Singuri sau împreună?

9

Pe patul de moarte, bătrânul cap de familie, vegheat de soţie, copii, nepoţi etc., îşi adună ultimele puteri pentru a mai vorbi: “Vreau să vă spun tuturor ceva important”. Toţi vin aproape de el, ca să audă înţelepciunea de pe urmă. Bătrânul îşi începe povestea: “Când eram tânăr, îmi trăiam viaţa din plin, munceam şi aveam de toate pentru mine: maşini bune cu care să merg prin lume, le schimbam când voiam, femei frumoase cu care mă simţeam bine, prieteni cu care făceam distracţii şi nebunii, cont în bancă. Mă duceam unde mă tăia capul şi făceam ce mă tăia capul. La un moment dat, au început unii – alţii să mă întrebe dacă nu mă însor, să fiu şi eu la casa mea, că deh, aveam o vârstă. Am întrebat: de ce să mă însor?

 

 

Printre tot felul de argumente, cel mai des rostit, inclusiv de tatăl meu, a fost că e bine să ai o soţie şi o familie alături, ca, atunci când eşti pe patul de moarte, să aibă cine să îţi dea un pahar cu apă”. După mai multe clipe de tăcere, bătrânul îşi continuă povestea: „Am stat eu şi-am reflectat şi mi-am zis că nu ar fi rău, într-adevăr, să-mi dea cineva un pahar cu apă când voi fi pe patul de moarte. Aşa că m-am însurat. Viaţa mea s-a schimbat radical. În loc de cluburi şi discoteci, au apărut telenovelele alături de soţie. În loc de haine de firmă, scutecele pentru copii. În loc de maşini sport, maşini de familie, cu portbagaj cât mai încăpător, pentru cumpărături. În loc de aventuri prin lume, concedii de familie în locuri plictisitoare. Banii din cont mi s-au dus pe hainele voastre, jucăriile voastre, şcolile voastre, nevoile familiei. Zile libere de unul singur nu am mai avut. Libertatea mea s-a dus pe apa sâmbetei. Dar sunteţi o familie frumoasă şi sunteţi aici cu mine, acum, la final. Baiul este, însă…”. Bătrânul se opri puţin şi toate rudele săriră şi mai aproape, să nu piardă finalul poveştii. „Care este baiul, tată dragă?”, întreabă unul dintre copii. „Baiul este că sunt pe patul de moarte şi să fiu al naibii dacă mi-e sete!”.

Desigur, povestea de mai sus este un simplu banc, circulat intens pe reţele social media şi site-uri de profil. Dar, dincolo de glumă, realitatea este că pe toţi ajunge să ne sâcâie, la un moment dat, întrebarea: singuri sau împreună? Dacă alegem să fim singuri, putem duce alegerea asta până la sfârşitul vieţii, fără regrete? Dacă alegem varianta împreună, să fie cu acte în regulă sau numai în convieţuire asumată, dar nu parafată de primărie şi sfinţită de pişcotul cu vin? Şi, la fel, ne-o putem asuma până la sfârşitul vieţii, cu toate bunele şi relele sale? Un răspuns unic nu există, fiecare alege pentru sine. Reţeta mea poate funcţiona pentru mine, dar nu şi pentru alţii – cu toţii ştim asta. Indiferent de alegere, însă, există consecinţe (nu dezbatem dacă sunt benefice sau nu, dorite sau urâte). Despre câteva astfel de consecinţe (sau aşa-numite „mituri ale singurătăţii”) este vorba mai jos, într-o scurtă colecţie de situaţii în care a fi singur constituie motiv de discriminare, dezaprobare, ridicare din sprâncene, sursă de teamă, depresie ori milă.

 

 

