“Sper ca drumul să aibă în continuare grijă de mine: am ajuns în Iran” (II)

0

26 iunie: După un somn sănătos şi ferit de şoferi turci, mă uit cu speranţă pe fereastră, rugându-mă ca aia să fie ultima urcare. Cu o zi înainte a fost muuult 1-2, 1-1. Acum 1-3, 2-4, iar 1-2, 1-3, 2-3, 2-4, 2-5, 2-6, 2-7, iar 2-6, 2-5, 2-4, 2-3, 1-3 şi de la capăt. N-o imit pe Monica în episodul Friends când îi explica lui Chandler cum stă treaba cu preludiul. Descriu schimbarea de viteze înspre Alaçam, după o urcare criminală de tipul “what goes up must go down” care s-a transformat în “what goes up must go down & up & down & up & only down” abia pe ultimii 10 kilometri. Continuând analogia, mă simţeam ca după sex fără orgasm. Almost there, but not quite yet.

 

 

de Alina Ene

 

Ajungem, însă, şi în Alaçam şi un val de căldură ne înghite. Coboram cu peste 50 km/h şi curentul creat dogorea pe lângă noi. Parcă alunecam pe maţ de dragon. În Alaçam mi-am zis că merit răsplată, aşa că intru într-o patiserie şi ridic trei degete, arătând înspre “tulumba” care zâmbeau din vitrină. Mi-a rămas gândul la ele încă din Istanbul. Doamna a crezut că l-a prins pe Alah de poale, că începe să pună şi să pună. Eu: “Yok! Dur!”. Ea: “Anlamadim (Nu înţeleg)!”. Aşa că zornăi puşculiţa şi zic: “Yok!”. Şi se opreşte. Intrai cu poftă de 3 bucăţi de tulumbă, ieşii cu jumătate de kilogram şi 3 lire date. Asta înseamnă 1 Euro, aproximativ, deci paguba n-a fost deloc de băgat în seamă şi au prins tare bine pe drum înspre Samsun.

Din Alaçam mai aveam încă vreo 80 de km. La efort fizic intens şi spirit scăzut, simt poftă nebună de cola. Aşa că mă opresc la o benzinărie, însă un angajat îmi atrage atenţia că am pană pe spate şi îmi indică service-ul de maşini de lângă. Mă uit în silă înspre roată şi îmi zic că eu nu dau la pompă. Mă îndrept înspre service. Întreb cât face. Mi se răspunde 5 lire (aprox. 2 Euro) şi îmi zic că merit odihna de 5 lire. N-a fost nevoie, însă. Mi-a făcut cinste un domn impresionat de faptul că m-am aventurat pe bicicletă de una singură. Eh, cum se aranjează lucrurile! Drumul între Bafra şi Samsun a fost plat ca în palmă. Îmi place expresia asta, pentru că palma numai plata nu-i. Are dâmburi, are şanţuri şi palma mea a căpătat un şanţ nou care se adânceşte cu fiecare zi de pedalat. Ajunsă în Samsun, gazda, care este turcoaică, de data aceasta, îmi propune o ieşire cu grupul de biciclişti. Eram însă epuizată şi Nelu abia aştepta să se odihnească. Însă supriza pe care mi-a făcut-o a fost un gest minunat. Pe la 21:00 mă sună şi îmi zice să ies pe balcon. Puhoi de luminiţe şi un cor de voci: “Merhaba, Alina!” Emoţionant moment.

 

 

27 iunie

Mă hotărăsc să mai rămân o zi în Samsun. Profit de ocazie şi îmi cumpăr şi un MP3, pe fostul reuşind să-l rătăcesc încă din România. Nu se mai putea fără soundtrack. Gazda e soprană la opera din Samsun, aşa că o vizită la locul de muncă era pe ordinea zilei. Păcat că m-am nimerit în extra-sezon.

 

 

28 iunie

Vine momentul să mă despart şi de Nurcan. Ne avântăm cu spor înspre Ordu (armata). Vremea puţin înnorată a prins de minune. La 16:00 făceam deja înregimentarea. Alt oraş în care mi-ar fi plăcut să mai pierd ceva zile…

 

 

Drumul până în Trabzon cam aşa se prezintă: între munţi şi mare. Între oraşe vezi case presărate ici-colo, cocoţate ca nişte capre negre.

29 iunie

După cei 168 de kilometri pedalaţi cu o zi înainte, nu prea aveam chef de pornit la drum la 8:00, iar micul dejun copios plus încă o vizită la service au amânat ora plecării până pe la 11:00. Distanţa dintre Ordu şi Trabzon oricum o împărţisem pe două zile, aşa că eram în grafic. Gazda din Ordu îmi zice de un loc fain de campare la vreo 80 de kilometri faţă de Ordu. Însă când ajung la faţa locului nu prea se preta să-ţi pui cortul. Drumul, presupus abandonat, nu era chiar aşa lipsit de animaţie. Iar în jur erau case şi accesul la plajă se făcea chiar prin curtea uneia dintre aceste case. Aşa că yok campat pe plajă! Am continuat drumul. Nu era decât ora 16:00, oricum. După Görele mă hotărăsc că e cazul să întreb de loc de campat. Astfel, îmi petrec a patra noapte la cort.

30 iunie

Îmi mai rămăseseră doar 70 de kilometri până în Trabzon, dar la 7:30 eu şi cu Nelu goneam înspre Trabzon, aceasta Meca a cicloturiştilor care vor să vadă Iran. Ajung destul de devreme în Trabzon, aşa că am ocazia să vizitez şi Sümerla. Am fost plimbată, însă, cu maşina. Cine face drumul înspre mănăstire pe bicicletă să-mi zică. Îl cinstesc cu nişte tulumba. Loc magic mănăstirea, deşi cam aglomerat. Unele locuri merită să le vezi, deşi se înscriu pe lista obiectivelor ”musai de bifat”.

1 iulie

Şi a venit şi ziua cea mare! Ziua în care aveam să aplic pentru viza de Iran. Neaşteptat de uşor a fost procesul. Ajuns la 9:00, intrat, lăsat paşaport, mers la bancă să platesc taxa de viză, întors la 16:30 să ridic paşaport cu viză. Nu mă întrebaţi, însă, unde e Consulatul, cum se ajunge la bancă… M-a însoţit gazda, iar dl. Omer a avut grijă să ajung unde trebuie. Gaşca veselă, de la stânga la dreapta: un polonez al cărui nume nu-l ştiu, Bart olandezul, Romain francezul, Kavolina poloneza (prietena polonezului) şi eu, Alina românca. Din toată gaşca numai Bart şi Romain se mai îndreaptă pe două roţi înspre Iran, dar ei urmează să intre dinspre Turcia.

 

 

Frumos am încheiat o lună de drum!

 

…31, 32, … cine mai ştie?

Mi-am dat seama că, pe undeva, am numărat în plus, oricum nu numărai corect. Dar o să desluşesc misterul când oi ajunge în Indonezia. Ştiu una şi bună: încă sunt pe drum şi pe 4 iulie am împlinit o lună (31 zile) de când mi-am luat picioarele la spinare. Am început, însă, să ţin jurnal zilnic. E ciudat pentru că nu îmi place cum scriu. Nu scriu pentru mine, scriu pentru audienţă, parcă, şi atunci tot ce înşir pe hârtie mi se pare că sună fals. Prinde bine, însă, la update blog. Acum scriu dintr-un internet caffe în Akhalkalaki, Georgia. Felicitări dacă nu vi s-a înnodat limba când aţi citit numele oraşului.

2 iulie

Recunosc sincer că, începând din Alacam, drumul nu m-a încântat. Dar era plat şi, după atâtea zile de sus-jos-sus-jos, un ritm constant mi-a prins bine. Însă începând din Pazar lucrurile se schimbă. Muntele se apropie din ce în ce mai tare de mare, iar în apropiere de Batumi doar drumul de asfalt îi desparte. Până la ieşire din Turcia culturi de ceai împânzesc versanţii. Arată ca nişte norişori verzi.

 

Aşa m-a întâmpinat Hopa. Aveam impresia că mă pregăteam să intru în altă lume.

3 iulie

Şi se duse şi ultima noapte petrecută în Turcia. 22 de zile în această ţară, doar 4 nopţi de campare, dar yok bani pe cazare. Îi păstrăm pentru Iran. Dimineaţa am început-o cu năbădăi. Am alunecat cu Nelu. Când cazi de pe / cu bicicleta, ai şanse mult mai mari să te sprijini în mâini, decât în cap, aşa că e bine să porţi mănuşi. Numai că eu nu mai am mănuşi din Istanbul, unde le-am uitat la gazdă… Şi cum m-am sprijinit eu în mână, o pietricică mi se înfipse în palmă. Încerc s-o scot, dar pe mine, când văd sânge, mă ia cu ameţeli. Aşa că mă abţin să leşin şi mă îndrept, împleticindu-mă, către un nene care spală o maşină. Îmi scoate pietricica, îmi bandajează palma şi, din stafia ce ajusesem, arătam iar a om. Mulţumesc şi plec mai departe. Prima zi când pot să zic că îmi place drumul de-a lungul Mării Negre. Ajung la vamă, unde cred că pierd vreo oră până reuşesc să trec în Georgia. Dacă era vreun panou cu numele ţării, eu l-am ratat, aşa că, pentru a marca momentul, îl pozez pe Nelu lângă nenii aştia doi, care mă anunţă că-s pe drumul luminat. AŞA să fie!

 

 

Batumi nu mi-a plăcut însă. O fi fost din cauza vremii înnorate, a şoferilor care n-au nici un Dumnezeu, habar n-am, dar îmi doream să fi dat ascultare glăsciorului interior şi să fi ocolit oraşul. Dar drumul nu ştie de “mai bine ar fi fost dacă…”. E bine cum aranjează el lucrurile. Căci, dacă aş fi ocolit oraşul, nu mi-aş fi petrecut prima noapte în Georgia în casă de georgian. Am întrebat de un loc unde să campez în siguranţă şi am fost invitată în casă.

4 iulie

De dimineaţă descopăr că cineva îmi fura timpul. Mă pornesc la drum cu o oră mai târziu, brusc. Din Khulo drumul îmi dă peste nas. Parcă era bombardat. Eu şi cu Nelu suntem amatori de neasfaltat, aşa că nu ne-am speriat, însă am servit o porţiune zdravănă, cât să ne ajungă. Seara, când să campăm, aplic aceeaşi tactică şi iar am fost invitată în casă…

 

 

Această doamnă de 77 de ani m-a luat şi m-a “ştampilat” de parcă i-aş fi fost nepoata ce n-o mai văzuse de ceva ani. Răsplătesc bunătatea aşa cum mă pricep:

 

 

5 iulie

“Neasfaltat ai vrut?! Na! Să-ţi iasă pe nas, pe gură!”, aşa îmi ziceam în timp ce încercam să-l strunesc pe Nelu pe o pantă în urcare, cu vânt din faţă. Nici pe coborare drumul n-a fost mai blând. Nu cred că am făcut mai mult de 50 de kilometri. Ciclocomputer s-a resetat şi am încheiat ziua cu 20 de kilometri. Deja recalculam data de intrare în Armenia. Noua medie pe zi era de 50 de km. Dormitul s-a petrecut la cort. N-am avut pe cine să întreb de loc de campare.

6 iulie

Eram pregătită pentru încă o zi de tremurat. Însă dupa vreo încă 4-5 km de drum rupt, începe asfaltul fin ca un obraz de copil. Aşa că îl înfulecăm cu poftă până în Akhltsikhe, unde cetatea îmi ia ochii, aşa că, deşi nu era în plan, mă pun pe vizitat. Locul îţi fură ochii, dar mă simt cumva păcălită. Habar n-am cât din cetate este original.

 

 

Când să părăsim Akhltsikhe, începe furtuna. Mă trezesc bombardată cu gheaţă, aşa că mă retrag la adapost. După ce a trecut furtuna, îmi dau seama că a luat şi drumul cu ea. N-am putut nici măcar să-l împing pe Nelu de cât nămol era. Aşa că îl despachetez frumos şi îl car pe sus până pe partea cealaltă. Apoi car dulap, casă, pat – adică genţile.

 

 

Cât îl înham pe Nelu, aud schelălăit de câine. Ador câinii, aşa că mă înmoi toată şi cobor la râu să văd unde-i sursa. Recuperez sursa dintre pietre, ştiind că era doar o chestiune de timp până s-ar fi înecat. Numai că nu pot nici să-l las pe margine de drum. Maşini multe de la drumul blocat. Aşa că îl iau cu mine… până în primul sat. Sper să crească mare şi voinică la benzinăria unde am lăsat-o.

 

 

Speram să ajung în Vardzia, dar n-a fost să fie. Eram murată, nu voiam cu niciun chip să campez în “sălbăticie” şi, neştiind cum avea să fie drumul, am campat la capăt de Aspindza, în curte.

7 iulie

Mă pornesc cu entuziasm înspre Vardzia, motivul pentru care mă şi aflu în Georgia. N-aveam să fiu dezamăgită. Nu mă pricep la cuvinte. Cum îmi vin, aşa le aştern. Dar întreabă-mă de Georgia şi n-am ce să îţi răspund. Părăsesc ţara asta într-un extaz.

Peşterile Gelsunda

 

DSC_8594-1024x687

DSC_8579-1024x687

DSC_8582-1024x687

DSC_8583-1024x687

 

Vanis Kvabi sau Mănăstirea-Peşteră

 

FOTO – aici

 

Peşterile de la Vardzia

FOTO – aici 

 

Surpriza zilei a venit după ce termin de vizitat complexul de peşteri. La poalele muntelui mă aşteptau Radu cu Iulia (cuplul din dreapta), jumătate din echipa 4caucasia.blogspot.com, care se află pe drumul de întoarcere înspre casă. Desenul cu Vardzia va ajunge în România fiindcă e la ei. Aşa că, a cincea noapte în Vardzia tot la cort, dar de data asta în companie.

(…)

Facebook update

După data de 8 iulie, Alina a postat pe Facebook detalii despre drumul ei, urmând ca, atunci când are timp şi linişte, să sintetizeze şi pe blog aventurile.

În 9 iulie, Alina a intrat în Armenia:

“Zi ciudată azi. Întâi ni se rupe portbagaj spate. Ce n-am făcut şi o să fac de acum încolo e să verific şuruburile care ţin portbagajul. De la trepidaţii, au plecat la plimbare. Două tiruri s-au oprit să vadă ce-i cu mine şi cu Nelu, care arăta ca un animal despicat. Totul se rezolvă. Mai târziu îmi zboară genţile-faţă, amândouă! Eram în coborâre, deci viteză + asfalt găurit = combinaţie periculoasă. Când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, eram surprinsă că am reuşit să-l opresc pe Nelu în siguranţă şi să nu aterizez alături de genţi. Le pun la loc, le asigur cu corzi elastice, de data asta. Apoi mă opresc pentru prânz. La ceva timp după ce mă pornesc iar la drum, mă opreşte o maşină de grăniceri să-mi dea briceagul, care, nu ştiu cum, îmi căzuse. Deci e clar că o să-mi meargă de minune în Armenia. Şi dorm în casă de armeni.

11 iulie

Azi, 11 iulie, am pedalat de-a lungul lacului Sevan, pe partea de vest (Dilijan-Martuni). Am renunţat să mă uit sub fusta Mamei Armenia (Yerevan) ca să văd clădiri în construcţie, peisaj cam neinteresant şi să înjur şoferii armeni. Cea mai dezamăgitoare zi de până acum şi nici măcar nu mi-am ostoit dezamăgirea cu o baie în apele lacului… Dar, găsit familie armeană foarte faină care mă găzduieşte.

16 iulie

 

 

Voi vedeţi unde am dormit (5 ore adunat) ieri noapte?! Am încălcat toate regulile. Eram cât se poate de la vedere, dar cu Goris la picioare. Vedeţi munţii din penultim plan? Pe ăia i-am traversat astăzi. Sunt în Kapan şi dorm la o doamnă simpatică, ce m-a pescuit efectiv de pe drum, eu luând o pauză de cafea.

Acum două zile, înainte de Goris, la vreo 20 de kilometri, am cedat, nu din cauza diferenţei de nivel, ci a bonusului de vânt din faţă. Aşa că am vrut să fac autostopul până în Goris, însă şoferul mă întreaba de Tatev. Deja ştiam că voi adăuga o zi de Armenia şi mi-am zis de ce nu? Ieri m-am împăcat cu Armenia. Ieri mi s-a umplut sufletul de frumuseţe de la mănăstirea Tatev şi, mai ales, Devil’s Bridge.

 

 

După o zi în care mi s-a propus de două ori sex pe marginea drumului. După zile în care, deşi conştientizam frumuseţea peisajelor armene, nu o simţeam, fiindca eram prea peocupată să înjur şoferii armeni. Ieri am renunţat la revoltă. Înjur în continuare şoferii armeni, dar fără patimă. Azi am reuşit să parcurg distanţa dintre Goris şi Kapan. Nu credeam că o să pot. Nişte urcări… dar şi coborâri pe măsură.

17 iulie

Mâine, Iran!!! În curând, Teheran şi acuşi Indonezia!

19 iulie

Ieri am intrat în Iran şi m-am oprit în Marand. Va trebui să mă credeţi pe cuvânt fiindcă netul merge foarte greu şi nu pot urca foto. Din cei cca 130 de km din Meghri până aici am pedalat doar vreo 68. Şi o să trişez şi mâine până în Tabriz. Mi-am ales luna perfectă să văd Iranul: cea mai călduroasă şi e Ramadhan…

20 iulie

V-am zis că am intrat în Iran? De mâine schimb ruta. Şi am partener de drum. Voi pedala de-a lungul Mării Caspice. Altfel, ar fi fost nişte zile de drum arid şi, cel mai probabil, aş fi luat iar maşina. În spatele meu e o reclamă la materiale de construcţii:

 

 

Puteţi citi aventurile de călătorie ale Alinei Ene şi pe blogul său sau pe pagina ei de Facebook.

 

Fotografii şi desene: Alina Ene

 

Din aceeaşi serie:

“Sper ca drumul să aibă în continuare grijă de mine” (I)

“Îmi aşteptam curcubeul, dar nici urmă de el” – Cu bicicleta din România în Indonezia

1, 2, 3, 4, 5… Gânduri de pe drum – jurnal al cicloexpediţiei din România în Indonezia

Cu bicicleta, din România în Indonezia. Călătoria artistică a Alinei

Start al expediţiei din România în Indonezia pe bicicletă

 


Leave A Reply