Subteranele din Munții Pădurea Craiului

Nu mai intrasem într-o peșteră încă din copilărie și asta se întâmpla tot în Bihor, la Peștera Urșilor. Atunci am aflat de stalactite și stalagmite (niciodată n-am știut care e cea de sus și care e cea de jos) și tot atunci am auzit primă oară cuvântul „speologie”. Zona Bihorului mi-a rămas în memorie ca un loc oarecum magic, era ceva în aer pe care mi-e greu să-l descriu, dar îl asociez cu tihna și cu  lumina caldă care învăluia acele doline și pământuri roșietice. Am revizitat zona recent și am fost surprins să regăsesc, după atâția ani, acel „ceva” după care eram nostalgic. Mai mult decât atât, am avut ocazia să-i cunosc pe câțiva dintre oamenii care locuiesc aici și să descopăr astfel câteva din secretele Munților Pădurea Craiului. 

Am spus-o și într-un articol anterior (în care prezentam povestea exploratorului Alin Totorean), dar trebuie să o zic din nou: comuna Roșia e un loc cu totul special. Imaginați-vă un sat în care oamenii locului – „budiștii României”, după cum îi numește colegul meu, Mădălin – conviețuiesc cu noii veniți: speologi, exploratori și artiști care s-au mutat aici.

Tudor Rus e unul dintre ei. A făcut parte din echipa de speologi care a descoperit picturile rupestre din peștera Coliboaia, datând de acum 36000 de ani, aproape la fel de vechi ca cele din peștera Lascaux.

Nu e de mirare că Tudor, care e de loc din Ștei, s-a hotărât să se mute aici. Doar în comuna Roșia sunt peste 400 de peșteri, iar în zona Munții Pădurea Craiului peste 1500. „Ce-ți poți dori mai mult ca speolog”, îmi zicea Tudor într-o după-amiază însorită de aprilie. Ne opriserăm undeva pe culmea unui deal, la Toplița de Roșia, ca să admirăm peisajul.

Iarna, Tudor lucrează în Belgia la amenajarea unor peșteri și în restul timpului e în Roșia; e un tip energic, aleargă dintr-o parte în alta și pare că are tot timpul ceva de făcut.  Îți poate vorbi ore în șir despre speologie, despre lonje, hamuri și mersul pe coardă. Dar și despre ceea ce înseamnă o destinație cu speoturism organizat.

Pentru cei care vor să descopere peșterile din zonă, există mai multe variante: una e cea „clasică” în care îți cumperi bilet și faci un tur însoțit de un ghid într-una din peșterile aflate în rețeaua turistică și mai există varianta ceva mai palpitantă în care turistul, echipat corespunzător și cu frontala pe cap, intră în peșteri mai puțin cunoscute și face un traseu însoțit de un speolog. Varianta underground a undergroundului.

Sunt și mulți străini care vin aici, oameni pasionați de speologie: unguri slovaci, polonezi, sloveni, francezi. „Chiar acum, în câteva săptămâni, avem un grup de 40 de speologi polonezi care vor veni aici.”, spune Tudor.

Mai toți speologii pe care i-am cunoscut în acele zile mi-au vorbit cu entuziasm despre peștera Meziad, așa că ne-am dus să o vizităm. „E extraordinară peștera asta.”, zice Tudor. „Și speologii străini sunt înnebuniți după ea”.

Peștera se află la câțiva kilometri distanță de satul Meziad, la o altitudine de 400 de metri, și are  o intrare spectaculoasă, un portal înalt de 16 metri. E o peșteră mare, labirintică cu multe galerii laterale, și de aceea e cunoscută drept și catedrala subterană.

Primele cartări s-au făcut aici în secolul XIX și a fost amenajată în 1903, de către Gyula Czárán, cel care e considerat părintele turismului în zona Bihorului.

„Pe lângă că a făcut multe descoperiri speologice, Gyula Czárán a inițiat și diverse trasee tematice la începutul secolului XX.”, îmi spune Dalina, ghidul nostru. „O excursie renumită era cea de la Stâna de Vale: veneau cu căruțele peste deal timp de șapte-opt ore și rămâneau peste noapte aici, în peștera Meziad. Să zicem că nu era chiar turism responsabil, se mai făceau petreceri, se distrau și ei”, glumește ea.

Chiar la intrare în peșteră, într-o galerie amplă, se află „sala concertelor”, unde vara se organizează concerte de muzică clasică și chiar și spectacole de teatru pentru copii.

Temperatura e constantă aici: 12 grade atât vara, cât și iarna, motiv pentru care peștera e populată de numeroase colonii de lilieci.

„Avem 12 specii aici și cam 3000 de indivizi. Din noiembrie până în aprilie, liliecii se retrag într-o sală a lor, după care apar iar”, zice Dalina. „Liliecii sunt vestitorii primăverii, ei și ghioceii. Când îi vedem pe traseu înseamnă că gata, s-a terminat cu frigul. Și sunt și indicatori ecologici. Faptul că sunt atât de mulți aici, înseamnă că ne aflăm într-o zonă nepoluată.”

Fiind o peșteră formată în calcar, pe parcursul turului pot fi întâlnite diverse speleoterme, formațiuni din carbonat de calciu care au primit denumiri de-a lungul timpului, fie de la Gyula Czárán, fie de la turiști: puiul de focă, șarpele boa, balconul Julietei, mâna uriașului, turnul din Pisa, pantoful de damă sunt câteva dintre ele.

„Dându-le aceste denumiri atunci când a amenjat peștera, Gyula Czárán i-a ajutat și pe localnicii din sat să-și învingă teama de balaurul peșterii.”, spune Dalina. „De fapt, era teama de întuneric. Localnicii își adăposteau animalele, dar erau speriați de vârcolaci. Erau tot felul de legende în cultura populară, se spunea că există acei borsocoi, vârcolaci care se transformă în pisici și care fură laptele de la vaci și bivolițe.”

Nu numai că și-au depășit teama de vârcolaci, dar unii dintre săteni au ajuns mai apoi să fie ghizi în peșteră, în perioada în care tururile se făceau cu lampa cu carbid. Unul dintre ei e tatăl Dalinei, care a fost ghid aici timp de 23 de ani.

Dalina a făcut facultatea de Geografie în Oradea, iar apoi s-a întors în satul natal. „Am zis că vin pentru o perioadă scurtă, dar am rămas mai mult. <<Școala>> mea a început mai demult, nu în facultate, mai ales că veneam cu tata aici. Pot să zic că am crescut cu peștera și cu împrejurimile”.

După ce-am încheiat turul, am făcut o mică pauză ca să ne bucurăm de soarele dimineții și să răsfoim cartea Peșterii Meziad. Așa am aflat de „legenda grâului”, care spune povestea oamenilor care au trăit în această peșteră „în vremurile de demult”.

„Acolo-și aveau casa și masa și trăiau din vânatul sălbăticiunilor pădurii, pe care le prindeau cu capcane sau cu arcul cu sageți. Și era printre ei o fată pe care o chema Florica. Într-o zi a alunecat de pe o stâncă și și-a rupt un picior, așa că n-a mai putut merge la vânătoare cu ceilalți oameni. Stătea singură în gura peșterii și s-a târât să ajungă afară la soare, lângă stânca de la intrare. Stând ea acolo, a vazut o pasăre așezată pe o creangă de fag. A pus mâna pe o piatră și a azvârlit-o, ca să lovească pasărea. N-a nimerit-o, iar pasărea, speriată, a zburat. Florica a văzut că atunci când s-a speriat pasărea din cauza pietrei, a scăpat ceva din clonț. S-a tras până acolo și a găsit o sămânță de buruiană cum nu mai văzuse până atunci. Semăna cu samânța ierbii, dar era mult mai mare. Atunci i-a săpat cu un surcel o groapă în față de soare și a pus sămânța acolo. A adus apă în pumni și a udat-o. A udat-o așa în fiecare zi, până când a crescut mare și a făcut spic. A luat câteva boabe, le-a frecat în palmă si a început să le mestece. A vazut că-s bune. Atunci le-a semănat iar pe celelalte si a avut și mai multe seminte. Au văzut și ceilalți oameni că sunt bune și au început să caute locuri pentru semănat. Cu cât se înmulțeau boabele, cu atât le trebuia mai mult pământ, așa că au părăsit peștera și au început sa-și facă colibe lângă holde. Sămânța aceea era de grâu și așa a apărut pentru prima oară la noi și i-a scos pe oameni din peșteră.” (Traian Negruț, Meziad, 1956).

Ne-am despărțit de Dalina și am pornit la drum. Următoarea destinație era cătunul Runcuri, un loc despre care mi se spusese că „este pentru turiști una dintre cele mai inedite experiențe de pe tot cuprinsul Munților Pădurea Craiului”.

(va urma)

Fotografii de Mădălin Nicolaescu

Mai multe informații de călătorie despre destinația Pădurea Craiului găsiți aici.
Informații despre alte destinații pentru ecoturism din România găsiți aici.