Un studiu realizat de studenţi de la Universitatea din Santa Cruz, California, arată că, în ciuda diminuării diferenţelor între sexe în materie de rol în societate, muncă, educaţie şi altele, bărbaţii şi femeile rămân extrem de tradiţionalişti când vine vorba de căsătorie. Acest lucru a fost demonstrat, în cercetare, atât de faptul că bărbaţii nu prea concep să îşi schimbe numele după al soţiei, odată căsătoriţi, cât şi de faptul că nici bărbaţii, nici femeile nu concep cererea de căsătorie altfel decât venind din partea lui.
Niciun bărbat şi nicio femeie din participanţii la cercetare nu îşi doreau o cerere în căsătorie în care ea să fie cea care să pună întrebarea; 60% dintre femeile intervievate erau „foarte doritoare” sau „relativ doritoare” să îşi schimbe numele după cel al soţului, după căsătorie, în vreme ce 64% dintre bărbaţii întrebaţi nu erau de acord să preia numele soţiei, odată ce erau căsătoriţi. „Vorbim de probleme cu care toată lumea se confruntă şi se pare că majoritatea decide să le rezolve, în continuare, în mod tradiţional”, a explicat unul dintre studenţii cercetători (autori ai studiului), Rachael Robnett, absolventă de psihologie. Studiul lor a mai relevat, susţine ea, că cei mai convinşi adepţi ai tradiţionalismului în ceea ce priveşte căsătoria sunt mai degrabă persoane care consideră că femeile trebuie să fie protejate, preţuite, că trebuie să li se acorde tratament special (persoane „sexiste în sens favorabil femeilor”).
Acest „sexism favorabil femeilor pare ceva pozitiv, la suprafaţă. Oamenii care au această atitudine susţin, de regulă, că femeile trebuie să fie primele salvate în cazul unui dezastru, spre exemplu. Sau că femeile trebuie puse pe un piedestal şi îngrijite. Astfel de convingeri sunt cel mai adesea interpretate drept politicoase şi amabile. Dar au o parte întunecată, care este totodată şi perfidă: le răpesc femeilor factorul activ”, consideră Robnett. Sau, în cuvintele unei celebre activiste feministe, Gloria Steinem: „Un piedestal este tot o închisoare”. Autorii studiului au dorit să afle dacă acest sexism favorabil este sursa persistenţei diferenţelor de gen în ceea ce priveşte tradiţiile de căsătorie. Astfel, au analizat diverse date şi statistici, precum cea realizată în 2004 de American Community Survey, care releva că 94% dintre femeile americane căsătorite au luat numele soţilor lor după căsătorie.
În ceea ce priveşte cine pe cine ar trebui să ceară, toate studiile au indicat că ambele sexe consideră că bărbatul ar trebui să facă acest gest. Preferabil, în genunchi şi cu un inel cu diamant. Cercetarea a monitorizat 277 de tineri heterosexuali, proaspăt absolvenţi ai Universităţii Santa Cruz, dar din medii diferite, analizând atitudinea lor faţă de cum ar trebui să fie o cerere în căsătorie şi cine ar trebui să îşi schimbe numele după cine. Lor li s-au pus diferite întrebări menite şi să descopere ce atitudine au faţă de femei, în general. Două treimi dintre tinerii monitorizaţi (între care se numărau şi fete, şi băieţi) au spus că, în mod categoric, bărbatul trebuie să fie cel care propune trecerea relaţiei la căsătorie. Doar 2,8% dintre fetele chestionate au recunoscut că le-ar plăcea ca ele să facă propunerea. Niciun bărbat nu a spus că ar prefera această variantă. De fapt, nimeni nu a indicat în mod expres sau categoric că ar vrea ca femeia să facă propunerea (fetele din exemplul de mai sus au menţionat că „le-ar plăcea”, nu că ar vrea în mod expres).
Rugaţi să îşi explice alegerea, mulţi dintre băieţi au spus că, dacă nu ar face ei cererea în căsătorie, s-ar simţi „emasculaţi”; fetele au spus că „ar fi ciudat” ca ele să facă propunerea. În cele mai multe dintre răspunsuri, s-a regăsit trimiterea la rolul sexelor în „procedura” privitoare la căsătorie. Romantismul a fost şi el invocat ca motiv pentru care bărbatul ar trebui să facă o cerere în căsătorie (în special fetele au menţionat acest motiv, dar şi 17% dintre băieţi). Un alt motiv pentru care fetele nu doreau să facă gestul era teama de respingere, teama să nu fie percepute ca prea insistente sau teama, pur şi simplu. La capitolul „cine îşi schimbă numele”, lucrurile au fost ceva mai relaxate în grupul de 277 de subiecţi, dar nu în totalitate. 19% dintre băieţi şi 22% dintre fete au spus că nu au o preferinţă anume legată de păstrarea sau schimbarea numelui după căsătorie. Doar 5,9% dintre băieţi erau dispuşi să îşi schimbe numele după al soţiei. Restul preferau să îşi păstreze numele lor. 26,2% dintre fete erau mai mult decât dispuse să îşi schimbe numele după al soţului, iar restul de aproape 50% erau relativ dispuse să facă asta. Concluzia de final a studiului a fost că 3 din 5 bărbaţi vor să îşi păstreze numele după căsătorie, iar 3 din 5 femei vor să şi-l schimbe.
Argumentele în favoarea păstrării numelui (de către băieţi) au invocat păstrarea identităţii, trecerea numelui la copii, dar şi tradiţia şi rolul bărbatului în societate şi familie. Întrebate de ce sunt dispuse să îşi schimbe numele, 31% dintre fete au spus că a lua numele soţului simbolizează unitate şi devotament, 28% au invocat rolul sexelor în societate şi tradiţia. „Este o tradiţie, aşa se fac lucrurile”, a fost citată una dintre participantele la studiu. Cultura în care creşte fiecare şi tradiţiile cu care este educat au un mare rol în dezvoltarea acestor atitudini, au descoperit autorii studiului, analizând factori precum etnia şi mediul de dezvoltare, în cazul fiecărui participant la studiu. „Mulţi oameni sunt fericiţi respectând tradiţia, de la cine face propunerea la cine îşi schimbă numele. Nu este nimic rău în asta. Problema apare când tradiţia nu lasă loc de flexibilitate, de discuţie privind ce este mai potrivit pentru fiecare cuplu în parte. Lipsa de flexibilitate aduce constrângeri şi frustrări, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi”, a conchis Robnett. Studiul va fi publicat în luna ianuarie în revista Journal of Adolescent Research.
Sursa: Live Science
Foto: The Proposal (film, 2009)