1. Frica de moarte

Mai mulţi amici, prieteni, cunoscuţi (de ambele sexe) mi-au răspuns întrebării „de ce vrei să fii într-o relaţie” şi cu replica (printre altele): „Mi-e teamă că o să mor singur(ă)”. Pentru psihologi, nu este un secret că mulţi oameni aleg relaţiile, ca bătrânul din bancul de mai sus, (şi) de teama singurătăţii la vârsta a treia, respectiv, de teama absenţei unei mâini dragi care să o ţină pe a lor, pe patul de moarte. Mulţi rămân în relaţii în care, de fapt, sunt însinguraţi, din aceste motive. Dar de la Orson Welles la Hunter S. Thompson sau autorul de benzi desenate Mark Newgarden (doar trei nume citate la întâmplare), ni se tot spune să nu ne mai amăgim: toţi murim singuri. „We are all alone, born alone, die alone, and, in spite of True Romance magazines, we shall all someday look back on our lives and see that, in spite of our company, we were alone the whole way. I do not say lonely, at least, not all the time, but essentially, and finally, alone. This is what makes your self-respect so important, and I don’t see how you can respect yourself if you must look in the hearts and minds of others for your happiness”* (Hunter S. Thompson, The Proud Highway: Saga of a Desperate Southern Gentleman, 1955-1967). Sau poate vă sună mai cunoscut: „We’re born alone, we live alone, we die alone. Only through our love and friendship can we create the illusion for the moment that we’re not alone”** (Orson Welles). Că suntem într-o relaţie sau nu, momentul morţii nu poate fi cunoscut dinainte, aşa că, de fapt, nu avem nicio garanţie că nu vom muri singuri, departe de persoanele dragi. Frica respectivă se dezvoltă în noi pe fond social, religios, familial etc.; în mod paradoxal, am observat că, în cazul unor oameni care au reuşit să trăiască singuri până la o vârstă înaintată (trecând peste pierderea partenerului de viaţă sau chiar a copiilor), această frică dispare, este înlocuită cu un mai degrabă liniştitor sentiment al acceptării condiţiei. Şi da, oameni din această categorie mi-au spus, şi ei, că, în final, toţi murim singuri, faţă în faţă numai cu noi înşine, indiferent cine (sau dacă) ne ţine de mână.

2. Nevoia de comunicare

Un adevăr simplu despre noi: avem nevoie să fim ascultaţi, să vorbim, să spunem lucruri despre noi şi cineva să ne asculte. Sigur, asta nu este neapărat o comunicare eficientă, ci unidirecţională, dar în egală măsură avem nevoie şi să dialogăm cu cineva, indiferent de nimicurile puse pe tapet ca temă de discuţie. Tot astfel, există persoane care nu pot trăi fără o ceartă cu cineva sau o discuţie în contradictoriu, dar să nu divagăm. Nevoia de comunicare, aşadar, nu este un mit. O descoperim peste tot, în toate studiile despre comportamentul uman, despre societate, despre relaţionare, despre prietenie, căsnicie şi orice altă formă de interacţiune umană. Cu excepţia celor care aleg o cale spirituală superioară (asceţi, călugări intraţi în legământul tăcerii, maeştri yoghini), noi, ceilalţi, suntem nişte vorbăreţi fără pereche şi avem nevoie de auditoriu. Iar când prietenii, colegii sau necunoscuţii din baruri nu mai au urechi să ne asculte, ne dorim să fie acasă cineva căruia/căreia să îi putem spune tot ce avem pe suflet. Cineva cu care să schimbăm idei. Care să ne spună lucruri amuzante sau motivante. Când eşti singur, cel mult poţi să râzi de tine. Râsul în doi este întotdeauna mai bogat.

3. Închirierea unei locuinţe

Ei, da, a ajuns să conteze şi în România dacă doritorii să închirieze o locuinţă sunt singuri, în cuplu, căsătoriţi, cu copii, câine, pisică etc. Agenţii imobiliari care se ocupă de închirieri întreabă din start proprietarii ce fel de chiriaşi preferă, respectiv doritorii de chirie despre starea lor civilă. Proprietarii de locuinţe au ajuns să îşi exprime deschis preferinţa pentru cupluri (căsătorite sau nu) fără copii, cel puţin în oraşele mari precum Bucureşti sau Cluj-Napoca (vorbesc din experienţă directă, în cazul ambelor oraşe). Motivele? Din spusele lor: „Copiii distrug casa, mobila, fac gălăgie, vecinii preferă să nu fie deranjaţi”; „Persoanele singure sunt mai degrabă înclinate spre chefuri şi alte balamucuri, nu avem nevoie de aşa ceva, ăsta e un bloc serios”; „Un cuplu prezintă mai multă încredere în sensul comportamentului adecvat (?!) locuirii într-un bloc, va avea grijă de apartament, cineva care stă singur e mai nepăsător”; „Nu iau niciodată fete singure, nu vreau bordel în apartament”; „Un cuplu e mai sigur că va plăti chiria, dacă unul rămâne fără bani, are celălalt, unde sunt două servicii, se simte. Dacă iau un chiriaş singur şi rămâne fără bani, din ce-mi plăteşte mie sau cheltuielile?”. Am redat doar câteva exemple de motivaţii. Desigur, nu toţi proprietarii de locuinţe gândesc aşa (altfel, toţi cei neimplicaţi în vreo relaţie ar sta prin gări), dar există o preferinţă clar conturată, în cazul unora, pentru cupluri. Situaţia se întâlneşte şi în alte ţări, în funcţie de cartierul unde vrei să locuieşti: spre exemplu, în SUA, o zonă cu concentraţie mare de familişti poate fi greu accesibilă unei persoane singure, indiferent de venit. Prejudecăţile nu cunosc frontiere.

