“Sunt lucruri şi stări pe care banii nu le pot cumpăra”

4

În vara care ezită să se încheie, trei tineri au marcat o premieră în alpinismul românesc, urcând pe vârful Mramornaya Stena (6.400 de metri), cel mai înalt din nordul masivului Thian Shian, situat la graniţa dintre Kazahstan şi China. Cei trei sunt Mihai Vlad, din Brad şi surorile Cristina şi Raluca Ianc, din Oradea. Expediţia lor a durat trei săptămâni și a fost plină de peripeţii, unele dintre ele la limita dintre viaţă şi moarte.

 

 

de Camelia Jula

Alături de ei, la aventură au mai luat parte trei kazaci, doi australieni şi patru ruşi. S-au luptat cu vremea, cu comunicarea dificilă cu ghizii, cu traseul necunoscut, cu zăpada, dar, în final, pe 28 iulie au atins vârful pe care şi-au propus să ajungă, Mramornaya Stena. Despre riscurile şi satisfacţiile expediţiei, despre ce ne învaţă muntele şi despre cât este de dificil să pui la cale o astfel de expediţie, am stat de vorbă cu alpinistul Mihai Vlad, care, ieri, tocmai a împlinit 28 de ani.

Mihai este, de loc, din Brad, judeţul Hunedoara, dar acum locuieşte şi lucrează în Timişoara, ca şi inginer în protecţia plantelor. Muntele l-a „prins” acum vreo 14 ani, iar speologia imediat după, în urmă cu 12 – 13 ani; este înscris în clubul Speo Zarand din Brad, alături de alţi câţiva pasionaţi de munte, drumeţii şi speologie. Iar, de câţiva ani încoace, se ocupă cu alpinismul de altitudine. „În 2008 am început proiectul „Cu paşi mici spre vârfuri mari”, iar prima expediţie din cadrul lui a fost pe Mont Blanc (4.810 metri), atunci am participat vreo nouă alpinişti şi speologi. Pe urmă, în 2009, am fost pe Muntele Ararat (5.185 de metri), în Turcia, la graniţa cu Iran; eram cinci persoane, eu din Brad şi restul din judeţul Bihor. Apoi am început să pregătim expediţia de anul ăsta, care iniţial trebuia să aibă loc în 2010, numai că, din lipsă de finanţare, nu am reuşit să mai plecăm. Abia anul acesta am mai primit ceva sponsorizări, am mai avut ceva bani de-ai noştri investiţi, aşa că am reuşit să plecăm”, spune Mihai.

 

 

Cum obţineţi finanţările pentru expediţii?

Cred că partea asta este cea mai grea. Cred că e mai grea decât urcarea în sine. Am tras linie cu expediţia pe Mramornaya şi pot să spun că am trimis 520 de emailuri cu propuneri către 520 de firme diferite şi am primit doar şase răspunsuri. Expediţiile noastre au o anumită particularitate: mediatizare ulterioară prin expoziţii de fotografii şi materiale video realizate pe traseu, iar în toate acţiunile legate de expediţie ne promovăm sponsorii, în toate modalităţile posibile (sigle pe fotografii, pe site-uri, banere etc.). Încercăm, prin aceste expediţii, să surprindem cât mai multe laturi, şi cea sportivă, să zicem, dar şi cea de peisaj, culturală, umană, din regiunile pe unde ajungem. Prin asta încercăm să ne atragem sponsorii. Sper ca pe viitor să fie mai uşor, dar, totuşi, sunt sceptic în privinţa asta; deşi ne-am bucurat de mult sprijin din partea media, la fiecare expediţie, finanţările se obţin foarte greu.

Cum ai reuşit, până la urmă, să faci rost de banii necesari, dincolo de ce ai pus tu la bătaie?

Sponsorii mei au fost toţi de la Brad, nu am reuşit să găsesc în altă parte pe nimeni. În special Primăria Brad m-a ajutat, inclusiv primarul, cu bani din buzunarul lui, când, înainte de plecare, mai avem nevoie de o sumă şi nu mai aveam de unde să o obţin, mi-a oferit-o el. Până la urmă, el e cel mai mare sponsor al meu, personal. Au mai fost două firme mai mari (cea care face volane de la Ribiţa şi încă una, tot cu echipamente de acest gen) şi câţiva sponsori mai mici. Şi, da, plus banii mei personali. În mare parte, eu am avut tot echipamentul pentru urcare, a mai trebuit să îmi iau ceva pentru frig (la echipament am avut doar discount, 10 – 20%, nu am fost susţinuţi cu bani cash de firme). Expediţia, pentru mine, s-a ridicat cam la 2.900 de euro. Dar eram la limită, adică, dacă se întâmpla ceva pe acolo, nu aveam nimic în plus.

 

 

Ce peripeţii (şi satisfacţii) aţi „bifat” în această expediţie?

Au fost multe, chiar multe momente mai puţin plăcute. Spre exemplu, era cât pe-aci să nu putem părăsi Kazahstanul, la plecare, din cauza unor detalii cu vizele, cu nişte ştampile cerute de legislaţia lor. Deşi logistica ne-a fost asigurată de o agenţie de acolo, nimeni nu ne spusese că avem nevoie de două ştampile, nu de una, australienii care erau cu noi au fost întorşi din drum pentru absenţa unei ştampile, au pierdut zborul, biletele de avion (cam 2.500 de euro), iar la noi situaţia era la limită, pentru că dacă nu am fi plecat atunci din ţară, a doua zi ne expira viza şi acolo este nasol la expirarea vizei, că te leagă! Într-un final, s-au rezlovat lucrurile, ne-au lăsat să plecăm, altfel nu ştiu ce se întâmpla, că nici bani nu mai aveam.

Altă peripeţie, de viaţă şi de moarte, de data asta: am avut două tentative de a ajunge în tabăra de bază cu elicopterul, iar la prima tentativă era să ne prăbuşim. Am intrat într-o furtună de zăpadă, viscol cu ceaţă, zburam foarte aproape de crestele montane, ziceai că acum urma să lovească elicea în stâncă, elicopterul se scutura din toate încheieturile, trepida, eram 17 oameni şi vreo 2 tone şi jumătate de echipament şi eram azvârliţi de colo- colo prin elicopter. Vreo 10 minute a fost un coşmar, nu ştiam ce se întâmplă, aici se termină totul sau mai avem vreo şansă să scăpăm…

 

 

Momentele faine din viaţă, prieteni, persoanele iubite, tot felul de lucruri îmi treceau prin cap, erau fracţiuni de secundă în care se derulau, dar era atât de intens totul – erai atent la ce manevre face pilotul, te uitai pe geam să vezi ce se întâmplă, e cam greu de explicat în cuvinte. Anumite senzaţii nu le poţi explica sau poate nu sunt eu în măsură. E şi şocul momentului, în acele 10 minute, fiecare secundă părea un an întreg. Apoi au apărut diverse alte probleme: spre exemplu, un singur ghid din cei trei care erau cu noi mai urcase pe vârf, o singură dată, iar el ştia doar rusă. Agenţia mai angajase doi ghizi care vorbeau engleză puţin, să putem să ne înţelegem, dar ei aveau numai doi ani de experienţă de mers pe munte. Nu prea comunicam la început, noi ştiam că mergem pe un traseu clasic, apoi ne-am pomenit pe un traseu care s-a făcut în premieră ca urcare (mai fusese făcut o dată, dar la coborâre), mult mai dificil decât ce ştiam noi, avea mult mai multe verticale şi planuri înclinate, foarte crevasat, cu risc de avalanşă.

Agenţia cu care am colaborat trebuia să ne pună la dispoziţie corzi fixe, ceea ce nu s-a întâmplat, iar de aceste corzi depinzi mult, dacă aluneci pe o verticală rămâi în coardă şi sunt un important factor psihic, totodată. Am trăit la maxim drumul, din acest motiv, practic erau situaţii în care, dacă unul dintre noi aluneca, trăgea cu el încă trei. Au fost momente în care mă gândeam că ăsta e ultimul pas, mă treceau toate transpiraţiile. Am mai avut trăiri de genul acesta şi pe Mont Blanc: la coborâre am fost învăluiţi de ceaţă, nu mai vedeam nimic, aveam un GPS, spre norocul meu, dar avea o eroare destul de mare şi, chiar şi cu ghidarea lui, era să cădem într-o crevasă. Am avut noroc de la Dumnezeu că nu am căzut noi, dar înaintea noastră au căzut doi italieni şi am înţeles că au murit. Atunci m-am gândit destul de serios că nu mai plec în nicio expediţie, dar, apoi, am trecut peste momentele astea. Cu timpul, câştigi experienţă şi îţi dai seama când trebuie să te opreşti, că nu trebuie să abordezi muntele în anumite condiţii; când vremea nu e prielnică, şansele sunt mari să nu te mai întorci.

