Specii care dispar sub ochii noștri | Soarta caprelor negre spune multe despre România în care trăim

Carpații, deși geologic vorbind sunt munți noi, nu se disting prin înălțimea crestelor, vârfuri care să taie respirația și ghețari permanenți. Ceea ce îi face speciali sunt, printre altele, condițiile pe care le oferă pentru dezvoltarea unor populații de animale. Dintre ele, timida capră neagră reprezintă un adevărat simbol al zonelor alpine, o atracție pentru turiști și un trofeu dorit de mulți vânători. Asta ar trebui să fie de ajuns pentru a-i garanta atenția și ocrotirea din partea factorilor responsabili. Dar într-o țară aflată de mult timp în derivă în ceea ce privește respectul pentru mediul înconjurător, atât caprele, cât și cei care încearcă să aibă grijă de ele duc o luptă inegală. Am fost în Parcul Național Munții Rodnei și am vorbit despre asta cu oamenii de acolo.

de Radu Cernuta

A fost una din acele călătorii în care, la început, nimic nu pare să meargă cum trebuie. Când, după o noapte nedormită, petrecută prin trenuri și mașini de ocazie, am ajuns în Anieș, unde trebuia să încep urcușul spre vârful Corongiș, pentru a mă întâlni acolo cu contactul meu, s-a stricat vremea. Am urcat câteva ore cu rucsacul în spate, prin ploaie, pentru ca, odată ajuns în creastă, să constat că acesta coborâse din cauza vremii nefavorabile. Lucrurile au început să se îndrepte după ce salvamontiștii pe care i-am întâlnit la coborâre m-au dus cu mașina lor până la sediul Administrației Parcului din satul Rodna. Am întâlnit oameni inimoși și pasionați, integri și buni profesioniști. Am stat de vorbă cu dr. Claudiu Iușan, biologul parcului, un lăpușan dedicat meseriei, cu Ioan Munteanu, șeful pazei, un inginer silvic blând, dar puțin dispus la compromisuri, respectat de toată lumea și admirat de subalterni, și cu cei doi Tomoioagă Alexa, tată și fiu, două generații de paznici, o familie a cărei istorie se confundă cu cea a parcului și rezervației științifice. De la ei am aflat mai multe despre parc și despre povestea caprelor negre de aici.

Parcul Național Munții Rodnei este una din cele aproximativ 200 de arii protejate din întregul lanț al Carpaților, dintre care 36 sunt parcuri naționale. A fost înființat în 1932 și tot atunci, în cadrul lui, s-e constituit și Rezervația Științifică pe 183 de hectare de gol alpin din zona vârfului Pietrosu Mare, prima de acest fel din România. În 1962, suprafața acesteia a fost extinsă la 2700 de hectare, iar în 1977 la 3300 de hectare. În 1979, la Paris, aceasta este declarată Rezervație a Biosferei de către Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știința și Cultură, fiind inclusă în Programul Omul și Biosfera (MAB-UNESCO). În 2007, parcul a fost desemnat sit Natura 2000, atât ca sit de importanță comunitară (SCI), cât și ca arie de protecție avifaunistică (SPA). Din 2004, Parcul Național este în subordinea Ministerului Mediului, fiind administrat de Regia Națională a Pădurilor, Romsilva. În prezent, are o suprafață de 47.177 de hectare și conține patru rezervații științifice, Pietrosu Mare (3.547,6 ha), Piatra Rea (291 ha), Bila-Lala (1.318,27 ha), Corongiș (614,9 ha) și mai multe zone desemnate ca rezervații naturale.

