Stéphane Siohan, web-jurnalist și regizor: "Web-documentarele îi oferă publicului șansa să pătrundă mai adânc în subiect și să aibă o experiență personală"

1

Pelicam International Film Festival, singurul festival de film din România având ca temă principală mediul înconjurător şi oamenii, începe vineri, 14 iunie, în Tulcea. 

de Ionuț Dulămiță

 

Timp de trei zile, în Piaţa Civică şi în Centrul Cultural Jean Bart vor avea loc proiecţii în aer liber şi videoproiectii în premieră naţională a 15 filme de lungmetraj din opt ţări. Aflat la a II-a ediție, festivalul va găzdui și un workshop despre web-documentar, prilej pentru reporterul francez Stéphane Siohan de a-și prezenta producția “Gol! Ukraine” și de a vorbi despre transpunerea genului documentar pe platforme web și rețele sociale. Web-documentarul e o specie foarte nouă în lumea filmului și a jurnalismului care oferă un tip de narațiune interactivă, îmbinând documentarul cu instrumente multimedia și mizând pe interacțiunea cu publicul. În interviul de mai jos, l-am rugat pe Stéphane să ne spună cu ce se mănâncă și de ce un documentar despre fotbal e de fapt un documentar despre oameni.

Stéphane Siohan are 35 de ani și s-a născut în vestul Franței, lângă orașul Brest, în Bretania. A absolvit Institutul de Studii Politice din Lille și Școala Superioară de Jurnalism din același oraș și a lucrat ca reporter, fie independent, fie angajat, timp de 10 ani, specializându-se în web-jurnalism. A lucrat pentru postul public de televiziune german ZDF și pentru revista franco-germană Regard, editată în București, unde a petrecut doi ani, a fost corespondent Associated Press și a colaborat cu publicații și posturi de televiziune ca Geo, NEON, le Monde.fr, Arte, RFI, France 24, Le Parisien, Le Soir sau Jeune Afrique. Stéphane este, printre altele, și formator în web-documentar – o specie căreia i-a dedicat, din 2011 încoace, două producții, difuzate în 2012 și 2013, și despre care ne vorbește mai jos.

Prin ce diferă un web-documentar de documentarele tradiționale?

Un web-documentar rămâne un documentar! Asta înseamnă că e un film situat între jurnalism și creație care conține punctul de vedere original al unui autor asupra lumii.

Documentarele tradiționale sunt realizate cu un singur suport, cel video, au de regulă un format liniar și sunt produse pentru a fi difuzate pe ecrane: la televizor, cinema, festivaluri.

Principala diferență este că web-documentarele au fost concepute pentru web. Ele combină elemente diferite: video, fotografie, sunet, text, design grafic, benzi desenate, muzică, animație, inforgrafice, jurnalism de date. Mediul web oferă o gamă largă de posibilități.

Mai presus de toate, însă, ce diferențiază web-documentarele de documentarele tradiționale este conceptul de interactivitate. Dacă documentarele tradiționale sunt de obicei liniare și nu oferă publicului posibilitatea de a interacționa cu conținutul, principiul de bază al web-documentarelor este să-i lase pe utilizatori să decidă modul în care se desfășoară povestea.

Privitul la televizor și folosirea unui browser sunt două experiențe complet diferite. Când te uiți la un film la TV, ai doar două posibilități: te uiți până la sfârșit sau folosești telecomanda. Pe web, grație navigatorului, publicul se poate implica, poate da click pe un element sau pe altul, iar autorii de web-documentare trebuie să ia în calcul această posibilitate.

De ce sunt web-documentarele instrumente utile pentru jurnaliști?

Web-documentarele sunt o specie destul de nouă, și în Franța. Aș putea spune că pionierii le-au făcut la mijlocul anului 2010. Titluri precum “Thanatorama” (2007) sau “Voyage au but du charbon” (2009) au rămas destul de celebre, însă primul mare hit care ne-a dat o perspectivă asupra genului este, probabil, “Prison Valley” al lui David Dufresne, din 2010.

Trebuie spus că Franța e o țară destul de avansată în domeniul emergent al documentarelor interactive. Mari instituții media precum Arte, France Télévision sau unele ziare ca Le Monde au difuzat multe web-documentare în ultimii cinci ani. Asta se datorează mai ales Centrului Național al Cinematografiei, care a creat un fond special pentru proiecte de new media.

Nu doar jurnaliștii fac web-documentare. Unii realizatori de documentare tradiționale au intrat și ei în acest trend, alături de reporteri ca mine și mulți fotografi.

