Sorin Trăilă, unul dintre eroii exploziei de la Mina Petrila:”Ne-am auzit o grămadă de vorbe, că am umblat după publicitate şi că ne-am umplut de bani”

2

Cu o figură blândă, Sorin Trăilă (40 de ani) se lasă visător pe spate, pe spătarul canapelei dintr-o cameră transformată în loc de fumat și de izolare. O cameră luminoasă și primitoare, cu televizor, computer, acvariu cu pești și poze înrămate ce înfățișează o familie fericită. “Nu-i mai pomenește aproape nimeni”, spune Sorin pe un ton foarte calm. Țigara pufăie firav între degetele sale butucănoase, înfipte în mâinile umflate care au scos cadavrele colegilor după explozia de la Mina Petrila, din 2008. “Încep să cred că se uită băieții care au murit, ușor-ușor doar noi ne mai amintim de ei, în rest, prea puţin. Familile merg mai departe”. La fel și mineritul din Valea Jiului, dar nu pentru prea multă vreme.

 

 

de Ionuț Dulămiță

 

La mijlocul lui noiembrie 2008, artificierul cu diplomă de salvator Sorin Trăilă lucra de aproape o săptămână pentru a stinge focurile stârnite de autoaprinderea cărbunelui, rezultat al acțiunii de frecare, și a salva un loc de muncă prețios pentru minerii de la Exploatarea Minieră Petrila, din Valea Jiului. Se știa că undeva arde, erau gaze, și se lucra cu echipaj mixt: salvator și „nesalvator”, chiar dacă nu este o practică permisă. Personalul „nesalvator” fusese introdus în zona cu aer curat. La astfel de avarii se lucrează în flux continuu, chiar și în weekend. Vineri, 14 noiembrie, a început să curgă jar pe măsură ce minerii goleau cărbunele. Sâmbătă, jarul s-a transformat în flacără, însă datele nu indicau un pericol iminent, concentrația de gaze era în limite normale, nu existau semne de concentrații explozive. Dacă ar fi fost urme de pericol, s-ar fi retras întreg personalul.

Sâmbătă, Sorin Trăilă a lucrat în schimbul I, de la 6 dimineața la 2 după-amiaza. După ce a terminat șutul, a făcut un duș și s-a îndreptat spre parcare, unde îi era mașina personală. Inginerul-șef care se ocupa de securitatea minieră la EM Petrila l-a oprit însă din drum, în jurul orei 15.20, printr-un telefon: l-a anunțat că avusese loc o explozie și că s-ar putea să fie colegi morți și l-a întrebat dacă poate să se întoarcă și să formeze o echipă de salvare. Salvatorii au dreptul să refuze asemenea misiuni dacă le consideră prea periculoase. Dar nu s-a pus problema ca Sorin să nu se întoarcă. „Nu cred să fi refuzat vreunul, că am înțeles că toți cei pe care i-au sunat acasă au venit”, spune el. S-a făcut un control al zonei, s-au constatat morții și poziția lor, iar concentrația gazelor s-a dovedit a fi sigură pentru recuperarea morților. S-au făcut trei echipe de câte cinci. Sorin a coborât în prima din ele, echipat ca un miner obișnuit, cu cască, salopetă, cizme și lampă. Salvatorii nu sunt dotați cu echipament împotriva incendiilor sau cu unul care să-i ferească de lovituri, singurul lucru care îi diferențiază de ceilalți mineri fiind un „aparat izolant”.

În tunelurile din subteran, după explozie, salvatorii au găsit coloane de aeraj dărâmate și tuburi și rame de uși împrăștiate peste tot. Era vizibilitate, însă praful era în suspensie. Mirosea a cărbune ars, cel puțin până la locul exploziei, unde a intrat în acțiune aparatul izolant, care asigură respirația. Echipa lui Sorin a depistat morții pe rând. Pe primii doi i-a găsit la circa 60 de metri de intrare, iar pe următorii după încă 700-800 de metri, pe abataj, la intersecția cu galeria direcțională. După prima explozie au murit în total opt oameni, patru salvatori și patru „nesalvatori”. Echipa lui Sorin a scos primii doi morți și, în timp ce el și colegii săi s-au oprit pentru o pauză de odihnă, un alt detașament de salvatori a evacuat încă un trup neînsuflețit. Această din urmă echipă căra pe brațe un alt mort când a avut loc a doua explozie și când a treia echipă se pregătea să coboare.

Dacă explozia ar fi avut loc cu două minute mai târziu, cei cinci salvatori din a doua echipă n-ar fi murit, s-ar fi bucurat probabil de soarta echipei lui Sorin. „Erau foarte aproape de noi, erau la 20-30 de metri, mai mult nu aveau”, spune artificierul, care a fost izbit de pereții tunelului de suflul celei de-a doua deflagraţii, alături de colegii săi de echipă, suferind toți contuzii şi entorse. La momentul celei de-a doua explozii, echipa lui Trăilă era ferită de mai multe curbe și intersecții. „Eram pe galeria principală când a venit suflul exploziei. S-a dus în două, și în stânga, și în dreapta, și spre locurile de muncă din spatele locului respectiv. N-a mai fost putere așa mare. Nu am avut timp să reacționăm, s-a produs totul într-o fracțiune de secundă. Acum eram în picioare, în secunda următoare eram aruncat pe burtă, undeva, în canalul de scurgere al apei”.

Beznă totală, lumina lămpii era înecată în praf. „În patru labe, așa pe bâjbâite, am pornit toți spre ieșire”. Explozia le suflase salvatorilor și aparatele izolante. „Am mers numai în patru labe pentru că nu știam cât de concentrate sunt gazele și ne era frică să ne ridicăm în picioare. Nu e regulă standard, dar de obicei gazele stau în partea de sus a galeriilor, singurul care e jos e bioxidul. Metanul stă, în general, sus. De metan nu ne mai făceam probleme, pentru că arde într-o explozie, dar era monoxidul, care e periculos”. După ce a ieșit la suprafață, Sorin nu a mai putut să se întoarcă după cei cinci colegi loviți în plin de a doua explozie, pentru că era lovit la picior. „S-a făcut o echipă din cei care au mai vrut, pentru că deja se punea problema care vrea să se mai întoarcă. Au mai găsit încă un băiat în viață atunci, dar a murit după aceea la București, în spital”.

Nimeni nu și-a dat atunci seama cum de a avut loc a doua explozie, pentru că nu existau semne care să prevestească probleme. „Probabil că metanul s-a strâns undeva într-un gol, în spate, şi când s-a rupt o bucată de cărbune, l-a împins spre flacără, altceva nu avea ce să se întâmple ca metanul să ajungă exact unde ardea”, spune Sorin. „Când am intrat după prima explozie, din locul de unde scoateam noi cărbunele din spate, era flacără, mică, dar era flacără, şi probabil mai era jar pe undeva, pe sus”.

În tot acest timp, soția lui Sorin, Iuliana, se furișase pe poarta exploatării înainte de sosirea jandarmilor și se ascunsese în stația de salvare a minei, așteptând vești despre Sorin. S-a mutat prin lămpăria minei, prin diferite birouri, să nu o vadă șefii și să o dea afară, iar când a auzit că soțul ei a ieșit din mină, Iuliana s-a grăbit să-l vadă, urcând în fugă, pentru prima oară, pe un plan de mină, prin gropi și întuneric. Acum își leagănă copilul, născut la circa un an de la explozie, în liniștea locuinței sale din Petroșani, cu bărbatul ei întreg alături, care își ferește fetița de fum. „Viaţa şi-a reluat cursul normal, a trecut, ne rugăm să nu mai fie şi mergem mai departe”, spune Sorin, zâmbind amar.

După explozie, mina Petrila a pierdut patru locuri de muncă din care se extrăgea cărbune. „Locul ăsta de muncă (n.r. – cel care a suferit explozia), la modul în care era amplasat, a afectat încă trei, aflate în fața și în spatele lui. De-atunci s-a pus problema să se închidă Petrila. S-a întrebat lumea cât mai rezistă”. Sorin și-a reluat activitatea de artificier la unul din locurile de muncă rămase în funcțiune și, la doi ani de la explozie, spune că atenția acordată incidentului s-a risipit. La început, toate reflectoarele au fost îndreptate înspre eroii-salvatori, a fost știre de senzație. Mihai Tatulici a plâns în direct în salonul lor de spital și i-a premiat apoi la emisiunea „Zece pentru România”. „În afară de Zece pentru România, am mai fost la câte o emisiune locală”, spune Sorin. „Ni s-au mai făcut câteva invitaţii, dar le-am refuzat, pentru că ne-am auzit şi noi o grămadă de vorbe, că am umblat după publicitate şi că ne-am umplut de bani, numai tâmpenii”.

„Nu ştiu ce să zic, noi am considerat că s-a făcut atâta vâlvă şi pentru că fost an electoral. Şi probabil a fost o ştire de senzaţie, au fugit mulţi după senzaţionalul ăsta”, continuă el. „Au fost promisiuni multe [din partea presei], că o să revenim, dar au rămas la nivel de vorbe. S-a mai amintit din când în când, local cel puţin, televiziunea locală a mai dat imagini de la procesele care au fost aici, în Vale, dar după ce s-a mutat procesul la Târgu Jiu, nu s-a mai dat nici o imagine, doar se mai amintea pe postul local că în data de va avea loc o nouă înfăţişare. Când s-a dat sentința, televiziunile centrale au amintit. Dar în rest, știri scurte, pe banner, nu mai era ca atunci când toți erau cu camerele pe noi”.

La doi ani de la accidentul de la mina Petrila, în noiembrie 2010, şefii exploatării au fost găsiți vinovați. Fostul director Aurelian Necula a primit o pedeapsă de şapte ani şi jumătate, iar ceilalţi doi, Gheorghe Roşu, fost inginer-şef cu securitatea şi sănătatea în muncă, şi Ştefan Dan Ungur, fost şef al sectorului aeraj şi şef al staţiei de salvare minieră, au fost condamnaţi la câte şase ani şi jumătate de închisoare. Au fost găsiți vinovați de comiterea infracţiunilor de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă şi nerespectarea măsurilor de protecţia muncii în urma unei acumulări de gaz metan.

Alături de cei trei au mai fost găsite vinovate două persoane decedate în cele două explozii. În plus, cei trei inculpaţi, împreună cu CNH Petroşani şi Exploatarea Minieră Petrila, trebuie să achite despăgubiri a căror valoare totală depăşeşte 1,5 milioane de lei rudelor victimelor, precum şi spitalelor unde au fost internaţi ortacii răniţi. Sentinţa nu este însă definitivă, avocații celor trei înaintând apel la Tribunalul Gorj. Victimele exploziei au rămas doar nume înscrise pe o listă.

„Mie îmi pare rău, că încep să cred că se uită baieții care au murit, ușor-ușor doar noi ne mai amintim de ei, în rest, prea puţin. Familile merg mai departe, oricum sunt afectate, orice s-ar spune, toţi au fost afectaţi”, spune Sorin. „Şi normal, multe din soţiile decedaţilor nu sunt de acord cu sentinţa, au zis că e prea mică. Acuma să vedem, că au făcut recurs, să vedem ce se mai hotărăşte. În mină se mai vorbește [de incident], că amintirea e destul de proaspătă, în rest tot mai rar”.

„Au fost destule accidente miniere” în Valea Jiului, continuă artificierul salvator,. Numai la mina Vulcan, în intervalul 1986 și 1994, au murit peste 60 de mineri, iar în urma exploziilor de gaz metan din 2001 și 2002, au murit alți 24. În 1996, alte două accidente produse la minele Uricani și Petrila au lăsat în urmă zece victime. „Noi, la Petrila, [în timpul accidentul din 1996], am scos trei din 14”, își amintește Sorin. „Pe cei care au fost mai aproape de ieşire i-au scos cei de la Vulcan. Prima dată s-a ştiut de 13 şi pe la ora 10 dimineaţa parcă ne-au anunţat că mai este unul pe care nu îl găseau. Ar fi venit copilul sau soţia şi i-ar fi recunoscut hainele la garderobă. Era acoperit de cărbune şi l-a găsit schimbul doi”. Un alt accident notabil s-a produs în mai 2004, când doi mineri și-au pierdut viața într-un incident produs la Exploatarea Minieră Uricani.

Acum, spune Sorin, se fac eforturi pentru deschiderea locurilor de muncă afectate de explozia de la Petrila de acum doi ani. „Se lucrează, că dacă nu se deschide nimic, Petrila e cam gata. Acum mai sunt doar două locuri de muncă, iar unul dintre ele este aproape gata. În proporție de 60-70%, un loc de muncă e deja deschis”. În rest, toate cele șapte mine din Valea Jiului sunt active și dau cărbune, având câte 2-3-4-5 locuri de muncă, spune Sorin, pentru circa 8.500 de mineri. La începutul anilor ’90, numărul lor se ridica la circa 45.000. „Numai la Petrila, în ’90, erau peste 4.000 de angajaţi şi acum sunt în jur de 800, cu toţi care sunt la suprafaţă, dintre care 28 de salvatori activi”.

Salvatorii ca Sorin Trăilă – care are 12 ani de salvare în spate și 20 de ani vechime în subteran –, sunt mineri care au avut pregătire teoretică şi practică timp de o lună în cadrul unei instituţii specializate, cum e INSEMEX, pentru a obține diploma de salvator, urmată de instruiri lunare la unitățile miniere. „Acum am înțeles că perioada s-a redus la două săptămâni. Înainte, se făceau reinstruiri din trei în trei ani, timp de 12 zile lucrătoare, acum perioada s-a redus la 5 zile. Până acum, nu a existat meseria de salvator, dar acum s-a introdus, iar cei de la stația centrală (n.r. – Staţia de Salvare Minieră Salvamin) sunt salvatori profesioniști, care nu trebuie să fie mereu în mină, cum sunt eu. Noi suntem artificier, miner, electrician, și facem salvare numai în cazul în care sunt probleme”.

Salvatorii sunt antrenați periodic în camere cu fum și foc, trebuie să fie sănătoși, să stea bine cu inima și cu plămânii, au parte de antrenament fizic desfăşurat pe tot felul de trasee la Staţia de Salvare Minieră Salvamin, cunosc măsurile de prim ajutor, au parte de o instrucție teoretică periodică, pentru reîmprospătarea cunoștințelor, iar pregătirea psihologică pentru munca de salvator lipsește și nici minerii nu o consideră necesară. „Cel care merge la salvare are musai psihicul puternic”, spune Sorin. După explozia de la Petrila, salvatorilor li s-a oferit consiliere psihologică, dar au refuzat-o. „Nici unul n-a simțit nevoia. Mai bine ne consiliem noi între noi. Imediat după am fost afectaţi, dar după aceea totul a revenit la normal, am început munca, nu am avut emoţii, nu am avut probleme, te mai gândeşti din când în când, dar nu faci vreo fixaţie pe treaba asta”.

Deși salvatorii sunt ținuți în formă, nu același lucru se poate spune și despre minele din Valea Jiului. „În ultimii ani, la Petrila, nu s-au mai făcut lucrări de modernizare, lucrăm cu acelaşi echipament, cu aceleaşi probleme cu materialul. Se mai aduce echipament nou, dar modelul este tot vechi, cam din anii ’70. Nu se discută de modernizare, se discută de închidere, mai ales dacă nu ne mai dau subvenţii. Nu supraviețuim fără subvenţii, cărbunele e la adâncime destul de mare, costurile de extracţie sunt mari”.

La mijlocul lunii decembrie, a apărut informația că doar minele de huilă care se vor închide până în 2018 vor mai primi ajutoare, potrivit noului regulament european al cărbunelui aprobat de Consiliul Uniunii Europene. Trei mine din Valea Jiului – Petrila, Uricani și Paroșeni – vor fi închise până la 31 decembrie 2018, perioadă în care vor primi în continuare subvenții, iar cele patru care rămân vor fi incluse în Hidroenergetica, unul dintre viitorii giganţi energetici, fără a mai primi subvenţii. Sorin Trăilă, care a intrat la 18 ani și jumătate în mină, ca muncitor necalificat, și a ajuns salvator după aproape opt ani, mai are cinci ani până la pensie. Nu s-a gândit ce ar putea face dacă mina Petrila s-ar închide în această perioadă, mai ales că nimeni nu a încercat să-i integreze în pe minerii din Vale în programe de reconversie profesională. „Cine să ne întrebe pe noi?”.

Tags:



2 comentarii

  1. Pingback: Tweets that mention Sorin Trăilă, unul dintre eroii exploziei de la Mina Petrila: “Ne-am auzit o grămadă de vorbe, că am umblat după publicitate şi că ne-am umplut de bani” » Think Outside the Box -- Topsy.com

  2. Pingback: Capela ,,Inima lui Isus”- şapte secole de uitare » Think Outside the Box

Leave A Reply