Trofeul și extincția

Există dovezi indirecte că, la începutul secolului trecut, în Munții Rodnei exista o populație viguroasă de capre negre. Mai multe trofee provenind de aici au obținut locuri fruntașe la expozițiile internaționale ale vremii, unul fiind chiar declarat record mondial. Deși nu e același lucru cu o evaluare făcută în teren de către personal specializat, acest indiciu oferă totuși o imagine destul de bună a calității caprelor negre din acești munți. Lucrurile aveau să se schimbe însă. Prezența armelor și a muniției rămase în zonă după Primul Război Mondial a dus la o creștere a braconajului practicat de localnici. Acesta s-a intensificat și a dus la o scădere rapidă și drastică a efectivelor. Majoritatea autorilor consideră că, în anul 1924, capra neagră era extinctă în Munții Rodnei. Sunt consemnate și mărturii ale unor localnici care susțin că ar fi văzut câteva exemplare după această dată, dar acestea sunt puse la îndoială. „Din 1945 până în 1965,” spune Ioan  Munteanu „oamenii serioși care au umblat pe teren, cum ar fi personalul din administrația silvică, vânătorii, cei care au făcut cercetare, de exemplu, cei care au studiat flora, nu au văzut nici măcar întâmplător vreo capră neagră.” Personal, consideră presupusa permanență a speciei în acești munți „o legendă”. „Chiar dacă ar fi rezistat 4-5 exemplare răzlețe, ar fi fost insuficient pentru a putea restaura o populație,” completează Munteanu. Astfel, la începutul anilor ’60, s-a pus problema reintroducerii caprei negre în Munții Rodnei.

Desigur, e frumos să poți merge prin munți ca turist și să vezi capre negre, însă în spatele deciziei privind repopularea au stat argumente științifice mai serioase de atât. Ioan Munteanu mi-a explicat că era vorba de o verigă a lanțului trofic care se pierduse, lucru care a avut repercusiuni asupra tuturor celorlalte specii. Erau afectate în primul rând carnivorele care depindeau de existența caprelor, cel mai mult acvila, care a înregistrat un declin, dar și mamiferele precum râsul, lupul și chiar ursul. De asemenea, deși pe lângă turmele care urcă la munte există de obicei și capre domestice, ceva mai sprințare decât oile, în absența caprelor negre, unele plante din zonele greu accesibile erau afectate de lipsa pășunatului, care ajută la reglarea populațiilor și răspândirea semințelor. Toate aceste efecte se propagă apoi în lanțul trofic, punând presiune asupra întregului ecosistem și perturbând echilibrul natural. Rostul unei arii protejate și al unei rezervații științifice este tocmai de a conserva ecosistemul și fondul genetic. Dr. Horia Almășan, de la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București, a realizat atunci un studiu în care se argumenta că este necesară o reintroducere a caprelor negre în Munții Rodnei și o extindere a rezervației științifice. De asemenea, era o chestiune de pionierat, ceva ce nu se mai făcuse până atunci. Se poate ca, în logica vremii, și asta să avut o importanță în luarea deciziei.

Revenirea caprei negre. Un lung șir de încercări și erori

Reintroducerea caprelor negre a durat mai mulți ani. Bătrânul Tomoioagă Alexa, care a participat la operațiune încă de la început, povestește că a fost dificilă și marcată de lipsa experienței. „Nu știau. Ce să facă? Nu știau,” spune Alexa cel tânăr, și el acum la vreo 50 de ani, și în vocea lui se amestecă înțelegerea fiului cu frustrarea omului care iubește natura.

Au început prin a aduce iezi de câteva zile, pe care îi prindeau în alte masive, Făgăraș, Retezat, Piatra Craiului. Aceștia erau duși, pentru aclimatizare, într-un țarc cu o suprafață de aproximativ 5 hectare construit în munte, cuprinzând stânci și vegetație alpină și împrejmuit cu trunchiuri de copac despicate, înalte de 5 metri. Urmau să rămână acolo, împreună cu mamele lor adoptive, capre domestice aflate în perioada de lactație, ai căror iezi fuseseră sacrificați, până deveneau animale mature și puteau fi eliberate în sălbăticie. În majoritatea cazurilor însă, nu s-a întâmplat așa. După câteva luni, în care părea că totul era în regulă, iezii de capră neagră începeau să tușească, slăbeau și mureau. Oamenii au făcut tot ce se putea, au adus chiar și veterinari de la București, dar nu au găsit nicio soluție. Rata mortalității a fost extrem de mare, așa că au hotărât să aducă exemplare mature.