 

Mihai (în mijloc) şi surorile Ianc

 

 

Alte întâmplări: am fost câteva zile în Kârghistan (turism cultural). Acolo nu mai aveam cort, nu am mers la pensiuni, la hoteluri, că nu am reuşit să ne înţelegem cu cei de acolo, nu vorbeau engleză. Aşa că am dormit într-un parc, sub cerul liber, la 2.500 de metri, în sacul de dormit. Ce am păţit în Kârghistan: toată lumea ne-a furat. Adică ne suprataxau la orice. Numai la supermarket plăteam preţul corect, că se scana produsul. În rest, cum vedeau că nu le ştii limba, triplau preţul. Până şi paznicii de la parcul unde am dormit ne-au taxat dublu. Era de-a dreptul stânjenitor, să nu mai zic frustrant, dar eram la mâna lor. Deşi negociam de ne luau foc mâinile (ei vorbeau rusă sau limba locală, noi engleză, aşa că totul mergea prin semne), era dificilă treaba asta, te epuiza psihic. Nici la restaurant nu erau meniuri în engleză, numai în chirilicele alea ale lor, am comandat pizza, că asta au înţeles şi ei şi ştiam şi noi că nu dăm greş cu ea.

Dar, până la urmă, astea sunt momentele când simţi că trăieşti cu adevărat, iar situaţiile neplăcute devin apoi motiv de amuzament. Eu am trecut printr-un moment ciudat cu o mâncare tradiţională de acolo, cu nişte frigărui – am mâncat prima dată, au fost bune, cu multă ceapă, cu lipie, gustoase, ieftine (8 lei în banii noştri); am fost şi înainte de plecare să mai mănânc de acolo, mai ales că am primit două la preţ de una şi, fiind aproape de închidere, am luat ce avea. După câteva înghiţituri, am realizat că mănânc inimă. Nu ştiu de ce era, dar farfuria se umpluse de sânge, erau inimi, îţi dai seama, mi s-a întors stomacul pe dos de câteva ori şi am mâncat numai lipia cu ceapă şi gata…

Altă experienţă ciudată a fost în tabăra 1, la 4.000 şi ceva de metri, pe un platou mic, cu trei corturi şi puţin spaţiu, pentru câţiva paşi, în rest prăpastie; într-o dimineaţă, am ieşit şi eu să îmi fac necesităţile fiziologice şi mă pusesem „pup”, îmi aprinsesem şi o ţigară, era 6 dimineaţa, cam aşa ceva, admiram gheţarii. Iese un kazac dintr-un cort, îmi cere o ţigară, şi-a aprins-o, apoi şi-a dat pantalonii jos şi s-a pus şi el pup şi stăteam acolo amândoi, făcându-ne treburile şi admiram peisajul. Nu credeam că o să ajung vreodată să fac chestia asta în doi. A fost o experienţă nouă. Amuzantă, acum. Atunci, cam ciudată, recunosc. Dar pe munte se poate întâmpla orice.

 

 

Localnicii cu care ai interacţionat aveau idee pe unde se află România?

Nu ştiu dacă ştiau pe hartă, dar ştiau de România (cu accentul pus pe „mânia). Ştiau de Dracula şi de Transilvania, instant. Pe oriunde am fost, Dracula şi Transilvania. Toţi cu care am interacţionat ştiau asta. Şi de Hagi. Când am fost în Turcia, am zis că dacă aş fi avut poza lui Hagi pe un tricou, nici de paşaport nu aş mai fi avut nevoie.

De ce aţi ales, acum, vârful Mramornaya Stena?

