Sighetul Marmației: Mai mult decât Memorialul Victimelor Comunismului

12

Autobuzul s-a oprit, şi, speriată, m-am trezit din somn, am apucat rucsacul voluminos şi m-am repezit spre uşă. Habar n-aveam unde e centrul, dacă am ajuns în centru şi nici nu ştiu de ce m-am grăbit atât de mult. Adică…unde avea să mă poarte dacă ratăm coborârea? În Ucraina?

de Ioana Pătrășcoiu (Viajoa)

Biumacă încă de somn, am aşezat rucsacul jos, m-am aşezat pe el şi am încercat să-mi trezesc nişte neuroni. Aparent, ajunsesem în Sighetul Marmaţiei. Un pic mai la stânga de locul unde se aşează harta-n cui. În afară de apropierea de graniţă şi de Memorialul de la Sighet şi de faptul că existau două Sigheturi – unul al nostru, altul al ungurilor – habar n-aveam de nimic. Nadă. Nulla. Şi nici nu am vrut să aflu că să nu-mi stric supriza.

Acum 3 ani, în cadrul primului meu job not-project-based, am decis să-mi petrec vacan…aaa..concediul în Maramureş. Avem o senzaţie, un dor, ce mă împingea să merg undeva departe, departe, where no Ioana has gone before, şi să cuceresc noi teritorii. Singură. Trebuie să fie un fel de călătorie iniţiatică. Eu cu mine, fără părinţi sau prieteni. Te descurci său intră în joc selecţia naturală?

Aveam vreo 8 zile la dispoziţie în care îmi propusesem să văd Baia Mare, Sighetul Marmaţiei, Bârsana, să ajung să mă dau cu Mocăniţa şi apoi să cobor undeva pe lângă Hunedoara, la nişte prieteni.

Aşadar, iată-mă în …centru? După ceas trebuia să fiu în Sighet („dacă e marţi, e Belgia”), mi se spusese că după o oră, o oră şi jumătate trebuie să ajung, dar eu nu m-am gândit că autobuzul opreşte de mai multe ori până la…. Şi aparent nu eram în centru, dar pe aproape. Centrul îl găseam, dar aveam o problemă: rucsacul. Aveam unul mai hippie, încăpător, neergonomic, cadou de la mama de când aveam 12 ani şi nu aveam în ce să-mi pun boarfele când mergeam în tabără. Ceva asemănător cu piatra pe care o mai căra din când în când Obelix în spate. Cumva rămăsesem cu ăla, deşi dacă aş fi cunoscut-o pe Alexandra şi mi-ar fi ţinut teoria rucsacului, călătoria mea s-ar fi simţit cu totul altfel.

Am intrat în prima pizzerie pe care am găsit-o, căci neuronii mei mi-au transmis că ei nu funcţionează fără combustibil. Şi atunci, după acea pizză, m-a izbit marea problemă: cum fac să mă duc la toaletă, să nu mă car cu pietroiul după mine, dar când mă întorc să-l mai găsesc aici? Ta-dam! Când eşti cu cineva, acel cineva are grijă de bagaje. Când eşti singur, ce faci? Am luat geanta cu aparatul foto şi, având în vedere că stăteam într-un colţ, am înghesuit rucsacul în acel colţ în timp ce în gând îmi făceam planul de back-up dacă aş fi rămas fără.

N-a fost nevoie. Am întrebat chelneriţa în ce direcţie e Memorialul Sighet şi am pornit-o încolo, doar doar oi găsi pe lângă el un loc de cazare. Nu ştiam ce îmi poate oferi oraşul, dar prioritatea numărul unu era Memorialul. De fapt, nici despre acesta nu ştiam mare lucru. A fost una din multele închisori comuniste în care au fost distruse elitele româneşti. Dar nu este o simplă închisoare. Nu intri acolo să vezi nişte pereţi goi, scorojiţi, eventual nişte pături de fier. Asemeni lui Memento Park din Budapesta, închisoarea asta a fost regândita ca un muzeu al memoriei.

„Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.”*


Stai prost cu memoria? Vino aici. Crezi că nu ai fost afectat de comunism? Vino aici. Dacă stăm prost azi ca ţară este şi din cauza a aceea ce s-a întâmplat în astfel de închisori.