În opinia mea, web-documentarele sunt o consecință a două fenomene: o reacție la criza globală din domeniul media și un entuziasm stârnit de noile noile modalități de a spune povești oferite de mediul online. În ultmii ani, mulți reporteri și fotografi au suferit de pe urma crizei media, care le-a redus posibilitatea de a relata din străinătate, de a petrece timp documentând feature-uri sau de a aborda subiecte în stilul jurnalismului narativ. Astăzi, multe media se concentrează pe știri în timp scurt pentru că formatele lungi sunt scumpe.

Pentru unii jurnaliști, web-documentarele au oferit un spațiu creativ nou în care să lucreze la articole narative care nu ar fi publicate în media tradiționale. Totodată, jurnaliștii pot folosi acum noi instrumente care au democratizat genul documentarului. Acesta e motivul pentru care mulți fotografi de presă au început să filmeze, grație aparatelor foto HD reflex.

Din punctul meu de vedere, web-documentarele sunt un instrument util pentru jurnaliști pentru că le oferă posibilitatea de a gândi un articol în stilul documentarului, iar publicul are șansa să pătrundă mai adânc în subiect și să aibă o experiență personală.

Care sunt principalii pași și tehnologia implicate în realizarea unui web-documentar?

Primul pas important este practic același ca în cazul filmului tradițional: găsirea unei povești bune! Ce diferă e că trebuie să te gândești de la început la scenariul userilor și la interactivitate. Ce elemente diferite vei folosi? Care va fi abordarea narativă? Ce rol îi vei atribui userului de internet? Va fi el un simplu spectator sau va juca un rol și în ce măsură? În ultimele luni, câteva web-documentare au folosit principii narative din jocuri video.

Ce face însă un web-documentar aparte este munca comună a autorilor, producătorilor și dezvoltatorilor de net. Autorii trebuie să-și împărtășească munca cu profesioniștii noilor tehnologii pentru că, după etapa filmării și a editării, web-documentarele sunt postate online pe platforme interactive ce pot fi realizate numai de specialiști în limbajele Flash sau HTML5.

Cu toate astea, în ultimii doi ani, cel puțin în Franța, unele start-up-uri au făcut disponibile noi softuri în HTML5 care sunt ușor de stăpânit și le oferă jurnaliștilor și producătorilor posibilitatea de a-și dezvolta singuri propriile proiecte.

Câte documentare ai realizat până acum și care sunt temele tale de interes, ca jurnalist și realizator de film?

Până acum, am făcut două web-documentare împreună cu colegul și asociatul meu Matthieu Sartre. Primul, “Gol! Ukraine”, a fost postat pe site-ul ziarului Le Monde și al canalului de televiziune franco-german Arte, în iunie 2012. “Gol!” este o muncă în derulare de doi ani.

Recent, în martie 2013, am finalizat al doilea web-documentar, “Kinshasa FM”. A fost un proiect mai scurt, mult mai ieftin și a fost publicat pe site-ul Radio France Internationale, al revistei Jeune Afrique și al ziarului belgian Le Soir.

Vreau să subliniez că nu am făcut singur aceste proiecte. Lucrez cu un co-regizor, Matthieu Sartre, care e și fotograf. Scriem proiectele împreună, ne împărtășim sensibilitățile și skill-urile. Eu sunt un om al cuvintelor, el, al imaginilor. La fiecare proiect lucrăm cu o echipă completă. Pentru “Gol! ” am lucrat cu o mică companie de producție din Paris, Kids up hill, care ne-a dat libertatea de a ne concentra pe povestea pe care voiam s-o filmăm. Într-un an și jumătate, au fost implicați peste 20 de oameni, de la noi, regizorii, la producători, ingineri de sunet, traducători, editori, graphic designer-i, dezvoltatori web…

Temele mele de interes? Lucrez ca jurnalist și reporter din 2002, când mi-am încheiat studiile. Am locuit atât în Franța, cât și în străinătate și mă interesează aspectele sociale. Caut întotdeauna povești interesante și originale care să aibă o amprentă umană și îmi place să am timp și spațiu pentru a scrie în formate lungi, ceea ce e foarte dificil în media tradiționale.

Cât timp am trăit în România, am devenit foarte interesat de societățile postcomuniste și cred că e important ca jurnaliștii să relateze dincolo de știri din aceste țări, pentru media vestice. Am călătorit și muncit o grămadă nu numai în România, dar și în Rusia, Ucraina, Caucaz și fosta Iugoslavie. Web-documentarele îmi oferă posibilitatea de a prezenta insight-uri din aceste țări care nu ajung în fiecare săptămână pe paginile ziarelor din Franța.

