Silent disco

0

Gabi Eftimie insolitează domesticul – micul univers casnic nu mai are nimic pitoresc, e un cocon izolat (singurele legături cu ceilalți sînt regulile) în care se foiesc mamifere conștiente, cu funcțiile rulînd pe minim; o peșteră preistorică și în același timp un habitat din viitor, cu mediul intern controlat tehnologic.

 

future

 

în habitat

 

într-un film în care tocmai m-am trezit e un soare alb

şi mă prefac

că e ajunul Crăciunului, ba chiar am de gând să mă comport ca atare.

 

bagi capul preţ de o secundă ca să verifici statusul,

pătratul de un albăstrui lăptos din cadrul uşii se tulbură

de praful de zâne împrăştiat,

eşti conştient că mă prefac că dorm,

alegi, deci, să mimezi

o gură de peşte construit din umbre pe post de sărut.

urmează un generic lung, dar nu mă încumet să-l întrerup.

 

mijesc ochii şi constat:

liniştea a atins cote maxime,

e aproape somptuoasă în încercarea ei de a ne încuia urechile

cu greutatea ei pufoasă

e o pernă pusă pe față, doar că e în pereți, peste tot.

 

din pat văd tot ce se întâmplă în micul univers.

în cubul perfect pătrat al bucătăriei, te-ai prefăcut

într-un primat mămos de pe National Geographic,

într-o specie de mamifer.

sigur, mi-ai zis că, de fapt, nu-i aşa. te simţi expus, terifiat

e prima reacție când corpul e trezit nemilos la cinci dimineața,

îţi aminteşti, am mai discutat despre asta:

că e un reziduu necontrolat, atât,

din epoca de piatră, când homo neanderthalensis,

ruda noastră extinctă cea mai apropiată,

era nevoit să controleze focul când se lumina, de teamă să nu fie mâncată.

 

în fond, ce înseamnă să fii uman?

 

să-ţi pui salopeta reflectorizantă ca toţi ceilalţi,

să stingi lumina după tine cînd pleci

 

să încui uşa.

 

Orașul de Mesteacăn

 

Trăieşti fără curent o lună.

Experimentezi în detrimentul sentimentului autentic,

experimentezi în detrimentul comfortului.

Comuniunea ta cu natura seamănă, cel mult, cu prezenţa unei camionete vechi, uitate pe veci în mijlocul unei păşuni,

mâncată de rugină şi năpădită cu o nepăsare senină de urzicile din jur.

 

Vindecarea naturii apare ca gest instinctiv, naiv; oare e prea târziu?

Las-o baltă.

Testezi gesturi şi acţiuni copilăroase:

aplicarea leacurilor în mod forțat, împingi pe gâtul unui copil medicamentul amar amestecat cu zahăr.

 

În cădere liberă spre Oraşul de Mesteacăn

admiri cu groază peisajul.

Te-ai deconectat, n-ai nici o şansă, ai pierdut legătura.

De acum încolo e silent disco pe veci.

Măcar de-ai avea un alt plămân în apropiere la care să te conectezi.

Ce te sperie cel mai tare e primul lucru care îţi trece prin cap:

oare ce se întâmplă cu corpul meu în gravitaţie zero dacă moare?

Se prăbuşeşte pînă la urmă, după ani-lumină de cădere,

sau continuă să putrezească

în costumul ăsta de astronaut,

să se învârtă în jurul Pămîntului alături de deşeurile de la staţiile orbitale?

Cînd o să intri în cîmpul gravitaţional,

mai întîi o să-ţi cadă tot părul, apoi o să se ducă toată culoarea.

Gravitaţia încearcă să te omoare.

Sorry, eşti doar un obiect greu care cade spre pământ.

Consolează-te cu gîndul ăsta: cînd o să mori,

o să ningă surd cu globule albe,

iar tu o să dispari în întunericul frecvenţelor radio,

printre celelalte imagini-hologramă.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger