E greu de spus cine sau ce e, de fapt, Gabriel Sōga Căciulă: român prin naştere, occidental prin educaţie dar şi, pe de altă parte, adept al unor tradiţii extrem asiatice. În această din urmă calitate, Gabriel Sōga Căciulă este un maestru al unei arte mai puţin cunoscute: Chadō, calea japoneză a ceaiului.
Aveţi un nume mai puţin obişnuit. De unde combinaţia aceasta dintre un nume neaoş şi unul cu o rezonanţă stranie pentru români?
Sōga? Adică numele pe care bunicul meu, ardelean neaoş, a dorit să îl am la botez?Glumesc, evident. Cu mulţi ani în urmă, la primirea cetăţeniei americane, am fost întrebat dacă vreau să-mi schimb numele – această opţiune există – şi, în plus, americanii sufereau evident de câte ori încercau să pronunţe ‘Căciulă’. Am aplicat însă cruciuliţa în pătrăţica lângă care era scris ‘No’. Îmi plăcea numele meu cu sonoritate ciobanească.
Nu aveam nici cea mai mică idee că, mulţi ani mai târziu, aveam să primesc cu emoţie şi cu respect un alt nume: Sōga. Sōga reprezintă numele meu de botez, dacă vreţi, ca persoană care practică Chado, calea japoneză a ceaiului. Ceva echivalent , îmi închipui, cu numele pe care călugării îl primesc odată ce sunt hirotoniţi. Botezul intrării într-o altă dimensiune.
În traditia şcolii Urasenke – cea mai răspândită şcoală de Chadō în Japonia şi în afara Japoniei – un student care practică Chadō are şansa să ‘fie botezat’, recunoscut oficial ca practicant de Chadō şi să primească un nume. Maestrul de ceai cu care se studiază (Sensei), îl învaţă şi îl observă. Încet, încet, pas cu pas, studentul progresează şi primeşte dreptul de a studia la un nivel superior. Eventual, studenţii, care în ochii maestrului de ceai merită să progreseze, încep o practică ce se transmite doar oral. Motivul este simplu: documentarea poate duce la accesul unor persoane necalificate să înţeleagă, riscul de interpretare greşită e imens şi, ca atare, transmiterea prin informaţie documentată e interzisă. La sfârşitul acestei practici, o persoană poate primi un ‘nume de ceai’.
După şi mai multă practică, eventual, un student poate fi acceptat de Urasenke ca instructor de ceai. Un drum interesant, ce crează dependenţă, pentru că în procesul de învăţare, Chado devine pur şi simplu ‘un mod de viaţă’. Pentru mine a devenit un mod de viaţă.
Revenind, numele meu e format din două ideograme, două kanji. Sō (pronunţat ‘Shu’ sau ‘Sō’) care are un sens de ‘religie, familie, grup’. Componentele semnului indică ideea clădirii spirituale în mijlocul unei comunităţi, probabil ceva echivalent cu imaginea simbolică de mănăstire, biserică. A doua ideogramă, Ga (pronunţat ‘ga’), are un sens de felicitare, de celebrare datorită adăugării de cadouri de valoare, în sens spiritual.
Studenţii mi se adresează cu numele de ‘Sensei’, Sōga Sensei sau, simplu, Gabriel Sensei. Fără ‘sensei’ se pare că nu se poate, ţinând cont de instinctul de ‘distanţă’ şi respect pe care japonezii îl au. Venind din cultura americană, mă aşteptam să fiu chemat pur şi simplu Gabriel. Ei bine, acolo se pare că nu se poate.
Cine este, de fapt, Sōga Sensei?
M-am născut în România, cu origini în Transilvania şi în afara României. Am vrut să studiez arhitectura, artele dar îmi plăceau şi fizica, matematica, ştiinţele exacte. Am fost fascinat de filosofie. Sunt sigur că eram un om comun, fascinat ca mulţi alţi prieteni de triunghiul cognitiv care definea lumea pentru noi: Spaţiul Mioritic – casa, Orientul – trecutul şi adevărul mistic, Occidentul – iarba verde de pe tarlaua vecinului. Toţi adoram filosofia, adoram artele, eram convinşi că putem totul, în ore de discuţii despre etică, morală prin restaurante din Bucureşti, în fum de ţigară. Nimeni nu se năştea bătrân. Toată lumea cânta sau pretindea că poate cânta. Eu le făceam pe amândouă petrecând un timp fabulos, căptuşit de o naivitate adorabilă, împreună cu Mircea Florian, Sorin Chifiriuc, Dorin Liviu Zaharia, Andrei Oişteanu, Curtea Veche, Phoenix – ce vrei, tot tacâmul avangardei naive la acea vreme.
Am plecat apoi în Statele Unite unde mi-am continuat studiile şi am început să lucrez ca inginer în industria farmaceutică. Serviciul m-a adus în Japonia.
Prima întâlnire cu liniştea şi serenitatea de nedescris stând pe tatami, ascultând sunetul greierilor, susuratul apei, melodia cu efect liniştitor a apei care fierbe în vasul de fontă brută aşezat deasupra focului, privind la gesturile halucinante, perfecte şi de o naturaleţe nedescoperită până atunci în experienţa mea cu care ‘teishu’ – persoana care prepară ceaiul verde – aranja instrumentele de ceai, purifica totul, prepara ceaiul şi îl oferea într-un gest simplu oaspeţilor.
Am fost fascinat. Asta era ce vroiam şi dorisem dintotdeauna, fără să ştiu. Paradoxal şi comic, ceea ce credeam eu că vreau în acel timp era, bineînţeles, doar proiecţia despre fericire a unui diletant ce era fascinat de elixirul exoticului, suprapus peste încărcătura genetico-culturală a experienţelor mitologice care zăcea în mine.
Am inceput sa studiez în Tokyo şi Nagoya. Reîntors în Statele Unite, am aflat că în New York – la câţiva paşi de casă – se afla ‘Urasenke Chanoyu Center’ – un micro spaţiu japonez in nişte foste grajduri transformate în vile luxoase de bogaţii lumii şi donate fundaţiei Urasenke cu intenţia de a promova Chadō în America.
Am început practica imediat, sau aproape imediat, pentru că a trebuit să aştept trei ani la coadă pentru un loc liber. Am studiat cu Sensei Duane Feasel.
Dupa o practică de peste 20 de ani, astăzi am adăugat la numele meu şi numele de Sōga şi continui să studiez şi să predau Chadō în Bruxelles unde locuiesc de câţiva ani împreună cu soţia mea – cafegioaică înveterată şi profesionistă, asta pentru a menţine echilibrul familiei.
În Belgia, ca şi în alte ţări din Europa, şcoala Urasenke are stabilite organizaţii numite ‘Tankokai’ unde oricine poate practica ‘calea ceaiului’. Organizaţiile Tankokai din Europa funcţionează sub îndrumarea lui Michiko Nogiri Sensei, o femeie de o vitalitate extraordinară şi cu o mare dorinţă să introducă în Chadō un influx sănătos, venind din cultura occidentală. În prezent încerc să pun pe picioare o astfel de organizaţie şi în România, ajutat de personalul ambasadei Japoniei.
Cum de aţi ajuns să urmaţi “Calea ceaiului”? Se poate vorbi de o întâmplare sau este vorba de destin?
Destinul e suma întâmplărilor, nu? Aşa că ‘şi’ mai mult decât ‘sau’. Nu îmi place răspunsul ăsta, dar nici nu vreau să plonjez în evaziuni şi speculaţii intelectuale. Este clar că nu ştiu ce raspuns să dau, mai mult, nici nu cred că există unul.
Calea Ceaiului….asa cum am menţionat deja, ceea ce te atrage la început este doar ambalajul şi proiecţia unui conţinut în spatele ambalajului. Un conţinut, ceva care ‘trebuie să existe’. Un ambalaj gol e sursă de dezamăgire iar noi, pozitivi şi siguri pe noi, nu vrem asta, ci ceva bazat pe imaginaţia şi speranţele dezvoltate în timp în mediul cultural în care te dezvolţi, suprapus peste personalitatea şi abilităţile tale.
Evident, Calea Ceaiului – Chadō – nu este nici ce mi-am imaginat, dar nici opusul a ceea ce mi-am imaginat. Mi-am adus aminte, de curând, de unul din subiectele de discuţie din restaurantele României anilor ‘70. Andre Breton, sau poate cineva pe care îl confund cu Andre Breton, a spus ceva la modul că dacă dez-ocultizăm poezia, o omorâm. Suna destul de chic la acea vreme. Aşa am crezut. Şi rămâne adevărat, dar la un nivel trivial, la nivelul la care un amator îşi satisface dorinţa de cunoaştere şi pleacă acasă dormind liniştit şi fericit: şi-a mai explicat un lucru, a mai cunoscut ceva. Greşit însă. Esenţa ocultă a poeziei nu poate fi comunicată. Secretul rămâne secret în toată splendoarea lui imaginabilă, pentru totdeauna şi interzis diletantului.
Cine are şansa să nu se abată din drum începe să perceapă ceva ce nu mai poate fi comunicat înapoi. Un drum fără întoarcere, într-un fel. Nu e necesar să vorbeşti când vrei să comunici secretul. Cine e ‘acolo’ îl ştie deja. Sună ‘zen’? Atunci e perfect.
Când am studiat în Japonia, aceste gânduri nu-mi erau familiare. Aveam un singur obiectiv: să imit. Nu ştiam ce vroiam să aflu. Înţelegeam mai mult gesturile decât limbajul. Îmi plăceau ‘simplul’ şi ‘normalul’ din timpul lecţiilor. Am studiat cu doi profesori particulari. O grădină mică şi mereu proaspăt udată în spatele blocurilor de ciment calculate să fie urâte. O cameră întunecată, mirosind a paie de la tatami (rogojini) şi a fum de cărbune. Femei, de regulă femei de toate vârstele, care ascultau docile la cel mai mic semn dat de Sensei. Pentru mine totul părea de o naivitate şi o copilărie şi o seriozitate care nu aveau definiţie în cultura de unde veneam. Am studiat nu pentru mult timp. Suficient însă pentru a dori să continui. Începutul nu este uşor de loc. Dar extrem de provocator.
Ce este de fapt Chadō? Cât este un ritual exotic, fascinant pentru un necunoscător şi cât o alternativă pentru a vedea lucrurile în realitatea lor definită de armonie, respect, linişte spirituală?
Chadō – imposibil de definit în câteva cuvinte. Sen Rykiu (1522 – 1591), părintele acestei practici în accepţiunea ei modernă, o defineşte simplu: “Aduni vreascuri, aduci apă proaspată, găseşti un acoperiş suficient să nu te plouă, faci focul, pregăteşti ceaiul, îl oferi simbolic lui Buddha şi apoi serveşti oaspeţii cu inima deschisă”. Un discipol intrigat a strigat: “Aşa de simplu? Păi oricine poate asta!”. Sen Rikyu a răspuns calm: “Dragul meu, dacă într-adevăr eşti capabil să faci asta bine, consideră-mă ca primul tău ucenic”.
Sen Rikyu a bazat Chadō pe principii dezvoltate în Zen. El a introdus conceptul filozofic şi estetic de ‘wabi-sabi’. Conceptul include practicarea simplităţii, a modestiei, onestităţii, purităţii spirituale, armoniei între oameni, între oameni şi lucruri, între lucruri şi lucruri. Totul ancorat într-o legătură intimă cu natura şi aspectele sezoniere şi tranzitorii ale naturii. Chadō este o practică meditativă care rezultă – ca practică Zen – într-un progres spiritual. Un proverb japonez spune că Chadō şi Zen sunt una (au acelaşi gust).
Sen Rykiu a ales ca loc de practică a ceremoniei ‘chashitsu’, cabana simplă de lemn şi lut cu acoperiş de paie, retrasă departe de agitaţia lumii moderne. Călugărul de la schit, muncind ca să trăiască o viaţă simplă şi căutând progresul spiritual pare o imagine identică. O înclinaţie spre contemplare, spre melancolie, o continuă căutare a frumosului din imperfecţiune, a ne-permanentului şi incompletului care definesc viaţa în continuă transformare, însoţesc atmosfera unei ceremonii de ceai ca un abur care acoperă câmpurile şi pădurea, dis de dimineaţă.
Drumul spre ‘chashitsu’ este un drum mitologic. Cabana este înconjurată de o gradină despărţită în două de un gard de bambus. Un simbol al separării lumii spirituale de lumea obişnuită. Grădina, mereu umedă şi impecabilă, într-o manieră naturală opusă frumosului calculat, este presărată de pietre proaspat stropite care crează un sens de drum dificil pentru a ajunge la locul unde are loc ritualul. Principiile Ying şi Yang sunt la ele acasa. Totul este conceput pentru a satisface un echilibru spiritual.
Oaspeţii sunt întâmpinaţi de gazdă şi, după saluturi, oaspeţii se purifică fizic şi spiritual prin spălarea mâinilor şi clătirea gurii cu apă proaspătă dintr-un bazin de piatră (chozubaki sau tsukubai) aşezat în faţa cabanei.
Unul câte unul oaspeţii intră în cabană printr-o uşă care îi obligă să se aplece – un semn de umilinţă şi acceptare a unei experienţe în care fiecare este egal şi participă cu inima deschisă. În interiorul cabanei, o aromă purificatoare – ca tămâia în biserica românească -, o caligrafie pe perete în altar (tokonoma) cu o semnificaţie spirituală, poate o floare proaspăt culeasă de pe câmp şi încă acoperită de rouă, ceainicul susurând. Atât. În rest, linişte.
Gazda intră şi saluturi de bineţe se schimbă din nou. Este apoi servită o masă frugală, dar concepută cu o meticulozitate şi subtilitate apreciate numai de cunoscători. Cărbuni sunt adăugaţi pentru a întări focul şi ceremonia preparării ceaiului începe. Ceea ce începe este ca un balet. Un balet în care toţi cunosc regulile, în care totul are o semnificaţie, în care un gest incorect provoacă durere celui care îl vede, în timp ce un gest corect, dar adaptat personalităţii gazdei, provoacă surpriză şi plăcere. Un concert unic, în care orchestra şi dirijorul devin o singură entitate. Gazda serveşte dulciuri pentru a compensa gustul uşor amărui al ceaiului şi pregăteşte ceai dens (koicha). Gesturile gazdei pregătind ceaiul fascinează şi provoacă transă. Koicha joacă un rol similar unei împărtăşanii. Toţi beau din aceaşi cană. Acesta este momentul culminant. Plăcerea evenimentului este prelungită: gazda prepară un ceai lejer (usucha). Unitatea emoţională şi mentală este deplină. Un moment unic, o dată în viaţă. Să dăm totul pentru reuşita sa. Acesta este spiritul.
Pentru a atinge un astfel de nivel, ca şi un pianist, este nevoie de un exerciţiu continuu. Corpul învaţă arta pe care animalele în junglă o cunosc dar noi am uitat-o, respectiv mintea învaţă să înceteze să gândească provocată de evenimentele vieţii cotidene şi începe să absoarbă momentul în puritatea lui unică, într-un prezent continuu.
Ceremonia ceaiului s-a terminat. Prezentând saluturile de respect pentru gazdă, pentru caligrafia din altar, pentru Buddha, oaspeţii se reîntorc în linişte în cotidian. Toţi ştiu că a comunica experienţa este imposibil.
Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-aţi înţeles la nivel spiritual practicând ceremonia ceaiului?
În tinereţe mi-am propus intuitiv ca scop în viaţă dezvoltarea continuă a condiţiei mele sprirituale. Mi se părea singura datorie de onoare a speciei umane. Practicând Chadō am realizat că, printr-o mare şansă, intuiţia mea juvenilă nu m-a trădat. Am înţeles că viaţa este de o frumuseţe inimaginabilă. Că în rutina de zi cu zi activăm numai o parte minusculă din noi pentru a ne bucura de frumuseţea fiecărei clipe. Că raţiunea şi logica, combinate cu instinctul de supravieţuire, pe fundalul unei competiţii sociale continue rezultă într-un proces care ne paralizează abilitatea de a simţi, de a iubi şi de a fi normali. Că nimic nu vine pe gratis.
Duane Sensei, de câte ori aveam o întrebare, îmi spunea: ‘nu întreba. Practică mai mult’. Avea perfectă dreptate.
Ştiu că e o banalitate, dar nu am cum să nu vă întreb: care este propria definiţie a Zen-ului?
Marian, aşteptam curios să văd dacă mi se va pune o astfel de întrebare. Literatura despre Zen este imensă. Probabil că tot ce se putea spune s-a spus deja. Sunt sigur că eu nu pot să mai contribui la definiţia a ceea ce este Zen ‘în realitate’. Un lucru interesant de observat, totuşi…Cu cât vorbim sau scriem mai mult despre Zen, cu atât ne depărtăm mai mult de Zen.
Şi totuşi, studiile despre Zen sunt necesare: provoacă, intrigă. Dar la sfârşit rămân în bibliotecă. Cine practică Zen nu are nevoie de ele. Cine nu practică Zen le uită. Din când în când exoticul ideii revine. În acele momente discutăm din nou despre Zen.
Practicarea filosofiei Zen este un mod de viaţă. Aşa cum un călugăr a ales drumul mănăstirii, al simplităţii, al onestităţii şi al purificării spirituale tot aşa un călugăr buddhist Zen alege drumul templului, al simplităţii, onestităţii şi purificării spirituale.
Parabolele Zen ramân o plăcere intelectuală pentru cei care nu practică Zen. Zen nu aduce nemurirea. Zen nu te face mai bun sau mai rău, mai tolerant sau mai necruţător, mai înţelept sau mai nebun. Aceste lucruri rămân provocări pentru mintea încă ancorată în dualitate.
De ce aşteptam curios întrebarea? Pentru că această întrebare nu există. Fără să fim conştienţi, întrebăm numai atunci când suntem siguri, sau sperăm că vom fi siguri că un răspuns există. Nevoia noastră de securitate nu ne încurajează să punem întrebări acolo unde nu există răspuns.
În acest caz, nu există răspuns. Nu există răspuns în sensul în care atunci când dăm peste el nu îl mai percepem ca răspuns la o întrebare, pentru că o astfel de întrebare, în acel moment, nu poate exista. În tinereţe mă întrebam: ”Care este sensul existenţei mele? De ce am posibilitatea să conştientizez această existenţă şi să pun o astfel de întrebare?”. Rolul întrebărilor era cu totul altul decât obţinerea răspunsului, asta înţeleg acum. Era să provoace, să intrige şi să mă facă să mă mişc.
Credeţi că s-ar putea “importa” ceremonia ceaiului şi în România sau există obstacole prea mari legate de mentalitate, diferenţe culturale?
Absolut. Una din întrebările pe care mi le-am pus a fost: “De unde dorinţa de a studia şi practica ceremonia japoneză a ceaiului în Europa, în Statele Unite, în Australia? Ce se întâmplă de fapt? Este o fugă de noi înşine, de cerinţele dificile ale modului de viaţă occidental, este o măsură a lipsei de recunoaştere ca indivizi şi o încercare de evadare în exotic, în necunoscut?”. Oamenii care studiază Chadō sunt diverşi şi motivele pentru care studiază sunt diverse.
Dar este interesant să observăm că există un loc comun care transcende cultura locală: toţi studiază Chadō, fie în Norvegia, în San Francisco, în Bulgaria, în Viena, în Singapore. Peste tot. Sper că şi în Romania. Trebuie să fie ceva care transcende cultura locală, ceva care face Chadō un act necesar pentru a regăsi în noi elementele mitologice uitate, gesturi, acte, emoţii pe care cândva le-am cunoscut şi pe care le visăm din când în când. Ceva care face Chadō universal.
Acum un an am primit un e-mail. Cristina Comanac, doctor psiholog în România ar dori să studieze Chadō sub îndrumarea mea. I-am fost recomandat de centrul Tankokai din New York. Nu ştiam cine este Cristina. Ştiam că există cineva în România care vrea să studieze Chadō. Foarte bine. Sunt convins că în România introducerea, la un nivel superficial, bazat pe exotismul inerent acestei ceremonii, a fost deja făcută şi că sunt diverse grupuri care încearcă să practice. Eu am cunoscut un grup extrem de entuziast, condus de profesorul Florea Flavius, toţi studenţi sau foşti studenţi la secţia de limbi orientale a Universităţii Bucureşti. Nu au un loc unde să practice, nu au material, nu au informaţii. Dar au un entuziasm formidabil. Am fost foarte mişcat de acest lucru şi aş dori mult să îi ajut. Ambasada Japoniei la Bucureşti a avut amabilitatea să ne promită ajutorul în viitor. Din nou, foarte bine.
Există ceva în spaţiul mioritic, o conexiune cu natura, o satisfacţie a ‘mulţumitului cu puţin’, plăcere de a ajuta, există momentul în care stai singur cu tine în liniştea unei mănăstiri şi, în timp ce ecoul sunetelui clopotelor de vecernie se stinge, cineva se aşează lângă tine. Şi încă cineva. Oameni singuri, în linişte, în faţa necunoscutului, pentru o secundă împreună, căutându-şi locul în mijlocul unui mare mister. Cu siguranţă, Chadō poate fi practicat foarte bine şi în România. (M.Ch.)
Imagini din timpul unei ceremonii a ceaiului pot fi vizionate aici.
Fotografiile sunt din arhiva personală a lui Gabriel Soga Căciulă.
Un comentariu
Pingback: Japonia, departe, aproape: Despre ceremonia ceaiului