4. Obţinerea unui credit

Dacă eşti pe cont propriu, trebuie să ai o situaţie financiară a naibii de bună şi de solidă, ca viitor, plus nişte garanţii serioase (nici nu vreau să mă gândesc la pile, cunoştinţe şi relaţii), ca să obţii un credit de la vreo bancă din România. Nu de puţine ori am auzit cupluri de tineri planificându-şi nunta în principiu pentru a putea obţine creditul bancar (prin care să se îndatoreze pentru următorii 30 de ani ai vieţii lor împreună ca să îşi cumpere un apartament), nu pentru că ar fi fost ei stresaţi de absenţa certificatului de căsătorie din sertarul de jos al dulăpiorului cu acte. Un experiment făcut în urmă cu vreo doi ani pe la diferite bănci, la care m-am dus „ca tot omul”, întrebând despre cum aş putea obţine un credit (experimentul fiind fictiv, cu scop exclusiv jurnalistic, ştiam din start că nu aveam nicio şansă la vreun credit, nici măcar dacă mi-aş fi dorit unul), mi-a demonstrat că „single” şi lucrând într-o „profesie liberală” = ne pare rău, nu corespundeţi profilului (şi nici măcar nu eram „single”, ci într-o relaţie, dar fără acte; „dar de ce nu vă căsătoriţi cu partenerul de viaţă şi atunci aţi putea obţine creditul ca familie?”, mi-au sugerat toţi funcţionarii chestionaţi, de la fiecare bancă în parte). Mai nou, băncile s-au orientat către situaţia reală de pe piaţă: de curând, fratele meu a primit o ofertă de credit pe email, de la banca cu care lucrează, care promitea să ţină cont şi de „veniturile partenerei de viaţă, fie că sunteţi căsătoriţi sau nu” (bineînţeles, banca nu are habar dacă fratele meu are sau nu parteneră de viaţă, dar la ei apare cu starea civilă „necăsătorit”, aşa că au presupus frumos, ambalând produsul bancar într-o ofertă, chipurile, mai deschisă la minte – un pas mic, dar rămânem tot la ideea de cuplu). În alte ţări, lucrurile stau ceva mai bine în favoarea oamenilor singuri, dar nu cu mult şi contează diverse contexte speciale: spre exemplu, o prietenă care locuieşte de mulţi ani în Franţa (are deja şi cetăţenie franceză) a primit credit pentru a-şi cumpăra o locuinţă, deşi este singură, dar a contat faptul că lucra şi lucrează în domeniul bancar. În SUA, stabilitatea locului de muncă, venitul şi garanţiile sunt definitorii – în fond, nicio bancă nu vrea să iasă în pierdere pentru că tu ţi-ai pierdut locul de muncă şi nu are cine să plătească pentru tine, nu? Când banii de care dispui, însă, sunt destui, eşti o persoană cunoscută, oferi garanţii sau prezinţi un risc teribil de mic, din perspectiva băncii, chiar dacă eşti necăsătorit, nu contează, creditul se aprobă. Acestea sunt, însă, excepţiile.

5. Adopţia

Nu este un proces uşor nici pentru cuplurile căsătorite, dar pentru cele necăsătorite sau pentru cei care vor să fie părinţi singuri, adopţia este un fel de SF absurd. Dacă în acest moment mi-aş dori un copil, dar fără soţ ataşat, mi-ar fi mai simplu să găsesc un donator voluntar de spermă pe cale naturală şi apoi să îmi văd de treabă, decât să primesc un copil prin adopţie în România (iar situaţia nu ne este specifică doar nouă). Am o cunoştinţă care încearcă de mai bine de un an să adopte o fetiţă abandonată în spital de mama ei naturală; cunoştinţa mea a botezat fetiţa, a reuşit să o „obţină” pe micuţă în îngrijire, la ea acasă, dar s-a lovit de discriminarea „nu sunteţi căsătorită” în încercarea ei de a deveni, cu acte în regulă, mama micuţei (deşi starea materială şi socială a ei este foarte bună). Între a trimite copilul la un orfelinat/asistent social şi a-l da unei femei care şi-l doreşte din toată inima, chiar dacă vrea să îl crească singură, ce face statul român? Şi nu doar el: dacă nu te cheamă Angelina Jolie, Madonna sau Charlize Theron, dorinţa ta de a adopta un copil ca mamă singură va fi întâmpinată cu multă birocraţie, destulă reticenţă şi o sumedenie de probleme, cam în orice ţară din „lumea dezvoltată”. Este unul din aspectele atinse, spre exemplu, de filmul „Tocar el cielo” (2007), în care unul dintre personajele feminine trebuie să recurgă la o căsătorie de formă pentru a putea adopta un copil.

6. Copiii

Cum adică, să faci copil singură? Fără să fii căsătorită? Adică din flori? Adică un bastard? Om fi ajuns noi în secolul 21, dar mentalitatea de acest tip trăieşte bine-mersi şi face pui. La sat, la oraş mic, ba până şi la oraş mare. În august, satul meu a fost lovit de vestea că o fată de 25 de ani de pe-aici, necăsătorită, nici măcar implicată într-o relaţie, a născut o fetiţă (şi mai şocaţi au fost oamenii că nu aveau habar că e gravidă, fata fiind mai plinuţă de felul ei şi ascunzând cu dibăcie sarcina, până şi de mama ei, până în ultimul moment). Realizaţi, cred, ce de bârfe a generat evenimentul, şuşoteli pe la colţuri, întrebări, căinări şi filosofii de uliţă. Fata, însă, nu s-a lăsat târâtă în jocul gurii lumii şi şi-a asumat faptul că şi-a dorit un copil cu un bărbat anume, pe care nu îl putea avea alături de ea (nu e clar dacă şi l-ar fi dorit sau nu). A rămas însărcinată conştient, prin alegerea ei. Or, aşa ceva, în lumea noastră rurală sau nu, este încă greu de acceptat. Nu imposibil, dar greu. Când spui că eşti mamă singură, lumea presupune automat: că nenorocitul ăla cu care ai făcut copilul te-a părăsit; că nenorocitul ăla era un beţiv şi l-ai dat afară din casă, lasă, că găseşti tu pe altul bun la casă şi tată la copii; că nenorocitul ăla nu îşi asumă grija copiilor, lasă că găseşti altul mai bun; că ţi-a murit omul (sau e plecat să lucreze în afară). Cam în această ordine. În lumea urbană, ceva mai răsărită, unde oamenii au auzit de fertilizare in vitro, de mame-surogat sau de cupluri de acelaşi sex care vor copii, lucrurile nu stau atât de dramatic. Dar vorbim de un segment foarte îngust, în România prezentului.

 

 

7. Concubinajul

Vă mai aduceţi aminte că înainte de 1989 concubinajul era, la noi, infracţiune pedepsită prin lege? Dacă nu, sunteţi foarte tineri. Dacă da, foarte probabil aţi auzit cel puţin o poveste despre traiul în concubinaj pe vremea comunismului, cel mai adesea asociat cu adulterul, deşi nu se implicau unul pe celălalt. Înfierat şi hulit pe toate căile, traiul împreună (traiul în concubinaj) a rămas o ruşine, multă vreme. Pentru mulţi părinţi, şi în ziua de azi este dificil să admită că fiica lor (sau fiul, dar mai ales când e vorba de fiică) trăieşte cu cineva fără să fie căsătoriţi, împărţind aceeaşi cameră, aceeaşi baie, banii, distracţiile, vacanţele, scosul gunoiului şi gătitul. La prima mea experienţă de acest gen (aveam 20 de ani şi, cu prietenul de atunci, ne-am decis să nu plătim două chirii de cămin aiurea şi să stăm împreună), mama lui a sunat-o pe mama mea, sufocată de indignare şi cerând explicaţii („cum se poate aşa ceva, doamnă, ce fată aţi crescut?” – cred că astea au fost cuvintele de la începutul tiradei despre moralitate şi lipsa ei în cazul meu). Au trecut 15 ani de atunci şi încă mai cunosc studente care nu le spun părinţilor că locuiesc cu iubitul lor, ca să nu se supere şi să le taie finanţarea sau tineri care nu le spun mamelor că iubita stă cu ei full-time, respectiv părinţi care se codesc, încurcaţi, când vorbesc despre „cum stau copiii”, la capitolul „fata are un prieten şi cam stă cu el”. Din când în când, mai apar şi cazuri de părinţi care îşi felicită copiii pentru că fac o repetiţie la căsnicie prin traiul împreună: măcar aşa văd dacă merge sau nu. Mai uşor te desparţi când nu sunt acte la mijloc, mai greu e un partaj de bunuri la divorţ. Speranţa mea este ca mitul „concubinajul este ceva rău” cu care am ieşit din comunism să dispară cât mai curând. În fond, a trăi cu cineva este cel mai bun mod de a cunoaşte în mod real persoana respectivă şi a şti la ce să te aştepţi dacă vrei partea ta de happily ever after.

8. Gura lumii

Gura lumii slobodă. Mă tem că aici nu avem scăpare, oricum o dăm. Când eşti singur, înseamnă că e ceva în neregulă cu tine (mai rar apare şi varianta „nu ţi-ai găsit încă sufletul pereche”). Când eşti într-un cuplu, dar nu staţi împreună: păi, nu vă luaţi şi voi, dacă tot v-aţi găsit? Când eşti într-un cuplu şi staţi împreună: păi, frumos e aşa, să vă vorbească lumea, de ce nu intraţi voi în rândul lumii şi faceţi nuntă, alea-alea, să jucăm şi noi mireasa? Când te-ai căsătorit: căsătorie ţi-a trebuit, nu ştii că e o închisoare? Crezi că mai joci acuma cum vrei tu? Dacă ai divorţat: bine ai făcut, lasă că mai are balta peşte, da’ cine a fost de vină, tu sau el/ea? (cu variaţiunea: săraca/săracul de tine, te-a costat mult divorţul?). Dacă spui că nu mai vrei să te căsătoreşti, apare povestea cu paharul de apă pe care să aibă cine să ţi-l dea pe patul de moarte. Şi, uite-aşa, oricum o întorci, gura lumii are un comentariu: a fi sau a nu fi într-o relaţie este irelevant, când vine vorba de ce au alţii de spus.

 

 

9. Banii

Când eşti singur, e mai simplu: nu dai socoteală nimănui pentru banii pe care îi câştigi (de ce nu sunt mai mulţi, de ce sunt aşa de mulţi etc.) şi pentru felul în care îi cheltui, pentru cum îţi gândeşti (dacă îţi gândeşti) bugetul. Nu este un mit: chiar nu te bate nimeni la cap (poate cu excepţia părinţilor, dar depinde de la caz la caz). Într-o relaţie, chestiunea banilor devine delicată şi poate fi motiv de certuri sau chiar de despărţire. Într-o căsnicie, din experienţa celor din anturajul meu (şi din familie), dacă viziunea asupra finanţelor este comună, lucrurile ies ok, dacă nu, se numeşte divorţ. Frustrările provocate de diverse compromisuri făcute în numele banilor ori din cauza lor nu se vindecă prin sexul de împăcare. Într-o relaţie ideală, în care partenerii pot trăi şi se mulţumesc cu puţin, nu vor plasmă în sufragerie şi încă una în dormitor, nici maşini separate sau robot de bucătărie multifuncţional, fericirea conjugală pare să aibă mai multe şanse. Altfel, ori amândoi câştigă suficient încât să-şi susţină nevoile şi visurile, ori unul îl întreţine pe celălalt, ori nu iese bine.

10. O relaţie este un „job” în sine

„Poate nu un job în sine, dar implică multă muncă”, spunea un personaj din „Sex and the City” despre căsnicie. Cu acte sau nu, o relaţie implică, într-adevăr, muncă (dacă vrei să fie o relaţie reală şi nu una de complezenţă). Acesta chiar nu este un mit (întrebaţi orice psiholog sau orice terapeut de cuplu). Relaţiile nu funcţionează de la sine; există cazuri fericite, când treaba merge mai uşor datorită gradului de compatibilitate dintre parteneri, dar până şi în această situaţie este nevoie de muncă „la cuplu”. Iar pentru unii oameni, acest gen de muncă, venită pe lângă cea necesară câştigării traiului zilnic, este motiv suficient pentru a prefera să fie singuri decât într-o relaţie. Uneori, pur şi simplu este mai uşor să fii singur.

 

 

Lista rămâne deschisă. Ne-ar bucura să ne împărtăşiţi din experienţele şi părerile voastre sau să ne spuneţi dacă v-aţi lovit de alte „mituri ale singurătăţii” (ori ale relaţiilor) care ar putea completa lista – cum sunt, spre exemplu, cele din următorul articol: 8 Myths About Being Single.

 

* Suntem cu toţii singuri, ne naştem singuri, murim singuri şi, în ciuda revistelor cu poveşti despre dragostea adevărată, cu toţii vom privi în urmă, la un moment dat, la vieţile noastre şi vom vedea că, în ciuda companiei avute, am fost singuri tot drumul. Nu spun însinguraţi, cel puţin nu tot timpul, dar în esenţă şi în final, singuri. De asta respectul de sine este atât de important şi nu văd cum cineva se poate respecta pe sine dacă trebuie să privească în inimile şi minţile altora pentru propria fericire.

** Ne naştem singuri, trăim singuri, murim singuri. Numai prin dragostea şi prietenia noastră putem crea iluzia, pentru moment, că nu suntem singuri.

 

Surse documentare: Wikipedia, GoodReads, Brainy Quote, Science Daily, chestionar neştiinţific printre cunoştinţe şi prieteni, Psychology Today

Surse foto – video: Favim, YouTube, Gawker, Dave Pics, Deviant Art, Mingle City, Susan Deborah, Baby Gear World


9 comentarii

  1. Interesant articolul dar pot rezona doar partial. Ideea ca hainele de firma sunt inlocuite de pampersi este chiar haioasa dar nu cumva hainele de firma sunt cumparate doar pentru a umple niste pampersi? Nu cumva tot ce facem ante familie este pentru a avea o familie si a impresiona potentialul viitor partener/partenera? Nu cumva mersul la discoteca are de fapt un singur scop precis si anume de a gasi pe cineva?

  2. Foarte slab articolul … din pacate, sincer ! Este o minimalizare a fiecarui aspect al vietii, single sau nu … Se bagatelizeaza orice traire umana … orice emotie … Si daca ar fi fost o parere stiintifica … dar este o enumerare seaca a unor aspecte … ca o incurajare … este cum spunea si Marius Cernea o “optica frustrata” . Conform cercetarilor, prin definitie, OMUL nu este o fiinta solitara si asta este inscris in codul nostru ADN ! Cum sa preaslavesti si sa-ti spui … asa … ca si cum ai fi racit si iti trece … sunt singur … ??? Orice psiholog iti va spune ca NU ESTE NORMAL … ca esista exceptii … dar asta nu inseamna ca este o cale de dorit …

    Mi se pare atata saracie de spirit in articol precum si in parerile femeilor care, inadaptate se strang precum ciutele speriate si recita intr-un cor ca este normal … Cu notiuni primare, grosolane, cu intelesuri nediferentiate … Platitudini, poncife din carti si formule curente … Dogme banale, care circula si care tin loc de greutate …Pentru ele, pentru aceste “ciute” digitale, o intrebare logica … Daca va este bine singure sau considerati ca este o normalitate, de ce va creati conturi pe retelele sociale ? De ce postati pe Facebook ? Oare nu singuratetea si neadaptarea din viata reala v-au impins sa cautati intr-un mediu virtual prieteniile ??? Majoritatea oamenilor care au conturi pe retelele sociale (mai sunt si cei care isi promoveaza afaceri, idei-bravo lor!) sunt depersonalizati, autizati in contextul unei tot mai accentuate transpuneri in virtual a actului comunicarii … (vezi ca idee – Singuratatea vine pe facebook, de Dan Mircea Cipariu) 😉

    Pot trai asa de usor doi oameni, barbat si femeie, despartiti unul de altul ? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si se lipeste de ea de nu-l potidesface decat cu suferinte de neindurat … dar doua suflete care s-au impletit la un moment dat … au crescut apoi laolalta ? Daca admiti ca o casnicie e o asociatie pentru bunul trai in viata, E RUSINOS … Dar cum sa primesti formula de metafizica vulgara, ca iubirea sufleteasca e o conjugare de entitati abstracte, care cand se desfac se regasesc in aceeasi forma si cantitate ca inainte de contopire … ?!?

    Patetic “articol” si unele comentarii, surprinzator, din partea femeilor … neadaptate care traiesc cu IDEATII despre iubire sau barbati in general .

  3. Cine nu știe să iubească – va sfârși în brațele primei tentații.
    Cine n-a iubit – va sfârși în brațele primei curve.
    Cine iubește – așteaptă cu suspans să-i zâmbească o singură ființă. 😉

Reply To Cristian V Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger