Singur la părinţi sau solidar între fraţi?

7

În studiul Of Peculiar and Exceptional Children (1896), psihologul Granville Stanley Hall îi descria pe copiii singuri la părinţi drept persoane în permanenţă inadaptate. “A fi singur la părinţi este o boală în sine”, susţinea el, mergând puţin mai departe. Decenii la rând, oamenii de ştiinţă şi editorialiştii i-au răspândit concluzia: nu ne putem aştepta ca un copil singur la părinţi să treacă prin viaţă având aceeaşi capacitate de adaptare pe care o au cei cu fraţi. Şi astăzi, copiii singuri la părinţi sunt consideraţi, de o parte din noi, ca fiind privilegiaţi, asociali, egoişti sau foarte inteligenţi, în timp ce fraţii au de partea lor solidaritatea şi altruismul, siguranţa şi sociabilitatea, capacitatea de a trece împreună peste bune şi rele.

“Deci am o boală”, ripostează cu ironie Emma Kennedy pentru The Guardian. “Poate că ar trebui să se meargă mai departe şi să se îi dea un nume adecvat, de tipul cancerului sau diabetului”.

O altă parte dintre noi este, deci, de altă părere. Emma Kennedy respinge eticheta de “egoist” atribuită celor singuri la părinţi: “Bănuiesc că se spune asta pentru că se crede că copiii singuri la părinţi nu sunt afectaţi de lumea din jurul lor. O ştire-şoc: copiii singuri la părinţi sunt nevoiţi să existe în interiorul unei societăţi la fel ca oricare altul. Nu suntem nişte hamsteri care se rostogolesc în interiorul unor bule. Putem închega relaţii cu alţi oameni la fel ca oricare altul. Orice om care poate lega relaţii este capabil să înţeleagă nevoile altor oameni. Acest lucru nu este rezervat doar celor care au fraţi”. Totodată, un sondaj realizat în Marea Britanie, ale cărui rezultate au fost publicate anul trecut, arată că cei singuri la părinţi sunt mai fericiţi decât cei care cresc cu fraţi şi surori, pentru că aceştia din urmă ar fi forţaţi să lupte pentru atenţia părinţilor şi pentru lucrurile pe care sunt obligaţi să le împartă, şi par mai încrezători şi mai mai mulţumiţi pentru că nu cunosc tachinările fraţilor.

De cealaltă parte, unii dintre oamenii cu fraţi resping însă aceste rezultate şi invocă solidaritatea dintre fraţi. “Susţin cu toată convingerea că nu… o familie numeroasă nu este o corvoadă. Vorbesc din perspectiva unuia care a crescut într-o familie numeroasă, în care am putut să văd atât avantajele, cât şi dezavantajele. Cred că unul din lucrurile frumoase pe care le-am experimentat în familia mea este acela de a învăţa să împart cu fraţii mei ceea ce aveam: jucării, dulciuri, mâncare etc.”, ne spune Silviu Negret, asistent social la Fundaţia Principesa Margareta. “Se ştie că atunci când faci un cadou unui prieten şi îl faci din toata inima, te bucuri mai mult decât atunci când nu dăruieşti şi ţii totul pentru tine. Mie mi-a luat ceva timp să înţeleg asta pentru că îmi era greu să dau din ce aveam, dar cu timpul am învăţat asta datorită familiei mele. Cred că dacă aş fi fost singur şi aş fi avut o gramadă de lucruri doar pentru mine, aş fi fost mulţumit că am tot ce îmi trebuie, dar tare plictisit…”.

Argumentele sunt numeroase de o parte şi de alta (nici nu le-am invocat pe cele economice, poate vom face asta într-o postare ulterioară), aşa că vă invităm să le enumeraţi pe ale voastre alături de psihiatrul Ioana Mihaela Lazăr, care ne spune cum a fost pentru ea să nu aibă fraţi, şi de jurnalista Dora Constantinovici, care ne descrie viaţa alături de fratele ei.

Ajutaţi-ne să completăm postarea cu propriile voastre păreri 🙂

 

Singur la părinţi

de Ioana Mihaela Lazăr, psihiatru, Centre Hospitalier Rene Dubos, France, psihanalist, membru IPA (International Psychoanalytical Association).

Să fii singur la părinţi te pune într-o poziţie privilegiată, poziţie care nu se va regăsi în mod necesar în realitatea ulterioară – în consecinţă sunt avantaje şi dezavantaje… pentru mine a fost greu pentru că îmi place foarte mult să împărtăşesc lucruri cu ceilalţi, aşa că am simţit tot timpul nevoia de avea mulţi prieteni, şi trebuie să recunosc că din punctul ăsta de vedere, viaţa a fost generoasă cu mine. Insă cred că faptul de a fi singură la părinţi m-a lăsat ”fără antrenament” în ceea ce priveşte pierderile şi asta am simţit-o din plin mai târziu în viaţă.

Pe de altă parte, faptul că am fost “răsfăţată”, îmi dau seama acum, adică că nu am fost obligată să fac prea multe treburi fizice, mi-a lăsat un spaţiu important pentru preocupări intelectuale, spaţiu care, pare-se, mi-a folosit din plin. Şi a determinat, în plus, un anume tip de încredere primordială atât în sine, cât şi în ceilalţi. Poate se poate spune că această perspectivă este una idealistă, dar totuşi această poziţionare inconştientă vizavi de realitate a avut efectele ei importante.

 

Cu fraţi

de Dora Constantinovici, jurnalist

Un copil singur la părinţi este condamnat la nostalgie şi nesiguranţă, scria Lawrence Durrell. Nu ştiu în ceea ce priveşte nostalgia, însă atunci când vine vorba de nesiguranţă sunt în mare parte de acord. Am destui prieteni singuri la părinţi și una dintre caracteristicile lor comune este exact nesiguranţa de care dau dovadă atunci când se lovesc de cea mai mică dezaprobare din partea celor din jur. Copiii unici nu ştiu să accepte critici şi nici nu le consideră constructive indiferent din partea cui şi în ce scop vin acestea. Cred că acest refuz de a accepta că nu pot să fie mereu cei mai buni se datorează faptului că fiind singurii moştenitori ai frumuseţii mamei şi inteligenței tatălui (:) aşa se calculează de obicei calităţile urmaşilor balcanici, nu săriţi), au fost o bună perioadă a vieţii lor cocoloşiţi de către părinţi. Timp de ani de zile ei nu au greşit niciodată. Cei din jur nu i-au înţeles şi nu au ştiut să-i aprecieze la justa valoare. Ei sunt cu adevărat puiul mamei, ACEL pui. Unicul. Special deci. Megaspecial. Şi de aici probabil începe şi nostalgia de care spunea Durrell.

Eu am ajuns destul de târziu în familia noastră, fratele meu mai mare, Victor, era deja cu gândul la examenul de admitere la liceu. Am fost deci al doilea pui. Când m-au botezat el, și-a rupt piciorul, nu-mi amintesc, bineînțeles, dar toți din familie se amuză (acum) de întâmplare. Apoi am pierdut contactul pentru câțiva ani, el preocupat cu liceencele (stătea la bunica din Satu Mare), eu preocupată cu cățelușii cu păr creț de la grădi. A intrat la facultate, la Politehnică în Timișoara. Ne mai vedeam la sfârșit de săptămână însă discuțiile erau monosilabice, de obicei mă cățăram la el în brațe și-i sorbeam fiecare cuvânt. Dacă mama îl certa plângeam și mă certam cu ea la rândul meu că îndrăznește să-i vorbească așa lui Kuki. Mă alegeam cu o pedeapsă dar merita. Știam și că dacă eu făceam o prostie el va fi primul care o să-mi ia apărarea. Așa am învățat să împart și lucrurile neplăcute nu doar cele bune și frumoase. De altfel aceste mici scandaluri în familie au fost primele mele confirmări că orice autoritate poate fi contestată odată cu prima propoziție spusă răstit – chestie pentru care n-am avut voie să mă mai uit la televizor o săptămână – Nu ești tu în posesia adevărului absolut! I-am spus-o mamei într-o zi, în toiul unei discuții înțelegând mai degrabă însemnătatea frazei (o auzisem și funcționase) decât ce însemna fiecare cuvânt. Și mama știa. Ghinion…

Fiecare ciocolată sau bomboană pe care o găsea Kuki la sârbi, în piață, mi-o aducea mie. Așa că îi strângeam la rândul meu pietricele, melci și broaște. Din păcate ele dispăreau sistematic și până ajungea el acasă colecția mea era compromisă. Dar nu conta, știam că acolo undeva în lume era frate-meu mai mare și că niciodată, orice s-ar întâmpla n-am să rămân singură pe lume. Datorită lui am învățat să mă contrazic, de obicei atunci când am și argumente. Pentru că nu ierta (iartă) nicio discuție lipsită de logică. Și tot el m-a învățat să ascult. Probabil că, la cât de repezită și ușor înclinată înspre egoism sunt, dacă aș fi fost singură la părinți, m-aș fi transformat într-o ființă extrem de enervantă. Așa sunt cel mult obositoare J îmi place să cred. Cel mai important însă este că datorită lui am învățat de mică ce înseamnă încrederea. În oameni și cel mai important în mine. Pentru că atunci când mai ai un frate sau o soră știi că lucrurile indiferent de cât de complicate sunt – se rezolvă la un moment dat. Pentru că un frate sau o soră vor rămâne lângă tine până la final, chiar și atunci când poate toată lumea te-a părăsit/trădat deja.

A, apropo, ca să nu închei într-o notă atât de gravă am să întreb (retoric evident) de ce o ființă care se presupune că este atât de ușor de înțeles cum e un copil singur la părinți are o pagină pe wikipedia aproape la fel de elaborată ca de exemplu Lodoicea maldivica, o specie rară de palmier.

 


7 comentarii

  1. Pingback: Blogu' lu' Cristina » Blog Archive » Sunt singură la părinţi, dar mă tratez

  2. Doamnei care se întreabă despre “o fiinţă care se presupune că este atât de uşor de înţeles cum e un copil singur la părinţi” îi dau o veste: câţi copii – singuri la părinţi sau nu – atâtea fiinţe, fiecare cu individualitatea sa!

    Un răspuns mai pe larg la articol am scris aici:
    http://blogu.lu/cristina/2012/01/06/sunt-singura-la-parinti-dar-ma-tratez/
    (vă recomand articolele de pe Psychology Today spre care sunt trimiteri la sfârşit, scrise de o psiholoagă care studiază de ceva vreme acest subiect).

  3. Sunt mama unui baiat de 6 ani, si este cel mai generos si iubitor copil. Si nu pentru ca l-as fi invatat eu, asa e firea lui, extraordinar de generoasa si buna. De mic isi impartea si DARUIA jucariile altor copii.
    Nu stiu daca voi mai avea copii, insa cred ca ar trebui sa nu judecam si invinovatim (poate nu asta e cel mai potrivit cuvant) pe cei care sunt copii unici sau parinti de copii unici, insa cam asa se intelege din povestea dnei Dora. Personal, mi s-a parut extrem de rautacios ultimul paragraf. Oare dna Dora nu a intalnit frati care se cearta pe jucarii/dulciuri, care isi masoara cu mare atentie laptele din cana, nu cumva celalalt sa aiba mai mult ? Eu da. Am cunoscut frati obligati sa imparta cu ceilalti si nemultumiti pentru asta. Am cunoscut frati care se cearta pe apartamentul parintilor … copii obligati sa poarte hainele ramase mici de la primii, care poarta haine noi (oare asta nu produce frustrare mai tarziu?)si lista poate continua.

    • Doamna DianaM, imi cer scuze daca v-am parut rautacioasa, ultimul paragraf era doar o glumita, nu am nimic impotriva celor care sunt singuri la parinti, nici n-as putea, am prieteni deosebiti care sunt singuri la parinti si chiar mama mea face parte din aceasta categorie. ideea acestui text era tocmai de pro si contra, s-a nimerit sa fiu in tabara celor pro frati, atata tot. va asigur oricum ca toate argumentele mele au fost voit extrem de subiective, textele de mai sus sunt un exercitiu, o joaca, daca doriti si ele nu sunt menite sa fie citite ca fiind niste adevaruri universal absolute 🙂 imi cer scuze inca o data daca am intrecut masura sau v-am jignit si ofensat in vreun fel. si va doresc multa sanatate si dvs si baietelului care sunt convinsa ca este un copil extraordinar.

  4. Cred că cea mai mare problema a omului, în general, este aceea de a gândi – cât de cât – obiectiv. De ce? Fiindcă orice situaţie pe care o comentează îl pune, mintal, într-o poziţie contradictorie : aceea de a fi, în acelaşi timp, subiect şi obiect al propriilor constatări, dar şi afirmaţii.
    Cum vine asta? Pai, suntem rezultatul unei educaţii, cât şi al propriilor experienţe (trăite sau scoase, « prin delegaţie », din cărţi, de la televiziune, de pe web). Toate sunt trăite în cadrul societăţii şi împing în mod automat la crearea unui cadru general de gândire, care începe cu propria noastră persoană, în raport cu cei din jur şi cu societatea, în general.
    Modul nostru de funcţionare psihologică este, în opinia mea, programat de Dzeu sau de Mama Natură sau de cine vreţi dvs. în aşa fel, încât să ne facă să ne situăm mereu – şi simultan – atât ca subiect, cât şi ca obiect, faţă de orice se întâmplă cu noi ca indivizi, dar şi cu ceilalţi membri ai societăţii. Procesul acesta este legat intim de instinctul de supravieţuire ; ori, pentru a supravieţui, omul nu (mai) are nevoie (demult) de un fizic excepţional, ci mai degrabă de multiple capacităţi de adaptare (şi de un oarecare nivel de mimetism).

    Trecând la subiectul principal : copiii unici la părinţi sau cu fraţi şi ce poate însemna asta dpdv social, la vârsta adultă.

    1. Omul este un animal social, cu instinct gregar (sau « de turmă »).

    2. Orice animal cu instinct gregar trăieşte în cadrul unui grup (sau turmă) organizat pe un plan ierarhic, unde există o piramidă a puterii. Aceasta poate fi foarte simplă – ca la turmele de ierbivore – sau foarte complexă – ca la oameni. Din acest punct de vedere, un copil singur la părinţi reprezintă un animal fără referinţe legate de ce este lupta pentru putere. Pentru el, aceasta va începe o dată cu introducerea lui forţată în sistemul social (grădiniţă, şcoală).

    3. Nevoia de a asigura supravieţuirea propriei specii obligă membrii oricărui grup la veşnice lupte pentru putere şi/sau (doar) influenţă. Ceea ce numim noi azi « scara socială » este, în bună parte, oglindirea acestei teze. (E drept că mi se poate obiecta că există mulţi bogaţi care sunt proşti ca noaptea. Obiecţia e justă. Dar nu vreau să răspund la ea acum, că mi-aş lungi prea mult prezentul text. Mă voi mărgini doar să spun că azi, în urma evoluţiei din ultimii 200 de ani, un idiot poate avea în propriul servicu o mulţime de oameni capabili, muncitori, loiali etc. Înainte vreme, numai un singur membru al unei societăţi putea fi idiot sau nebun, dar servit cu loialitate : regele/împăratul !)

    4. Analogiile făcute între diverse experienţe trăite de noi înşine şi de alţii nu sunt nici exacte, nici inexacte : ele sunt subiective. Din această cauză, orice afirmaţie făcută de vreo persoană care se crede calificată (sociolog, psiholog, psihanalist, filosof, scriitor, ziarist etc.) nu poate să fie decât şi numai decât subiectivă. …Altfel, s-ar fi ajuns demult la concluzii definitive şi, deci, n-ar mai fi fost absolut nimic de dezbătut !

    5. Atât copiii singuri la părinţi, cât şi cei cu fraţi « la bază » sunt obligaţi de a se insera în societatea care există în afară de celula familială. Astfel, ei vor face parte din piramida socială, fie că vor, fie că nu. Ca urmare, fiecare individ va dezvolta strategii de supravieţuire « exterioară », cu şanse mai mari sau mai mici de « succes ». « Succesul » nu va fi cuantificat de părerile celorlalţi, ci de propriile lui opinii legate de sine şi de ce anume sunt raporturile între sine şi ceilalţi. (Aici, o « bună » educaţie ajută la a-şi crea un argumentar bogat, deşi nu înseamnă, în mod legic, posibilităţi mai mari de a « reuşi în viaţă ».)

    6. Cum omul este preocupat de căutarea fericirii – care este doar o fantasmă cu contururi dosebit de neclare –, el face mereu comparaţii între prezentul imediat şi trecut. De ce numai cu trecutul ? Fiindcă este singurul său reper « fix » (ghilimelele fiind necesare deoarece amintirile nu sunt fixe, în realitate). …Si de unde pleacă amintirile? Din familie. Plăcere, neplăcere, realizări, frustrări etc., toate acestea îi servesc la a se situa în prezent ; ori, responsabilităţile din familia copilăriei n-au nici o legătură cu cele din viaţa socială ca adult ! …De unde o nemulţumire difuză, pentru majoritatea celor care au trăit printre fraţi şi surori, cât şi o lipsă de reper pentru copiii unici.

    7. Personal, la cei 57 de ani ai mei, nu am cunoscut niciodată persoane care să fi fost fericite în sânul unei frăţii familiale, am cunoscut doar indivizi care şi « reamenajează » trecutul. Asta nu înseamnă că nu se înţeleg « bine » cu fraţii şi surorile, ci că negociază cu ei exact la fel cum o fac cu alţi membri ai societăţii.

    8. La vârsta adultă, un anumit fel de sentiment frăţesc se transformă în « loialitate prioritară ». Adică rămânem mai loiali propriei noastre familii, din pricina unei lungi tradiţii care, la început, era strict legată de supravieţuire. (…Dar există, azi, o mulţime de excepţii, care dau foarte mult de lucru tribunalelor civile.)

    În concluzie, nu mi se par deloc relevante opiniile exprimate în legătură cu ce sunt şi ce pot deveni (sau nu) copiii. Totul e chestie de conceptualizare a propriei existenţe şi de proiectare a concluziilor noastre asupra celorlalţi. …Iar concluziile noastre sunt doar şi numai doar subiective ! (În pofida obsesiei americanilor de a vrea să ne bage pe toţi în căsuţe specifice, ca să se poată şti EXACT cine suntem, cât putem, până unde ne duce capul, dacă suntem capabili de crime şi alte dracovenii…)

    Suntem unici şi foarte complicaţi !!!

Leave A Reply