarecare dispreţ”.

În plus, există şi sentimentul că oamenii au deja îndeajuns de multe probleme în viaţa lor ca să se mai împovăreze și cu empatie față de problemele psihice ale altora. Iar un alt aspect ține de faptul că o tulburare mintală e tratată adesea ca o afecțiune fizică, nu ca una care prezintă o mare complexitate psihică și emoțională: te duci la doctor, îți dă ceva și te faci bine.

Alina şi Andrei au fost diagnosticați amândoi cu tulburare bipolară. Ei şi Paul fac parte din programul “Decid pentru mine”, un proiect de conştientizare privind afecțiunile de sănătate mintală derulat de asociaţia ActiveWatch din Bucureşti. Aceasta din urmă îl numeşte primul grup de inițiativă cetățenească din România format din persoane cu dizabilități psihosociale.

În acea zi de sâmbătă, cinci dintre membrii grupului s-au adunat pentru a le găti evacuaţilor de pe Vulturilor. M-am întâlnit cu Paul, Alina şi Andrei după câteva zile, în sediul ActiveWatch.

Paul vorbeşte subţire, cu un mic tremur în glas. Vocea lui inspiră fragilitate.

“Eu am făcut yoga, dar nu ştiu dacă pot pune [boala]pe seama abaterii de la tradiţia spirituală răsăriteană sau… adică poate fi şi asta o problemă, că m-am îndepărtat de tradiţia ortodoxă”.

“Cei care se îmbolnăvesc trăiesc cu sentimentul păcatului”, intervine Andrei.

“Da”, râde Paul, “mă gândesc că legătura mea cu yoga ar fi putut… dar poate fi şi o tulburare genetică şi atunci vorbim degeaba de yoga. A fost sentimentul că sunt urmărit. Dar poate era doar un sentiment de vinovăţie şi poate era Dumnezeu. Toţi suntem priviţi de Dumnezeu”.

Ce l-a afectat cel mai tare pe Paul a fost că nu a reuşit să-şi încheie studiile din cauza problemelor de concentrare. Nici acum nu e suficient de concentrat și uneori se pierde, mai ales când se află în preajma cărților. Motiv pentru care, se amuză el, nu ar putea lucra ca librar.

Alina are 28 de ani și vorbește pe un ton scăzut. Acum patru ani, când urma un masterat în teoria artei, s-a internat voluntar la Spitalul Militar după o cădere nervoasă. Înainte de asta, era apatică, avea tendințe de izolare și comunica defectuos cu oamenii din jur, dar erau episoade scurte și nu le prea acordase atenție. Când a avut căderea nervoasă, se privea din exterior ca pe un obiect. Nu-și mai găsea nicio funcționalitate. Îi era greu să se definească. Avea gânduri negre, suicidare, care au speriat-o și au determinat-o să se interneze.

Credea că lucrurile se vor repara ușor.

A fost diagnosticată inițial cu o depresie atipică. A făcut diverse investigații, mai mult fizice, și a primit un tratament care nu a ajutat-o și pe care l-a abandonat. Într-un an, și-a revenit cumva de la sine, după ce se resemnase cu starea de rău. Nu și-a finalizat însă masteratul. A trecut și pe la un psihanalist, dar nici asta nu a ajutat-o. După ce și-a revenit, a încercat să deschidă un centru independent de artă contemporană, proiect la care a lucrat în jur de un an, dar care a eșuat. Asta, alături de alți factori, printre care și o relație amoroasă încheiată, au declanșat o nouă depresie. Înainte de acestă depresie însă, a avut un episod psihotic maniacal, s-a rupt de realitate. Atunci a fost diagnosticată cu tulburare bipolară.

Episodul a însemnat euforie, lipsă de somn, logoree.

“Nu ştiu ce înseamnă extaz, dar eram pe aproape, cred. Gânduri foarte alerte, foarte multe asociaţii pe minut. Mintea îmi era turată la maxim, deşi eram epuizată fizic. Psihic nu mă puteam odihni. Am avut două, trei nopţi nedormite, după care m-am dus de urgenţă la psihiatru. La ultimul episod, credeam că comunic telepatic cu persoane, că exista o legătură supranaturală. Am avut, pe lângă această euforie și stare de bine, și episoade puțin paranoide, în care credeam  că sunt urmărită de cineva anume”.

Un episod maniacal poate implica irascibilitate, agresivitate, furie. Într-o astfel de stare, Alina poate ajunge la o înşiruire de idei mult mai repede decât ceilalţi şi nu are răbdare să le proceseze și ei. Câteodată se pot isca conflicte destul de urâte, spune ea, iar asta o știe cel mai bine Andrei. Diagnosticat la rândul său cu tulburare bipolară, bărbatul de 41 de ani spune că a ajuns chiar la acte de violență, dar nu în societate: “Le reproşam ceva părinţilor şi mai spărgeam prin casă. Mama s-a speriat odată, a chemat poliţia, dar a spus fiul meu nu e agresiv în societate. Atunci credeam într-o poveste care nu era adevărată”.

De obicei, explică Alina, după un episod maniacal vine o depresie. După depresie, care la ea durează cam un an, se instalează o stare de bine, de platou, de câteva luni, apoi, dacă apar dezechilibre din exterior, vine un alt episod psihotic, de circa două săptămâni. În cazul ei, aceste episoade sunt rare. La alții, precum Andrei, alternanța depresie-manie e rapidă.

Andrei i-a lăsat pe colegii săi să-și împărtășească primii experiențele, intervenind din când în când. Poate pentru că simțea că se va opri greu din vorbit când va ajunge să-și spună propria poveste. Ceea ce s-a și întâmplat. Când vorbește, Andrei pronunță cuvintele răspicat și repede.

Afecțiunea i s-a declanșat în facultate, undeva prin anul III.

“Nu pot să spun o dată exactă, nu e ca și cum ți-ai rupe mâna. Eram student la Drept, la universitate, la stat și eram un tip destul de ambițios, cu toate că nu-mi luam examenele numai cu 9 și 10, aveam note medii, de 7, de 8 și făceam și un sport extrem – escaladă, cu niște prieteni care nu s-au purtat chiar în regulă cu mine. Și eu m-am consumat foarte mult pe chestia asta”.

Andrei era frustrat ca student că nu avea independență financiară. Nu-și permitea propriile scule de cățărat, iar tatăl lui a refuzat să i le cumpere. Era îngrijorat că ar putea păți ceva, lucru pe care Andrei l-a realizat abia mai târziu. Avusese un traumatism cranian la 9 ani, o fractură de tibie la 10 și un al doilea traumatism cranian în facultate, repetând anul I. Așa că tatăl lui avea toate motivele de îngrijorare. Unul din prietenii cu care se cățăra era de bani gata și ajunsese să-i facă în ciudă cu acest avantaj. În timp, totul s-a transformat în obsesie, în ură și dorință de răzbunare.

“Începusem să fiu depresiv și zbuciumat sufletește. Fumam mult. Începusem să consum multă cafea, stăteam în bibliotecă, cu cartea în față, și aveam obsesii cu traseele pe care voiam să le fac. Mai rău, începusem să-l urăsc pe prietenul care mi-a făcut mizerii și asta mi-a agravat boala. Aveam o obsesie cu ură și cu răzbunare. Și pe tatăl meu, care, ca inginer, putea să-mi dea bani”.

Andrei și-a dat seama că avea o problemă după ce a scris o singură frază la un examen pentru care învățase mult. A căutat consiliere psihologică și abia după trei ani, la vârsta de 27, a fost diagnosticat cu tulburare bipolară. A fost internat de 10 ori la Spitalul de Clinică și Psihiatrie “Alexandru Obregia”. Acum, ca și ceilalți, urmează tratament antipsihotic, iar cățăratul a ajuns să i se pare “o năzbâtie lipsită de maturitate”.

Nu și-a lovit niciodată părinții. După ce spărgea și țipa, în așa-zisele episoade maniacale, se simțea vinovat, avea insomnii și colinda noaptea prin cartier. Intra în stări autodistructive și fuma mult, uneori mai bine de trei pachete pe zi, și bea cafea în exces – ambele substanțe excitante de care medicii i-au spus să se ferească sau măcar să le reducă. Pe unele din internările lui scria “intoxicație cu cafea și tutun”.

“E greu să-ţi asumi identitatea asta de bolnav psihic. Eu nu mi-o asum nici acum perfect, prin faptul că fumez destul de mult şi mai consum excitante”.

“Simţi nevoia de energie?”, îl întreabă Alina.

“Simt nevoia să mă biciuiesc. E un fel de flagelare. Când bei o cafea, e un lichid care îţi biciuieşte simţurile. Există perioade în care mă abţin. M-am lăsat odată 8 luni de cafea. Apoi m-am simţit puternic şi m-am reapucat. Dimineaţa mă scol ca drogatul, parcă sunt în sevraj”.

Alina își amintește puțin din primele zile petrecute la Obregia, era sedată puternic. Câteodată, spune ea, spitalul e foarte aglomerat și pare claustrofobic, angoasant, mai ales dacă ești internat o lună. A stat și închisă la cheie, sub supraveghere, nu avea pe unde să iasă neînsoțită.

“Se fuma doar în baie, ceea ce era absolut sinistru”.

“Şi nu veneau la ţigara ta aşa, dacă aveai?”, o întreabă Andrei.

“Ba da, se cerşeau constant ţigări. Țigara era, ca în puşcărie, bunul cel mai de preţ. Nu ai unde să fumezi. Existau un salon comun cu paturi şi câteva camere de câte două persoane unde am avut şansa să stau. Am văzut tot felul de manifestări violente, oameni legaţi la pat”.

“Am fost și eu legat de pat o dată”, își amintește Andrei. “M-am internat noaptea şi e acolo o cameră în care dormi şi îţi dă un somnifer. Când m-am trezit, n-aveam ţigări. Şi am bătut mai încet şi a venit un asistent şi l-am rugat frumos să-mi dea şi mie o ţigară. A zis că nu fumează și i-am spus că poate-mi face rost de-o ţigară. Hai că poate-ţi fac rost de-o ţigară şi nu mai venea, şi-atunci am început să bat ca un disperat daţi-mi o ţigară. Au venit doi şi m-au legat cu cârpe”.

“Mi s-a întâmplat şi mie asta la supraveghere, cu legatul, dar nu cămăşi de forţă”, spune Paul. “Nu ştiu, aveam o senzaţie destul de ciudată, pentru că reuşeam să mă dezleg. Veneau nişte asistente, vedeau şi începeau să se închine”, râde el, “se mirau, în sensul ăsta, şi asta mă arunca din nou într-un misticism. Te legau şi te găseau dezlegat. Era un personaj acolo, îi spuneau ‘Şobolanul’, care bătea întotdeauna foarte puternic în uşa aceea metalică”.

Din cauza afecțiunilor cu care au fost diagnosticați și în condițiile în care există foarte puține programe de integrare profesională a oamenilor cu tulburări psihice, celor trei le e greu să-și găsească un loc de muncă stabil. Și mai ales unul care să nu implice mult stres – unul din factorii declanșatori ai stărilor inconfortabile. Joburile pe care le-au avut până acum nu au fost toate experiențe fericite. Fie din cauza stigmei, fie a tulburării. Multe persoane cu tulburări psihice aleg să își ascundă afecțiunea în societate pentru a evita umilința. A fost cazul lui Paul când s-a angajat ca lucrător comercial într-un supermarket, unde a lucrat doi ani, noaptea, pentru a evita contactul cu mulți oameni. A plecat după un conflict cu managerul, care îi reproșa că nu avea suficientă viteză la încărcat marfa, și din cauza efectului sedativ al medicamentelor.

“Luam pastila dimineaţa, când veneam acasă, şi seara abia mă trezeam să plec. Nici eu nu știu cum am rezistat atât. Voiam să demonstrez că se poate. Dar aș fi riscat o nouă internare dacă nu-mi dădeam demisia. Pastilele chiar afectează. De exemplu, nu poţi să conduci utilaje, așa scrie. Dacă aş fi vrut să învăţ pe stivuitor, era un risc, nu numai pentru mine, ci şi pentru ceilalţi”.

Andrei a terminat facultatea în 8 ani, după care a lucrat ca sortator-ambalator, curier, funcționar la APIA și reporter în presă – domeniu în care s-a lovit de “umilințe și stigmă”. În unele locuri în care s-a angajat și-a ascuns boala, în altele în care a încercat să se angajeze a fost respins. Ca avocat ar putea să profeseze, dar acum i se pare prea complicat, mai ales că unii din foștii lui colegi îi cunosc diagnosticul, ca magistrat, în schimb, nu:

“La avocatură, vii cu un bilet că eşti clinic sănătos de la medicul de familie şi cu un bilet de la medicul psihiatru că eşti apt pentru profesie. Dar la magistratură îţi dă un chestionar şi te întreabă dacă suferi de una din aceste boli şi e şi diagnosticul meu”.

Alina a lucrat patru luni într-o firmă de arhivare. Căuta o ocupație care să o reconecteze la lume. Numerota pagini și îndosaria opt ore pe zi, dar nu a reușit să se integreze în colectiv. Toți o priveau ca pe o ciudată și nu știau cum s-o abordeze, iar ea era într-un perioadă depresivă și nu putea comunica. Așa că a plecat. A făcut o vreme voluntariat în domeniul artei contemporane, iar acum lucrează în atelierul de ceramică al surorii ei. Locuiește cu tatăl, de care spune că e dependentă. Părinții ei au divorțat.

Paul locuiește cu mama lui. Tatăl său lucrează în străinătate din ’87. Andrei locuiește singur și îl are alături pe fratele său, care are soție și copil. Părinții lui au ieșit la pensie și s-au mutat în provincie. Alina se întreține exclusiv cu ajutorul familiei. Paul și Andrei au pensie și certificat de handicap. Prima e de 350 de lei și le permite să-și ia medicamentele gratuit și să aibă un program de muncă de patru ore, a doua nu depășește cu mult 200 de lei. Medicamentele costă, în medie, 300-600 de lei. Oamenii cu afecțiuni psihice le pot procura gratuit dacă au asigurare medicală.

La nivel de prejudecăți, cei trei spun că, în general, oamenii îi consideră pe bolnavii psihic persoane violente sau nefuncționale. În realitate, puțini ar fi violenți în societate și chiar și aceștia s-ar putea integra dacă ar avea șansa să facă mai multă psihoterapie. Paul, Alina și Andrei sunt toți trei beneficiari ai centrului Trepte, un serviciu de zi care funcționează în cadrul Spitalului “Alexandru Obregia” și unde oamenii beneficiază gratuit de terapie cognitiv-comportamentală. Psihoterapia, spun ei, e foarte importantă în combinație cu medicamentele prescrise de psihiatri. Tratarea unei afecțiuni nu ar trebui să se rezume doar la aspectele ei biochimice, mai ales că ea poate să aibă rădăcini adânci în viața de familie a oamenilor care suferă de pe urma ei. În plus, unii psihoterapeuți preferă să nu lucreze cu diagnostice de genul celor de mai sus și să nu se raporteze la probleme în termeni de “boală”.

De altfel, una dintre problemele adresate în cadrul proiectului derulat de ActiveWatch este suplimentarea numărului de ședințe de psihoterapie pe care statul le asigură gratuit. În prezent, sunt doar trei anual. “Dacă nu îşi permit să investească într-un program naţional de sănătate mintală”, spune Alina, “atunci ar putea să facă mai multe centre comunitare de genul Trepte”.

Paul spune că proiectul lor e unul de conștientizare și de informare în primul rând. Există și o parte de advocacy, prin care și-au propus, printre altele, să elimine termenul de “handicap” din textele de lege, termen aplicat și persoanelor cu dizabilități psihosociale, pe care îl consideră stigmatizant.

“Suntem ignoraţi, vocile nebuniei sunt acoperite”, spune cu ironie Paul. “Nu că noi am avea neapărat de spus un adevăr sau că suntem portavocea divinităţii. Suntem prea insignifianți ca să schimbăm ceva în mod radical. E în continuare o societate disciplinară, continuă acest marş al ei care nu poate fi oprit de nimeni. Însă mi-ar plăcea să nu mai fim trataţi ca cetăţeni second hand. Pe mine nu mă deranjează oamenii obişnuiţi, care pot avea o părere greșită, vina e a sistemului politic”.

La nivel general, crede Paul, iubirea dintre oameni ar trebui să fie mai puternică. Ce rămâne din discursul lui este că preferă să vadă așa-zisa lui “boală” mai degrabă în termeni de rătăcire spirituală și de proprie izolare față de societate decât în termeni medicali. Nu vrea să-i demonizeze pe psihiatri, deși crede că ei ar trebui să aibă o doză mai mare de relativizare; nu vrea să spună că ei greșesc, dar preferă să nu vadă afecțiunea în termeni biochimici. Andrei, în schimb, crede că există un dezechilibru chimic la bază, nu unul spiritual, chiar dacă apropierea de Biserică pe care a avut-o după diagnostic l-a ajutat să elimine ura.

Luna trecută, Societatea Britanică de Psihologie a publicat un articol în care autorii scriu că a auzi voci și a te simți paranoic sunt experiențe des întâlnite și reprezintă adesea răspunsuri la traume, abuzuri sau anumite lipsuri: “A le numi simptome ale unor boli psihice e doar o modalitate de a ne raporta la ele, care are avantaje și dezavantaje”. Raportul susține că nu există o limită clară între psihoză și experiența normală: “Pe unii oameni îi ajută să creadă despre ei că au o boală. Alții preferă, de exemplu, să vadă în problemele pe care le au un aspect al personalității care uneori le aduce belele, dar de care nu vor să scape”.

Autorii mai spun, poate în completarea afirmațiilor lui Paul de la început, că medicamentele antipsihotice sunt uneori de ajutor, însă “nu există nicio o dovadă cum că ele ar corecta anomalii biologice”, avertizând că pot exista riscuri dacă tratamentul se întinde pe mai mulți ani. În consecință, este “vital” pentru ca cei care au simptome neplăcute să aibă șansa “să vorbească în detaliu despre experiențele lor și să găsească un sens în ceea ce li s-a întâmplat”. O șansă pe care serviciile de sănătate mintală o oferă cam rar.

Think Outside the Box este o publicaţie independentă. Puteţi susţine activitatea publicaţiei şi realizarea articolelor pe teme sociale importante, prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!