Am relatat și din Africa timp de câțiva ani. Din punctul meu de vedere, acest continent e insuficient acoperit de mass media din cauza lipsei de inters și de cunoaștere a ce se întâmplă acolo. E o parte foarte importantă a lumii, unde se întâmplă multe lucruri, de la cele mai bune, la cele mai rele, e un continent în curs de dezvoltare conectat complet la globalizare. Ca reporter, e întotdeauna greu să atragi interesul ziarelor pe subiecte africane, așa că web-documentarele sunt o metodă alternativă de a le aduce pe agenda media.

 

Kinshasa FM – La fabrique du quotidien Le Potentiel from Stephane Siohan on Vimeo.

 

Care dintre documentarele tale a fost cel mai dificil de realizat?

Ambele au fost foarte diferite, din anumite motive.

“Gol! Ukraine” a fost primul nostru web-documentar, așa că ne-am confruntat cu toate dificultățile cu care se pot confrunta niște novici. Aveam un deadline strâns, pentru că voiam să lansăm web-doc-ul chiar înainte de începerea campionatului de fotbal Euro 2012, găzduit de Ucraina și Polonia. “Gol!” e o platformă interactivă formată din 12 filme scurte. Fiecare din ele era un mic documentar în sine și necesita multă documentare și mult timp petrecut pe teren în diferite locuri din Ucraina, de la Kiev, la Cernobîl și din Lviv, în Donetsk. Să faci reporting în Ucraina nu e ușor. Am ales să abordăm câteva subiecte sensibile, cum ar fi zona Cernobîl, mineritul cu cărbune din estul Ucrainei, ultrașii, prostituția. E o țară în care e greu uneori să obții informații. Ca străin, mai ales dacă rupi doar câteva cuvinte în rusă, cum eram eu, trebuie să te lupți permanent să intri “după cortină” și să urmărești realitățile ascunse.

În cazul Africii a fost diferit. Kinshasa e un oraș foarte dificil, e capitala uneia dintre cele mai sărace țări din lume, Republica Democrată Congo. Având sprijinul unei agenții de dezvoltare, am primit mână liberă să facem un documentar despre viața de zi cu zi a jurnaliștilor într-o țară care se confruntă cu o situație economică și politică dramatică, aflându-se într-o stare permanentă de nesiguranță și corupție. Kinshasa e una dintre cele mai mari metropole de pe continentul african și câteodată e cam dificil să mergi în stradă și să filmezi în spații publice fără să fii hărțuit de poliție și de serviciile secrete. Însă cea mai mare provocare e cea a jurnaliștilor congolezi. Am întâlnit oameni fantastici care relatează în fiecare zi în medii foarte dificile și câteodată periculoase, iar aceasta e realitatea pe care am vrut s-o filmăm.

“Kinshasa FM” a fost însă un proiect mai simplu decât “Gol!”, având un nivel mai redus de interactivitate și necesitând mai puține competențe. Aș spune că a fost un web-documentar low cost realizat din inimă! Am fost doar cinci oameni implicați în proiect: doi regizori, doi graphic designer-i și un editor. Am făcut singuri partea de dezvoltare web folosind un nou soft francez, Djehouti, care a fost lansat de un start-up din Franța. Acest instrument permite realizarea de proiecte interactive fără a-i cere utilizatorului să știe programare.

Cum a venit ideea pentru “Gol! Ukraine” și ce ne poți spune despre viața și lumea fotbalului din Cernobîl, de exemplu?

“Gol!” e oarecum un simbol al abordării jurnalistice. Odată, în 2010, Matthieu și cu mine ne-am dat seama că Euro 2012 va fi primul mare eveniment sportiv organizat într-o țară ex-sovietică de la Jocurile Olimpice din 1980 încoace. Exista și o mare fereastră mediatică de a relata despre o țară foarte importantă care face subiectul știrilor doar atunci când explodează o centrală nucleară sau când izbucnește o revoluție în stradă.

Știam că mulți jurnaliști vor merge în Ucraina pe durata campionatului, însă urmau ei să relateze și despre altceva decât fotbal? Ucraina face parte din Europa fotbalistică, dar nu face încă parte și din Europa politică. E unul din vecinii noștri cei mai apropiați și are de luat o decizie geopolitică importantă între Europa, la granița sa vestică, și Rusia, la granița de est. Însă cine știe de Ucraina în Franța zilelor noastre? Ne-am gândit că fotbalul ar fi o pistă grozavă de urmat pentru a aduce un pic din Ucraina în fața publicului francez. Fotbalul nu e doar un sport, e o întreagă lume care dezvăluie mult din ce înseamnă o societate.

Așa că am scris “Gol!”, un program interactiv cu două gazde, Oleg și Katya, care arată ca un show de televiziune în care userii interacționează cu cei doi tineri ucraineni. Aceștia le pun la dispoziție 12 filme scurte, de 4 până la 12 minute, viziunea noastră documentară asupra Ucrainei. Fiecare film are o legătură mai mică sau mai mare cu fotbalul, însă miza lor e să dezvăluie câteva aspecte al Ucrainei de azi: vorbim despre fani ai fotbalului pe stadionul echipei Dynamo Kiev, despre oamenii care au ales să trăiască în zona interzisă din Cernobîl, despre viața de zi cu zi din satele de huțuli din Munții Carpați, foarte aproape de granița cu România, despre minerii care scot cărbune în Donetsk sau despre o partidă de fotbal foarte dramatică din 1942, când fotbaliștii de elită ai Ucrainei au jucat împotriva echipei germane.

Inițial, am mers de trei ori în Ucraina de unul singur pentru a mă documenta și găsi povești interesante, apoi am avut cinci sesiuni de filmare în locuri diferite din țară, la care s-a adăugat procesul de editare și cel de dezvoltare. În total, am lucrat doi ani la “Gol!”.

Cernobîl? Acesta e un bun exemplu pentru abordarea pe care am avut-o. Am mers odată acolo (n.r. – înainte de “Gol”) și am avut ocazia să scriu un articol pentru un ziar francez despre excursiile turistice în această zonă interzisă, ocazie care, din când în când, este anulată de autorități. Acolo, în Cernobîl, am aflat din întâmplare că există încă o echipă de fotbal sau, mai exact, ce a mai rămas din fostul club oficial de fotbal Chernobyl-Prypiat din anii ’80. Tipii ăia, care munceau în diferite locuri din jurul centralei nucleare, se adună în fiecare săptămână să joace fotbal împreună într-o veche sală de sport. Așa că ne-am decis să le facem portretul la trei dintre ei, la vârste diferite. Filmul “FC Tchernobyl” nu povestește însă foarte multe despre fotbal, e mai mult o poveste despre niște bărbați care au ales să-și petreacă o parte din viață într-unul din cele mai periculoase locuri de pe planetă.

Din câte am înțeles, ai petrecut doi ani în București. Ce te-a adus aici?

După ce mi-am încheiat studiile, am făcut freelancing pe ici, colo, însă îmi doream să merg în străinătate, preferabil în Europa de Est. Nu aveam nici o legătură anume cu România, puteam să merg oriunde altundeva în sudul și estul Europei. În 2003, a apărut proiectul de lansare a unei reviste în limba franceză editată în București. Când am auzit, am profitat de ocazie și am plecat la București. Se întâmpla fix acum 10 ani. Apoi am lansat revista Regard, alături de o echipă compusă din jurnaliști francezi și români. Ea încă mai există, ceea ce e minunat. Timp de doi ani, am locuit în București, am călătorit și am făcut reportaje prin toată România și am învățat română. În mod sigur, a fost una din cele mai plăcute experiențe din viața mea.

Dacă ar fi să faci un web-documentar despre România, ce subiect ai alege?

Visez să fac un documentar în limba română, mai ales că o vorbesc și mi-ar fi mai simplu decât în Ucraina. Când mă gândesc la România, îmi vin în minte o grămadă de idei de feature-uri. Odată, după ce l-am intervievat pe scriitorul Norman Manea (unul dintre cele mai interesante interviuri pe care le-am luat vreodată), mi-au venit câteva idei pe seama cărților sale, dar nu le-am transpus într-un proiect documentar și apoi a apărut în schemă Ucraina.

 

Festivalul internaţional de film Pelicam este un eveniment organizat de Asociaţia Culturală Leş Herbes Folles şi, începând cu 2013, Pelicam face parte din Green Film Network, reţeaua internaţională a festivalurilor de film de mediu. Aflați aici mai multe detalii despre ediția din acest an.


Un comentariu

  1. Pingback: Ce filme ne-au plăcut la Pelicam International Film Festival | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger