Poemul scris de Pier Paolo Pasolini la moartea lui Marilyn Monroe e o elegie și în același timp o critică socială. Marilyn e o figură tragică, sora sacrificată de frații mai mari, fata săracă ridicată de bărbații puternici ai lumii și sacrificată de ei – pentru că puterii, urîtă în esența ei, temporară, îi scapă frumusețea, îi scapă eternitatea acesteia și nu o poate poseda decît încercînd s-o distrugă.
Din lumea antică şi din lumea viitoare
rămăsese doar frumuseţea, şi tu,
sărmană surioară mai mică,
cea care aleargă în urma fraţilor săi,
şi râde şi plânge cu ei, pentru a-i imita,
şi poartă eşarfele lor,
atinge nevăzută de nimeni cărţile lor, cuţitaşele lor,
tu surioară mai mică,
purtai acea frumuseţe smerită,
şi sufletul tău de fiică a lumii de jos
n-a ştiut niciodată ce poartă,
altminteri n-ar mai fi fost frumuseţe.
A dispărut, ca o pulbere aurie.
De la lume ai învăţat-o.
Aşa încât frumuseţea ta a ajuns să fie a ei.
Din stupida lume antică
şi din lumea feroce a viitorului
rămăsese o frumuseţe care nu se sfia
să facă aluzii la sânii micuţi ai surioarei,
la micul pântec atât de uşor de dezgolit.
Şi de-asta era frumuseţe, aceeaşi
dulceaţă pe care o au cerşetoarele de culoare,
ţigăncile, fiicele negustorilor
ce câştigă concursuri la Miami sau Roma.
A dispărut, ca o porumbiţă de aur.
De la lume ai învăţat-o,
şi astfel frumuseţea ta n-a mai fost frumuseţe.
Dar tu continuai să fii o copilă,
fără minte precum antichitatea, necruţătoare ca viitorul,
şi între tine şi frumuseţea ta posedată de putere
şi-a făcut loc toată prostia şi cruzimea prezentului.
O purtai întotdeauna în tine, ca un surâs printre lacrimi,
impudică prin pasivitate, indecentă prin obedienţă.
Obedienţă înseamnă să înghiţi multe lacrimi.
Să te oferi celorlalţi,
priviri mult prea vesele, care caută milă.
A dispărut, ca o umbră albicioasă de aur.
Frumuseţea ta ce a supravieţuit din lumea antică,
cerută de lumea viitoare, posedată
de lumea prezentă, a ajuns astfel să fie un rău.
Acum fraţii mai mari privesc în sfârşit înapoi,
pun capăt momentan unor jocuri nenorocite,
se rup din distracţia lor imperturbabilă
şi îşi pun întrebarea: «Se poate ca Marilyn,
micuţa Marilyn să ne fi arătat calea?»
Acum eşti tu, ce dintâi, tu soră mai mică,
cea care nu contează deloc, sărăcuţa, cu zâmbetul său,
eşti tu cea dintâi în afara porţilor unei lumi
abandonate în propria fatalitate a morţii.
traducere de M. Duțescu