Sloganul nostru ne-a ghidat – cu paşi mici spre vârfuri mari. Cum ultima expediţie a fost pe Ararat, la peste 5.000 de metri, era cam mult să sărim la 7.000 de metri, aşa că am zis să păstrăm linia proiectului şi am căutat ceva de peste 6.000 de metri. Al doilea motiv este că nu e un vârf comercial, nu e aglomerat, ca Mont Blanc, unde sunt foarte mulţi oameni, stai unul după altul, apar accidente pentru că sunt oameni neexperimentaţi, ba dau drumul la avalanşe de bolovani sau de zăpadă, aşa că am preferat să fie un vârf mai puţin cunoscut, în care să nu fie prea multă forfotă. Noi (eu, Cristina şi Raluca) suntem primii români care am urcat acest vârf. Documentarea pentru expediţie a durat destul de mult (când începi să te documentezi, poate dura şi luni de zile, întâi alegi vârful, apoi te interesezi de mijloacele de transport, de legături, condiţii etc.) – nu am prea găsit informaţii despre vârf, doar pe un site, am vrut să mergem pe cont propriu, dar costurile survolării cu elicopterul, pentru a ajunge la tabăra de bază, erau foarte mari (4.200 de euro ora), aşa că am apelat, în cele din urmă, la o agenţie din Rusia, care a lucrat, la rândul ei, cu una din Kazahstan.

 

 

Cât de importantă este echipa şi cum vă pregătiţi pentru expediţie?

Foarte importantă. Se lucrează în echipă, nu ai reuşi altfel. Există momente când mergi legat în coardă, dacă unul cade în crevasă, ceilalţi să îl susţină, să nu cadă de tot, să îl scoată. Îţi pui viaţa în mâinile coechipierilor, se creează o legătură puternică, depindem unul de altul. Eu niciodată nu am fost de acord cu ideea că bărbaţii sunt mai puternici şi fetele nu pot face faţă. Chiar de asta m-am dus cu două fete, pentru că consider că sunt la fel de capabile ca băieţii; poate nu au forţa brută, ca bărbaţii, dar de multe ori au o anduranţă mult mai mare ca bărbaţii. Cât priveşte pregătirea, nu pot spune că fac ceva special. La noi este o pregătire continuă, facem mereu mişcare, cam în fiecare weekend ieşim pe teren, în ture, la munte sau în peşteri şi ăsta e un antrenament. Suplimentar, mai alergi, mai faci exerciţii acasă. Cu cel puţin 2 – 3 luni înainte de expediţie, se intensifică antrenamentele, mergi să înoţi, faci exerciţii acasă, pentru că ai mare nevoie ca acolo să fii antrenat, altfel nu faci faţă sau eşti la limită. Psihicul contează foarte mult, pentru că te loveşti de situaţii mai puţin normale, situaţii limită, pe care nu vrei să le întâlneşti, dar… Uite, să tai coarda şi să cazi în gol, ca să nu tragi restul echipei cu tine. Trebuie să fii capabil să iei o decizie de genul ăsta, adică mor eu, dar nu murim patru. Toţi trebuie să fie pregătiţi pentru chestia asta. Şi este important să ştii când să te opreşti, chiar dacă te simţi cumva înfrânt, ai investit mult timp, efort, pasiune, mulţi bani, te-ai pregătit pentru a cuceri un vârf, dar vremea nu îţi permite să continui, trebuie să realizezi că este cazul să te opreşti. Muntele acolo rămâne, vor fi şi alte ocazii. Eu sunt întotdeauna bucuros să ajung acolo, în tabăra intermediară sau ultima, iar vârful îl privesc ca un bonus, dacă ajung acolo, e cireaşa de pe tort.

Care sunt satisfacţiile unei astfel de expediţii, dincolo de cucerirea unui vârf?

Cunoşti locuri noi, diferite, cultură nouă, o altă mentalitate, oameni interesanţi sau mai puţin interesanţi, situaţii mai ciudate, dar mai ales peisajul este altceva. Şi mai este lupta cu tine însuţi. Cred că asta te face să îţi doreşti să mergi în cât mai multe locuri şi uneori mai periculoase. Pentru mine, peisajul înseamnă foarte mult. Niciun munte nu e la fel, fiecare are povestea lui, frumuseţea lui. Nu pot explica în cuvinte trăirea de acolo, din vârf. Încerc să o fac prin imagini, dar reuşesc să surprind poate 10%. Uite, cum a fost pe Mramornaya: stăteam pe vârf şi mă uitam în trei ţări, China, Kazahstan şi Kârghistan. Era mirific.

 

 

Peisajul te motivează să cauţi alte şi alte expediţii?

Da, peisajele şi lupta cu mine însumi şi cu condiţiile de acolo. Să stai zece zile cu aceleaşi haine pe tine e puţin dificil, te testează; nu ai confort când dormi la minus 20 de grade în cort, dimineaţa când vrei să îţi iei bocancii, descoperi că sunt îngheţaţi, sunt multe detalii de genul ăsta, poţi să cedezi psihic, de multe ori nu vrei să ieşi din sacul de dormit… Să nu mai spun de mersul la toaletă, asta e o încercare psihică majoră.

Cum ai ajuns să faci alpinism?

Înainte de a descoperi muntele, vedeam lucrurile altfel, mai îngust. Pe munte am început să cunosc tot felul de oameni, din diferite categorii şi am văzut că nu se uitau la mine de sus, am discutat ca persoane fără funcţii, fără grade şi eu eram copil pe atunci şi îmi amintesc, uite, că stăteam la foc cu o doamnă profesoară de matematică şi povesteam ca doi oameni normali şi asta nu era posibil, atunci, în mentalitatea mea. Aşa am început să prind drag de oameni frumoşi, de locuri şi aşa muntele a devenit pentru mine un mod de viaţă. Prima dată am urcat pe Găina, la târgul de fete. Am făcut o tradiţie din chestia asta, am fost zece ani consecutiv. Iubesc simplitatea muntelui, mă regăsesc în ea, pentru mine nu are valoare un hotel de 5 stele, prefer cortul. Când plec cu serviciul, mai dorm pe la un hotel, dar din proprie iniţiativă aleg cortul.

 

 

Ce ne învaţă muntele?

Simt, de multe ori, că îi aparţinem, am impresia că, cândva, am plecat de acolo şi, aici, printre betoanele astea, nu ne regăsim, aşa că ne întoarcem mereu acolo cu plăcere. Muntele te învaţă multe – lucruri despre viaţă, cum să o abordezi, faptul că simplitatea e mai complexă decât luxul. Unii oameni nu fac compromisul de a merge pe jos sau a dormi într-un sac de dormit. Fiecare are mentalitatea lui. Pentru mine aşa e bine, mie asta îmi place să fac.

Şi pe ce munte vei face următoarea expediţie?

Nu am ales încă vârful următor, în cadrul proiectului, dar vom încerca, la fel, să găsim locuri mai puţin umblate, mai interesante, nu cu multă lume, mai puţin comerciale. E important să găsim finanţare şi timp. Problema majoră, din păcate, asta este: timpul şi banii. E o mare problemă să îi spui şefului „ştii, eu vreau să plec o lună – două pe munţi”, că se ia de cap. Eu anul ăsta luasem decizia că, indiferent dacă mi se dă dezlegare sau nu de la muncă, eu plec în expediţie şi renunţ la job. Pentru că asta e pasiunea mea, asta fac eu pentru mine. Şi sunt lucruri şi stări, mai ales, pe care nu le poţi cumpăra cu bani. Eu nu consider că m-am născut ca să mănânc şi să muncesc, cred că m-am născut să fac ce îmi place. Muncesc ca să reuşesc să câştig un minim de bani ca să fac ce îmi place şi mănânc ca să mă susţin, fizic. Până la urmă, nu trăim două vieţi, ca să putem spune: în viaţa asta lucrez, în viaţa următoare fac ce-mi place.

 

 

Fotografii: Mihai Vlad

 


4 comentarii

  1. superb ! si ca realizare sportiva dar mai ales ca si crez de viata..asta e’lucrul pe care’l fac pentru mine..nu traim doua vieti ca in una sa muncim si in alta sa fac ce-mi place..,perfect de acord.
    bravo !

  2. Bravo pentru curaj, pentru ca va urmati pasiunea(si asta dovedeste curaj) si pentru ca o impartasiti cu noi. Eu zic ca o sa fie totusi mai usor sa obtineti fonduri, cand trimiteti mailuri catre firme trimiteti link-uri si catre astfel de articole, poate reactioneaza. Succes!

  3. Pingback: „Sunt lucruri și stări pe care nu le poți cumpăra” | InfoBrad.com

Reply To Antonio Andrusceac Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger