“Sper ca drumul să aibă în continuare grijă de mine” (I)

0

Jurnalul de drum al Alinei Ene, prima ciclistă din România care merge pe bicicletă până în Indonezia, într-o aventură inedită, plină de neprevăzut, de momente unice, peisaje spectaculoase sau probleme cauzate de vremea nu întotdeauna prietenoasă, se completează, de la un episod la altul, cu peripeţii, gânduri, stări, fotografii şi desene ale Alinei. Ultima însemnare pe care am preluat-o de pe blogul ei ajunsese la data de 15 iunie.

 

 

 

Text de Alina Ene

 

De atunci încoace, Alina a pedalat cu spor şi a trecut de o lună de când a pornit în călătorie, dar a trecut, totodată, şi graniţe, una după alta, ajungând, acum, în Iran. Vă invităm să citiţi ce s-a întâmplat în acest interval, dar şi să vedeţi fotografiile şi desenele realizate de Alina pe drum, menite să documenteze această aventură. Astăzi, partea întâi – pedalând prin Turcia.

… 15 – 25 

Cu ce să încep, cu ce să încep? Pe 11 iunie am intrat în Turcia. 10 zile au trecut de atunci şi 20 de când m-am pornit. 4 am stat, doar una din cauza epuizării fizice, în Kirklareli. Una în Istanbul, pentru că Istanbul, alta în Seyrek pentru peisaj şi gazda plăcută ochiului şi una în Ereğli. Acum (2o iunie) scriu din fostul Heracles. Mai am 1.300 de km de străbătut până în Georgia… Clar Turcia nu e de văzut pe repede înainte. Clar, când îţi faci planuri ca şi călător pe bicicletă, cel mai probabil le faci degeaba. Însă, îmi place sau nu, acum am un grafic de respectat. Pe 28 august dau check-in din Jakarta. Însă e posibil să tai Thailanda de pe listă sau poate va fi Iran. Încă n-am viza :)) Pe 1 iulie plănuiesc să ajung în Trabzon, unde aplic pentru viză. Dar să ne reîntoarcem la ce s-a întâmplat şi nu ce va să fie.

16 iunie

Încă de cu o zi înainte mi-am făcut frumos traseu pe Bikemap şi l-am încărcat pe GPS. Ne-am descurcat de minune, fără lacrimi, dar şi fără motociclişti chipeşi, să ne arate calea. Însă cred că a durat vreo 3 ore să ieşim din Istanbul. Cum am trecut cu feribotul pe partea asiatică au început urcările, la modul împins la Nelu, fiindcă pantele erau mult prea abrupte. Dar când să lăsăm oraşul în urmă, şoseaua era în construcţie şi banda de urgenţă, de altfel generoasă, ia-o de unde nu-i! 90% din trafic erau TIR-uri. Mă simţeam ca o gazelă cu un picior rupt într-o turmă de bizoni. La un moment dat, se desprinde un bizon mai mic şi se oferă să mă ia în spinare până în Şile. N-am refuzat. Doar că bizonul tot bizon:

– Do you want to do something with me?

– ”Da! Tocăniţă!” No! şi un zâmbet plat. Şile?

– Relax! No problem.

“Mersi de înţelegere, bunule samaritean, care pentru un gest de omenie te aşteptai la un gest de preacurvie, poate”. N-am nimic împotriva preacurviei spontane, dar contextul nu era de mine. Sau poate doar voia să servim un ceai. Ajunsă cu câteva ore mai devreme, mă minunez de micul orăşel. Tare mi-aş fi cheltuit din bănuţi pe nişte pantaloni din bumbac încreţit, pentru care oraşul este faimos (aveam să aflu mai târziu)! Intru într-un restaurant: “WIFI var mi?” şi comand un ceai. Nu mă abţin şi desenez panorama. În timp ce trăgeam de ceai, patroana îmi aduce o farfurie cu paste şi iaurt. Îmi zâmbeşte. Era din partea casei, aşa că desenul ăsta a ramas în Şile.

 

 

M-am bucurat de Şile aşa cum mi-aş dori să mă bucur de tot traseul, dar asta ar însemna să ajung pe 28 august anul viitor în Jakarta. Fiindcă era încă devreme, încep să pedalez înspre Agva. Mai un deal, mai o vale… şi cum pedalez eu aşa, nu cu prea multă tragere de inimă, mă hotărăsc să campez. Vânam curţi, însă. Şi am avut succes. Pregătisem din România cartoline cu fraze cheie, printre care şi una în care întreb de loc de campat. Dar turcul, ospitalier cu străinii, te invită în curte.

17 iunie

Îmi rămăseseră puţini kilometri până în Agva unde stabilisem să mă întâlnesc cu gazda Warmshowers şi să pedalăm împreună până la Seyrek, unde aveam să-mi petrec noaptea. Aveau să fie nopţile, însă. Drumul înspre Agva – o plăcere, aşa că nu m-am grăbit (doar la vale).

 

 

 

DSC_8174-1024x687

 

 

Prima zi (încheiată) în Seyrek cred că rămâne printre cele mai frumoase. Eram deja încărcată cu o stare de bine de pe drum când m-am întâlnit cu Ethem în Agva. Aici am făcut un popas să ne bem cafeaua. E un mic golf de pescari.

 

DSC_8193-1024x687

 

Şi aici am încheiat ziua… Lesne de înţeles de ce am mai rămas o zi, aşa că 18 iunie a fost zi de scăldat şi râs la soare.

 

DSC_8198-1024x687

DSC_8219-1024x687

DSC_8221-1024x687

 

19 iunie

Mă despart de Ethem la Kefken. Drumul avea să-mi mai surâdă vreo câţiva kilometri, după care a devenit deşertic, cu vânt din faţă. Plictis maxim şi reuşesc să rătăcesc şi telefonul. Când ajung în Karasu începe furtuna. Mă adăpostesc într-o benzinărie. WiFi şi çay înseninează situaţia.

Karasu, însă, îmi întăreşte părerea că Turcia trebuie să fie un coşmar pentru urbanişti. Blocurile arată ca nişte coji de seminţe scuipate. Pregătită de o noapte cu duş la şerveţele, încep iar vânatul de curţi. Nu era nici o şansă de campat sălbatic în zonă. Dar cred că am nas bun, fiindcă domnul pe care îl întreb mă direcţionează în spatele casei şi, arătând spre mica pensiune, îmi înmânează cheile şi-mi face semn că bani, yoc! Aşa că, noapte la cort, sub cer de furtună, yoc! Şi mă mai şi aşează la masă.

 

Nicuşor (aparatul foto) probabil ştie turceşte şi râde cu ei. Altfel nu-mi explic de ce a ieşit mişcată fotografia. Dar aşa a fost toată seara: numai râsete. Şi aşa am ştiut să-mi arăt recunoştinţa.

 

DSC_8225-e1403494920651-1024x621

 

20 iunie

Ziua nu a început deloc prietenos. Familia mea adoptivă m-ar mai fi ţinut o zi. Totuşi m-am pornit la drum. Ereğli mă aştepta. Şi cum drumul e plin de surprize, m-au ajuns din urmă două cupluri de motociclişti ROMÂNI! Nu ştiu cum sunt alţi cicloturişti solo, dar eu, când am ocazia de vorbă, debitul verbal e fantastic. Şi a fost aşa bine să fie în română, nu engleză!

 

 

Fantastică întâmplare şi pe un drum încântător! Dar dacă drumul se arată astfel între Samsun şi Trabzon, cel mai probabil o să încerc să-l scurtez cu autostopul.

 

 

Să pedalezi cu marea în stânga ta sună fascinant, însă parapeţii blochează din perspectivă. De asemenea, sensul înspre Ereğli e presărat cu tunele. Noroc de traficul redus. Ziua nu a fost prea lungă, doar 68 de km de pedalat. În Ereğli mă aştepta o familie care s-a dovedit minunată.

 

 

Când călătoria ţi-e presărată cu astfel de oameni, face totul să merite din plin. Însă trebuie să menţin garda sus, fiindcă nu totul e lapte şi miere.

21 iunie

A doua zi eram pe picior de pornire, când Melek, doamna casei: “You stay, you lovely”. Aşa că am rămas, pentru că eu – lovely, mai ales că următoarea zi aveam să recuperez distanţa cu maşina fiindcă aveau treabă în Zonguldak. A fost o sâmbătă plină. Să fii plimbat poate fi la fel de obositor ca pedalatul. Am încheiat ziua pe mare, confirmându-mi că nici o zi nu este pierdută.

 

DSC_8255-1024x687

DSC_8265-1024x687

DSC_8279-1024x687

 

DSC_82721212-1024x636

 

 

Iar acesta este mesajul pe care i l-am desenat lui Kerem pe perete:

 

Aşa că sper ca drumul să aibă în continuare grijă de mine. În momentul ăsta, am impresia că sunt foarte norocoasă!

(…)

Îmi vine tot mai greu să ţin socoteala zilelor. Ar fi 30 de zile de când sunt pe drum, deci o lună. De cele mai multe ori habar n-am dacă e marţi, miercuri sau duminică. Ar trebui să ţin un jurnal zilnic, dar n-o fac. N-aş numi-o chiar stare de vacanţă. Zi-i unui călător că e în vacanţă şi se prea poate să se uite strâmb la tine. Vacanţa e pentru turişti. Dar nici călător nu ştiu dacă mă pot numi… Îmi pierd vremea cu gânduri mărunte. Am acest dar. În timp ce pedalezi, se întâmplă să-ţi zboare gândul aiurea… şi zboară, şi zboară. Cred că de aici expresia “ce-ţi mai cacă mintea”… Întorcându-mă la firul zilelor, ultima oară îl descâlceam în Ereğli.

22 iunie

Distanţa pe care ar fi trebuit s-o pedalez pe 21 iunie am recuperat-o în câteva ore cu maşina, aşa că ziua de biciclit a început puţin după Zonguldak, pe o vreme ploioasă. Curând am lăsat vremea mohorâtă în urmă. Frumos drum prin munţi. În paralel este însoţit de o cale ferată. Nu ştiu dacă există vreun tren de călători care să străbată acest drum, dar mi-ar plăcea o călătorie cu asemenea tren. Nu am văzut, însă, niciunul, de niciun fel, în orele cât am străbătut munţii. E spectaculos traseul!

 

DSC_8313-e1404228845630

DSC_8324

 

Puţin după Yenice încep tunelurile. Să fi numărat la vreo 17. Banda de urgenţă este mai mult o glumă, dar sunt ok luminate şi, oricum, traficul este redus. În Karabük, însă, simt tensiunea cum creşte. Cu şoferii turci nu ştii dacă te claxonează în semn de salut, atenţionare sau avertisment că urmează sa-ţi taie calea sau toate trei. Nelu ofta, iar eu nu ştiam să-i descifrez murmurul de suferind. O zi pe bicicletă e luungă şi starea emoţională poate varia mai rău ca vremea londoneză. Ajungem, însă, la gazdă şi spiritele se mai calmează.

23 iunie

Pentru Saframbolu am făcut un ocol, dar micul orăşel este într-adevăr încântător.

 

Nu mi s-a părut atât de aglomerat de turişti pe cât de mare îi e faima. Am rătăcit pe străduţe până pe la 13:00, când a trebuit să ne punem în mişcare. Reuşim, însă, să ajungem în Kastamonu la 21:15. Găsisem gazda pe Couchsurfing şi devenise o ambiţie personală să mă ţin de grafic.

24 iunie

Eh, Kastamonu m-a ţinut pe loc mai mult decât m-aş fi aşteptat. Fiindcă Nelu încă ofta, am fost de dimineaţă la service, să-i dăm de cap. Punem şi oglindă nouă, fiindcă pe cealaltă am reuşit s-o căpătuim în Safranbolu. Apoi pornim să vedem oraşul. De plătit, am plătit doar 5 lire! Vizităm Muzeul de Etnografie. Admirăm castelul, de la poale, însă, fiindcă sigur ne-ar fi apucat noaptea dacă am fi dat curs tentaţiei de a-l vizita. Până la turnul cu ceas ne ambiţionăm, totuşi, să ajungem.

 

Sunt panouri care te direcţionează înspre toate obiectivele. Doar să ştii că, în turcă, “castel” se traduce “kale”. Pentru “turn cu ceas” au avut loc şi de “clock tower”. Adevărul e că mă frustrează un pic văzutul ăsta pe repede-înainte. Atât Safranbolu, cât şi Kastamonu, merită cel puţin câteva zile, nu doar oraşele în sine, ci şi zona. Ne urnim în silă pe la 15:45. Kilometrii îi facem greoi. Reuşim să ajungem în Hanönü, unde stârnim vâlvă în comunitatea de 2.000 de locuitori. Întreb de loc de campare şi după vreo jumătate de oră de telefoane îmi instalez cortul sub privirea vigilentă a vreo 4 poliţişti, în părculeţul din apropierea sediului. Ar fi trebuit să fac dreapta înspre micul sătuc înainte de oraş, dar am zis că o să găsesc eu o casă cu o curte. N-a fost să fie…

25 iunie

Ca întotdeauna când dormim la cort (în caz că le-aţi numărat, asta e a treia noapte de dormit la cort şi mă aflu de 21 de zile în Turcia), trezitul se întâmplă pe la 6-6:30. Încerc să mai trag un pic de somn, poate, poate, mai stă oleacă. Dar la 8:00 eram pe drum, îndreptându-ne spre Alaçam, unde speram, în naivitatea noastră, că o să ajungem în aceeaşi zi. După Başağac începe urcarea şi nu se mai opreşte. În timp ce eu şi Nelu pufăiam de zor la deal, un tânăr turc se oferă să ne ia cu maşina. Refuz politicos şi turcul o ia din loc. După câţiva kilometri, acelaşi turc, care, între timp, a făcut stânga împrejur (după ce a verificat dacă sunt singură, probabil), opreşte iar. Începe să dea din mâini şi, gesticulând, îmi atinge uşor pieptul cu dosul palmei, ca din greşeală. Îi parez mâna imediat, cu dorinţa să-i parez faţa, însă.

– YOK (nu) Turkish! Anlamadin (nu înţeleg), îi zic şi încep să pedalez. Turcul începe să alerge, aşa că mă opresc. Îmi pune mâna pe umăr şi insistă, în turcă, ridicând tonul vocii. Îi îndepărtez mâna:
– DUR! YOK ! TEHLIKE (PERICOL)! POLIS!
O fi fost privirea mea de rupt capete sau propriul lui instinct de prezervare. Cert e că s-a oprit acolo.

Eu mi-am continuat drumul, dar fiind deja 19:00 şi văzând că drumul nu avea de gând să coboare, m-am oprit în primul sat şi am întrebat de loc de campare. De dormit la cort tot n-am dormit. Am dormit în casă de ţărani turci. Acestea sunt singurele foto pe care mi le-au permis. Când i-am întrebat de foto, răspunsul a fost “Yok”. Aşa îmi aduc aminte, însă, scena cinei încărcate cu çay şi înăbuşitor de călduroasă!. Aveam capul acoperit cu basma şi pusesem şi jacheta pe mine, în semn de respect. Iar soba ardea cu spor.

 

 

(Va urma)

 

Partea a doua a aventurii din Turcia – drumul spre Iran – o găsiţi mâine pe TOTB.

Puteţi citi aventurile de călătorie ale Alinei Ene şi pe blogul său ori pe pagina ei de Facebook.

 

Fotografii şi desene: Alina Ene

 

Din aceeaşi serie:

“Îmi aşteptam curcubeul, dar nici urmă de el” – Cu bicicleta din România în Indonezia

1, 2, 3, 4, 5… Gânduri de pe drum – jurnal al cicloexpediţiei din România în Indonezia

Cu bicicleta, din România în Indonezia. Călătoria artistică a Alinei

Start al expediţiei din România în Indonezia pe bicicletă

 


Leave A Reply