Prinderea caprelor mature vii este foarte dificilă. Utilizarea săgeților tranchilizante este imposibilă, datorită faptului că sunt animale care trăiesc pe stânci și există riscul ca, odată anesteziate, să cadă în prăpăstii și să se lovească sau să moară. S-a folosit metoda cu gonaci și plase, o metodă scumpă, care necesită foarte mult personal. Animalele erau mânate de gonaci spre niște plase întinse între doi arbori, iar când se încâlceau în ele, trebuiau imediat prinse de un pădurar care aștepta ascuns în preajmă, și anesteziate în vederea transportului. Totul trebuia să se desfășoare rapid, fără niciun fel de întârzieri, limitând cât mai mult traumele. Caprele negre sunt foarte sensibile și pot muri pur și simplu de stres. Nici această metodă nu a fost fără victime, dar s-a reușit, în cele din urmă, aducerea a unui număr suficient de exemplare mature.

Acțiunea s-a încheiat în 1970, în Munții Rodnei fiind eliberate peste 20 de exemplare, care trebuiau ocrotite pentru a se putea asigura dezvoltarea populației. De asta s-a ocupat bătrânul Alexa împreună cu fiul său, la început un copil care-și urma tatăl peste tot, mai apoi și el paznic al Rezervației Științifice. Principala amenințare erau braconierii. Ei sunt cei care pot distruge o populație de animale. Prădătorii naturali, parte a lanțului trofic, de obicei, nu fac decât să o întărească.

În vremea aceea, existau încă localnici cu arme ascunse prin munte, care omorau ca să mănânce, dar apăruseră și braconierii noi, de la oraș, privilegiați ai regimului, cu arme deținute legal, pentru care încălcarea regulilor era în primul rând o manifestare a statutului social aparte. Pentru paznicii care le stăteau în cale, fiecare dintre aceștia, în felul lui, reprezenta o amenințare. Pe creste, unde e pustiu și nu sunt martori, se confruntau cu oameni înarmați, care nu aveau multe de pierdut. Iar jos, pe aceiași oameni îi regăseau printre vecini sau în poziții de autoritate, astfel că, de la dificultăți administrative, până la dat foc la casă, se puteau aștepta la orice. Pericolele erau peste tot, însă cu bărbăție și inteligență, știind cum să răspundă amenințărilor, cu cine să vorbească și când să tacă, cei doi Alexa au făcut față. S-a întâmplat, povestește bătrânul, după un schimb de focuri pe munte, să meargă la Miliție pentru a da declarații, dar când a văzut cine era prezent acolo să asiste la discuție, a considerat că e mai bine să spună că a fost prea întuneric ca să poată vedea cine trăgea în el. Oricum, era mai puțin important ca făptașii să fie prinși și condamnați. Important era ca muntele să fie păzit. Iar asta se întâmpla. „De noi fugea și prieten, dacă era,” spune bătrânul Alexa.

Reintroducerea caprei negre în Munții Rodnei a fost, în cele din urmă, un succes. Populația a crescut și, până la revoluție, efectivele au ajuns să se apropie de 400 de exemplare.

Nici caprele negre n-au scăpat de efectele tranziției

Au urmat apoi anii ’90, gălăgioși și sălbatici. Autoritatea s-a erodat, armele s-au înmulțit, braconajul a devenit aproape un sport, și încă unul destul de popular. La toate astea, conducerea administrației parcului a reacționat după cum bătea vântul. Uneori erau organizate acțiuni comune cu Poliția sau chiar cu forțele speciale, care, deși nu se păstra discreția necesară pentru a putea efectiv prinde braconieri, reușeau totuși să-i sperie cât de cât și apoi, urma câte o perioadă relativ calmă. Alteori, paznicilor care încercau să-și facă treaba, li se puneau bețe în roate. S-a ajuns chiar ca tânărului Alexa, care era permanent pe teren și încurca multă lume, să i se ia temporar arma prin 1995. Era o luptă inegală, iar populația de capre negre a scăzut, ajungând în 2004, când s-a instalat actuala administrație a parcului, să numere la evaluarea din primăvară 36 de exemplare.

În prezent, Parcul Național Munții Rodnei, datorită unei echipe mici de oameni pasionați, care muncește mult pe bani puțini, devine încet, dar sigur, un parc european, implicat în viața comunității, unde lucrurile se fac științific, structurat și evidence based. În cei zece ani de când administrează parcul, îmi spune Claudiu Iușan, au reușit sa implementeze peste 30 de proiecte de infrastructură, monitorizare, cercetare și educație, implicând multe mii de voluntari din țară și de peste hotare. Aceștia sunt, de cele mai multe ori, tineri, elevi sau studenți, care, pe lângă cunoștințele practice, dobândesc respectul pentru natură. Impactul acestor programe se va vedea peste ani.

Zonă naturală protejată împotriva legislației proaste

În această nouă abordare, caprele negre nu au fost uitate. Paznicii, deveniți acum rangeri, au fost lăsați și chiar îndemnați să-și facă treaba, iar efectivele au început să crească. În plus, în 2007-2008, a avut loc o nouă acțiune de aducere a încă 10 exemplare de capre negre. Chiar dacă nici de data aceasta nu au supraviețuit toate, operațiunea a avut un rol în stimularea creșterii populației și evitarea pericolelor cosangvinizării. Mai recent, o cercetare realizată împreună cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj a identificat în excremente germeni digestivi și respiratorii, care slăbesc iezii și cauzează, din primăvară până în toamnă, o mortalitate ridicată. Aceștia provin de la caprele domestice care pășunează în masiv. De aceea, spune Claudiu Iușan, ca măsură, s-a prevăzut în Planul de management ce urmează să fie aprobat, interzicerea accesului caprelor domestice în Parcul Național.

Ioan Munteanu mi-a arătat graficul cu evoluția efectivelor de capră neagră, care sunt evaluate de două ori pe an, începând din 2004. Acesta prezintă o creștere până 2008, apoi o stagnare până în 2012, după care urmează o scădere, populația înjumătățindu-se în scurt timp, ceea ce e îngrijorător. Situația nu a ajuns încă să fie critică, așa cum era în 2004, dar se îndreaptă în acea direcție. După părerea sa, factorul determinant al acestei evoluții nu este unul natural. Prădătorii, cum ar fi râsul sau lupul, parazitozele sau chiar câinii de la numeroasele stâne, față de care caprele pot găsi adăpost în zonele de Rezervație Științifică, unde pășunatul e interzis, sunt capabili să determine unele fluctuații, dar tendințele mari sunt determinate de modul în care e controlat – sau nu – braconajul. Acesta continuă să fie cea mai mare amenințare, iar pentru a lupta împotriva lui e nevoie de o abordare integrată, care să aducă parcului personal suficient, bine retribuit, dotat cu echipament adecvat și o legislație coerentă și utilă.

Unul din conflictele acestei perioade este cel cu fondurile de vânătoare, ale căror suprafețe coincid parțial cu cea a parcului. În parc și în zona de protecție de un kilometru în afara limitei parcului, vânătoarea este interzisă. Se creează astfel zone în care vânătorii au atribuții de management al vânatului, dar nu de recoltare și rangerii au atribuții de management al biodiversității. Există limite și interdicții, dar numai pentru unele activități, și există suprapuneri – o situație ambiguă, ce deschide calea abuzurilor. Ioan Munteanu spune că, în prima variantă a legii vânătorii, cea din 2006, se prevedea ca aceste suprafețe să fie rearondate, toate responsabilitățile pentru ele revenind doar parcului, însă, în cele din urmă, acest lucru nu s-a mai întâmplat. Mai mult, inițial, legea interzicea tuturor accesul în parc cu arma de vânătoare, chiar și băgată în toc, pentru ca apoi să apară o modificare, ce interzicea accesul cu arma „altfel decât băgată în toc”. În cele din urmă, s-a interzis „accesul nejustificat”, iar legislația a devenit diluată, neclară și greu de aplicat.

Și abuzuri se întâmplă. Rangerii au găsit la marginea parcului, în interiorul zonei de protecție, cadavre de cai, saci cu resturi de animale sau porumb împrăștiat pe jos, în vederea atragerii animalelor din parc, pentru a le vâna, în condițiile în care nădirea e o practică interzisă de lege. De asemenea, au surprins și documentat fotografic, în interiorul parcului, vânători cu un mistreț împușcat. „Am deschis atunci dosar penal”, spune Munteanu, însă vânătorii au susținut că animalul a fost rănit în afara parcului și urmărit ulterior 10 kilometri în interiorul acestuia, până când a putut fi ucis. În cele din urmă, a fost considerat „acces justificat”.

O altă situație în care bunele intenții inițiale au fost subminate de diverse portițe și modificări ulterioare este cea a Căldării Gagi. Aceasta era situată în afara limitei parcului, dar reprezenta un loc propice caprelor negre și preferat de acestea, astfel că s-a hotărât includerea ei în 2007 în situl Natura 2000, aflat tot în administrarea Parcului Național. Planul de management întocmit în 2006 prevedea că „activitatea de vânătoare în această arie se va sista”, adăugând: „Se va urmări reglementarea, respectiv neavizarea cotelor de recoltă pe raza de creastă neinculsă în parc, precum și în această căldare glaciară.” Același lucru era prevăzut și în Anexa 5 din Elaborarea studiului de analiza strategica de mediu pentru planul de amenajare a teritoriului național, secțiunea IV – zone turistice, realizat pentru ministerele Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Aparatul foto versus arma de vânătoare

Dar nu totul s-a făcut conform planurilor, iar urmările pentru populația de capre negre au fost foarte serioase. La delimitarea sitului Natura 2000, o mică porțiune de aproximativ 50 de hectare, un versant al căldării, a fost lăsat pe dinafară, acesta funcționând acum ca un cui al lui Pepelea pentru fondul de vânătoare care o administrează. În 2012, acest fond de vânătoare s-a privatizat, iar în 2013 a obținut cotă de recoltare pentru capre negre. Aceasta cu toate că, cu puțin timp înainte, Anne-Marie-Rose Jugănaru, proaspăt instalată ca Secretar de Stat la Ministerul Mediului, făcuse o vizită exact în acea zonă, unde i s-a explicat de către personalul parcului că populația e încă fragilă și efectivele sunt departe de optim și ar trebui ocrotite. Există, pentru astfel de cereri de recoltare, cinci filtre în diverse instituții la nivel județean, ministerial, regional și local, mi-a explicat Ioan Munteanu, iar cea a proaspăt privatizatului fond de vânătoare a trecut prin toate ca prin brânză. Și dacă înainte, în Căldarea Gagi, au fost fotografiate chiar și ciopoare de 70 de exemplare, acum cu greu mai pot fi văzute 2-3. Practic, caprele negre au dispărut din acea căldare începând cu anul 2013. An care coincide și cu începutul recentului declin al populației.

Mai în glumă, mai în serios, Ioan Munteanu spune că acestea nu sunt singurele lucruri care se corelează cu evoluția efectivelor. Felul cum au fost utilizate, uzate și, în cele din urmă, prin 2012, parcate Daciile papuc cumpărate de administrația parcului în 2005, merge și el în paralel cu numărul de capre negre. De fapt, problema echipamentelor și a fondurilor e una foarte serioasă. Braconierii au autoturisme de teren adevărate, ATV-uri, snowmobile, arme performante. Pentru a le putea face față, rangerii ar trebui să fie echipați asemănător. „Dacă vorbim de un fenomen ilegal, n-ai cum să-l tratezi doar cu bunăvoință și abilități de comunicare,” spune Ioan Munteanu. Dincolo de braconieri, rangerii ar trebui să aibă mijloacele necesare pentru a controla furtul de lemn sau pentru a putea urmări motocicliștii sau pe cei pasionați de offroad, care perturbă liniștea, sperie animalele și distrug solul. Mulți dintre ei sunt străini în țările cărora așa ceva e interzis, iar interdicțiile nu sunt doar de formă, se și aplică. Recent, povestește Ioan Munteanu, după ce a aplicat două amenzi de câte 5000 de lei unor cehi care făceau offroad în zone protejate, aceștia au spus „acum respectăm România”.

Una din  cele mai vechi cereri este aceea ca rangerii, care în prezent nu au nici măcar un spray cu piper, să fie dotați cu arme. Asta nu pentru a porni vreun război în Borșa, spune Ioan Munteanu, ci pentru a transmite semnalul că există un corp de pază bine utilat și capabil să protejeze biodiversitatea în Parcul Rodna. În plus, astfel nu ar mai exista justificări pentru accesul altora cu arme în zonele protejate. Pentru orice situații care necesită folosirea unei arme, s-ar putea face apel la personalul parcului. Însă, până când această problemă se va rezolva, rangerii sunt nevoiți să continue să se bazeze pe colaborarea cu alte instituții și pe aparatele fotografice cu care lucrează acum, ambele destul de eficiente, în ciuda multelor limitări.

Există o colaborare bună cu Poliția și cu Jandarmeria, mai ales Jandarmeria Montană, care se manifestă în special prin patrulări comune și acțiuni cu rol preventiv. Lipsește însă o comunicare directă între instituții. În cazul unor probleme acute, rangerii trebuie să se adreseze, la fel ca oricine, dispecerilor de la 112. Prezența aparatelor fotografice și video cu senzor de mișcare și declanșare automată cu care se monitorizează parcul este și ea binevenită și livrează foarte multe informații utile. De asemenea, rangerii sunt dotați cu aparate de fotografiat digitale, cu care pot documenta orice activități ilegale desfășurate pe raza parcului. Pare puțin, dar folosite cum trebuie, toate acestea pot fi foarte eficace. Au fost cazuri în care chiar și capcanele folosite de rangeri pentru prinderea animalelor în vederea montării colierelor de monitorizare au ajutat la combaterea activităților ilegale, în ele prinzându-se copoi de vânătoare care nu aveau ce căuta în parc.

Pentru Administrația Parcului, numărul de capre negre poate fi un indicator de performanță, spune Ioan Munteanu. Metoda folosită în Rodna pentru evaluarea efectivelor e cea mai bună din toată România, cifrele astfel obținute sunt foarte aproape de realitate și arată ca hârtia de turnesol în ce măsură reușesc ei să atingă scopul pentru care a fost creată aria protejată, menținerea diversității biologice, a resurselor naturale și a celor culturale asociate. Examinând aceste cifre, se poate determina dacă lucrurile merg sau nu în direcția bună, se pot căuta factorii care le influențează și se pot elabora strategii pentru viitor – științific, structurat, evidence based.

Dar așa cum caprele negre sunt parte a ecosistemului Munților Rodnei, și parcul e parte a sistemului mai mare în care ne învârtim cu toții. Evoluția acestor efective nu e doar un indicator de performanță administrativă, e și un indicator al normalității noastre, ca societate. De fapt, oamenii aceștia luptă, paradoxal, cu primitivismul nostru, pentru a păstra pentru generațiile viitoare un pic din sălbăticia naturii, atât de bine reprezentată de caprele negre. Iar cifrele din teren arată că, la ora asta, pierd bătălia. Războiul însă, e în altă parte; e în cap. Și doar acolo poate fi câștigat. Acest lucru nu se va întâmpla decât atunci când programele educaționale vor produce masa critică de indivizi responsabili necesară pentru a ne îndepărta de cultura furtișagului și a distrugerii. Rămâne de văzut dacă cei care iau decizii, fac legi și alocă resurse, cei care pot înclina balanța într-o parte sau alta, vor face în așa fel încât istoria zbuciumată a acestei specii să continue până când această schimbare se va produce.

Din aceeași serie, puteți citi și: Vipera de fâneață și inamicul ei numărul unu – dușmănia.

Acest articol face parte din seria de articole TOTB  ”Specii care dispar sub ochii noștri,” realizată cu ajutorul donațiilor strânse în cadrul semimaratonului București, prin Galantom – Run Outside the Box. Specialiştii estimează că oamenii accelerează distrugerea unei specii de până la 10.000 de ori. Cu alte cuvinte, toate ameninţările naturale la un loc sunt de mii de ori mai lente decât intervenţia umană. La nivel mondial, estimările moderate stabilesc că zilnic dispar 27 de specii. Consecinţele sunt de obicei subevaluate, însă acestea pot duce la modificarea caracteristicilor economice şi sociale ale comunităţilor. Lasă loc pentru specii invazive, care interferează cu activitatea umană. În final, vom fi toţi afectați. De aceea considerăm importantă semnalarea ameninţărilor, impactului şi a soluțiilor posibile.

Le mulțumim celor care au alergat alături de noi la, pentru a strânge fondurile necesare ca TOTB să meargă mai departe și să scrie despre speciile pe cale de dispariție din România: Roxana Bucată, Elena Calistru, Magor Csibi, Cristina Găvruș, Cătălin Neagoe, Cristian Neagoe, Ioana Păun, Vlad Petri, Ștefan Popescu, Liliana Simionescu, Bogan Timofti. Le suntem recunoscători tuturor celor care au avut încredere și au făcut donații către cauza noastră, în cadrul semimaratonului: Ionuț Abutnăriței, Carmen Albișteanu, Bogdan Antonescu, Anca Argeșiu, Cristina Bazavan, Alexandru Bălășescu, Florin Bălteanu, Attila Biro, Alina Daniela Bogdan, Mona Bozdog, Tudor Brădătan, Cosmin Bumbuț, Alina Calistru, Ioana Ciocoi-Rădulescu, Radu Ciorican, Ionuț Codreanu, Ana Maria Cogeanu, Dan Mihai Colceriu, Oana Constantinescu, Irina Costache, Adi Crăciun, Daniela Cutaș, Eugen David, Dan Diaconu, Dumitru Dobrev, Alfred Dolan, Ana Maria Dragomir, Claudia Epure, Ștefania Ferchedău, Teddy Florea, Sebastian Florian, Ivo Furman, Ion Gaidău, Oana Ganea, Vlad Gheorghe, Mădălina Irimia, Anca Iosub, Adrian Leica, Sorin Vasile Lucaciu, Mihai Lupu, Andrei Majeri, Cristina Manole, Carmen Marcu, Petruța Marian, Oana Marinescu, Răzvan Cristian Martin, Dana Martiș,Corina Moldova-Florea, Geza Nagy, Anca Năstase, Marius Negrea, Zoe Olaru, Mircea Oprea, Corina Păun, Bogdan Peteoacă, Mateea Petrescu, Doina Petri, George Popescu, Andreea Prisăcariu, Dorina Elena Radu, Radu Radu, Tamara Sârbu, Daniel Secrieru, Dan Sergiu, Iulia Sima, Mariana Simion, Ștefania Simion, Adrian Simionescu,Mihaela Simirea, Istvan Simon, Alma Spornic, Elena Stancu, Andrei Stoian, Alina Strinu, Andrei Radu Szucs, Alexandru Șerban, Olga Ștefan, Vlad Ștefănescu, Doina Ștefănuț, Gheorghe Ștefănuț, Corina Șuteu, Vlad Ioan Tăușance, Agnes Tolescu, Tudor Țiclău, Dan Vasiliu, Andreea Vișan, Las Xiby, Ionuț Adrian Zainea și cei care au ales să-și păstreze anonimatul.