Stai prost cu imaginaţia? O echipă de istorici, arhitecţi, constructori şi designeri au avut grijă să amenajeze fosta închisoare astfel încât, după o simplă vizită şi câteva ore, să înţelegi ce anume s-a întâmplat după Al Doilea Război Mondial, de ce şi mai ales cum.

În acest sens, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei se apropie foarte multe de conceptul de muzeu occidental, interactiv şi, prin asta, “mai” educativ. Înainte de a ajunge la celule treci prin Sala hărţilor şi România închisorilor. Intelectuali, ţărani, preoţi, negustori, meseriaşi, militari, studenţi, elevi, minori, femei – adică vreo 600 000 de persoane care au fost arestate şi condamnate (cu sau fără proces) în perioada 1945 – 1989 pentru că erau consideraţi periculoşi de către regim. Minori, da?

Sălile şi anumite celule au fost amenajate (panouri informative, fotografii, hărţi, recuzita detenţiei, obiecte, touch screen-uri, aparate audio, instalaţii audio-video) astfel încât să ilustreze asaltul comunist, colectivizarea forţată, distrugerea partidelor politice, rezistența, represiunile etnice şi religioase, deportarea în Bărăgan, mişcarea deţinuţilor dintr-o închisoare în alta, particularităţile unor destine.

Mi-a rămas în minte Ilie Lazăr, un maramureşean carismatic, fruntaş al Partidului National Ţărănesc, condamnat la 12 ani de temniţa grea. Încarcerat întâi la Galaţi, este transferat la 15 august 1951, împreună cu ceilalţi membri ai „lotului Maniu”, la închisoarea din Sighet. Această detenţie chiar în oraşul de care era aşa de legat îl va face pe Ilie Lazăr să spună: „De-ar şti maramureşenii mei că sunt aici, ar îmburda (răsturna) închisoarea asta cu totul!”. În iulie 1955 este transferat la închisoarea din Râmnicu Sărat. Datorită activităţii sale, considerată ca fiind “deosebit de periculoasă pentru securitatea statului”, după expirarea celor 12 ani de temniţă, este dus în lagărul de muncă Periprava, din Delta Dunării. După expirarea a acestei pedepse, este recondamnat la alte 72 de luni de muncă forţată, fiind eliberat abia la 9 mai 1964, prin graţierea generală.*

Mai este apoi celula în care a murit Iuliu Maniu. Stai în mijlocul încăperii albe, goale, vezi patul de fier, „îmbrăcămintea” deţinutului, fereastra cu zabrele prin care se vede holul închisorii şi … Cât timp ne-a luat să condamnăm comunismul?

În curtea interioară se găseşte “Cortegiul sacrificaţilor“, un grup statuar executat de Aurel Vlad, devenit emblema Muzeului. Existaăde asemenea şi un „Spaţiu de reculegere şi rugăciune”, viziunea modernă a lui Radu Mihăilescu asupra catacombei creştine. Pereţii rampei de coborâre îţi amintesc de monumentele închinate celor căzuţi în razboie: mii şi mii de nume de persoane care azi nu mai înseamnă decât statistică pentru cei mulţi.

Intri un om, ieşi altul.

Sighet nu înseamnă numai vizitarea Memorialului. Şi acum îmi pare rău că nu i-am alocat mai mult de o zi jumătate. Aş fi stat mai mult, că nu mă fugărea nimeni, dar pensiunea unde m-am cazat avea o cameră dublă în regim single, la preţ de dublă. Deci, gaură serioasă în buget. Altă lecţie învăţată: dacă călătoreşti în doi, plăteşti jumătate de pat; dacă călătoreşti singur, plăteşti şi pentru prietenul imaginar.

Revenind la oraş. Am descoperit centrul – da, da, şi apa caldă – care este de fapt un parc lung, încadrat de două străzi pe lungime şi de două biserici pe lăţime. De fapt, este mult mai mult de atât: zona centrală este o rezervaţie arhitecturală, o poartă către tipicul unei capitale transilvănene din secolul al XIX-lea. Şi din această cauză casele mici, arhitectura austro–ungară, lipsa agitaţiei mi-au lăsat impresia că Sighet este un oraş adormit. Are acel aer de urbe care la un moment dat a fost importantă şi vie, dar care, uitată fiind de treburile împărăţiei, îşi vede liniştită de treabă. Un oraş mic, capitală a Maramureşului istoric, care îşi zâmbeşte sieşi, ştiind că bourul de pe emblema oraşului şi de pe zidurile unor case este cel care l-a făcut pe Dragoş Voda să se îndepărteze de ţinuturile sale şi să ajungă în Moldova.

O stradă mai încolo de centru, dacă intri în hăţişul de case, ai impresia că eşti într-un sat. Şi dacă mergi până la capătul străzii, ai ajuns în părculeţul de pe malul Izei. La nord Tisa, la vest Iza şi între, „insula” Marmaţiei. Asta e locul unde m-a uitat Dumnezeu.

Mai exact, pe un pod. La dreapta aveam un parc nu foarte amenajat, cu leagăne, împrejmuit de case, şi de cealaltă parte dealurile împădurite şi, neştiută de mine, cetatea dacică de pe Solovan. Eram în oraş şi nu eram.

M-am grăbit să ajung în Bârsana, să cunosc Maramureşul şi am ratat multe locuri din Sighet, precum cetatea dacică. Sau Sinagoga pe lângă care am trecut în fugă, grăbită să prind autobuzul. Aş fi vrut să văd cum arată pe dinăuntru clădirea ce deserveşte şi azi comunitatea de evrei, ajunsă de la 12 000 la 21 de persoane. Nu am văzut nici Muzeul Culturii Evreieşti, care are o expoziţie dedicată sigheteanului Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1986.

Pentru cetate, pentru „promenada” de-a lungul Izei, pentru locul de vărsare al Izei în Tisa, pentru comunitatea evreiească, pentru un oraş care sunt sigură că mai are suprize de oferit, o să mă întorc.

Citește mai multe despre călătorii pe Viajoa

Citiți și:

Ponturi pentru zboruri ieftine spre destinaţii exotice

Planul înclinat de la Covasna (Şiclăul) -monument tehnic unic în ţară

Călătorie spre Capătul Pământului: De ce este “Perito Moreno” erou naţional argentinian?

Călătorie spre Capătul Pământului – Villa la Angostura şi San Martin de los Andes: oraşe “elveţiene” în Argentina

În spatele ultimei cortine de fier: La biliard cu coreencele

În spatele ultimei cortine de fier: La Palatul Pionierilor

Tags:



12 comentarii

  1. sa te intorci neaparat. si sa te duci la palatul cultural, la curtea veche, la gara, sa umbli pe strazile din spatele sinagogii, la cimitirul reformat, urca solovanul macar pana la pestera lu’ pintea, si du-te pe dig pana la podul puskapor…si saluta-i pe toti de pe strada din partea mea…iar daca vrei sa afli ca mai multe despre evreii din sighet cauta-l pe johnny popescu la radio sighet. saluta-l si pe el si spune-i ca astept sa-mi trmita a doua carte.
    sanatate, voie buna,Timi.

    • Timi, multumesc mult de sfaturi. Le-am notat pe toate! Eu si ceilalti cititori – o sa fie foarte misto cand Johnny Popescu o sa fie salutat de cateva zeci de persoane din partea ta.
      Te-as fi rugat sa-mi fii ghid, dar bag seama ca nu mai esti in Sighet.

  2. Pentru muzeul satului maramuresean , pentru a te convinge ca acele case nu sunt chiar mici- sunt pe un nivel dar daca intri vei vedea ca sunt inalte si spatioase, pentru Sighetu vazut de pe Solovan, pentru catedrala ortodoxa , biserica ortodoxa de rit vechi – ucrainiana, pentru biserica reformata , pentru cea catolica, pentru festivalul datinilor de iarna merita sa te intorci, sa vezi, sa cunosti o alta lume, un alt spatiu suspendat intre ani si timpuri…

    • Cora, stiu ca acele case nu sunt mici. 🙂 M-am referit la faptul ca nu au etaje. Ia-o ca pe-o deformare de bucuresteanca unde dimineata cand ies din casa vad paduri de blocuri, multumita iubitului conducator.
      Imi plac mult casele astea, cu tavan inalt si spatioase. 🙂

      Cand este festivalul datinilor de iarna? Toata luna decembrie?

      Biserica catolica era in renovari. 😛 Dar le-am notat pe toate. Multumesc!

  3. Trebuie sa vezi neaparat “Muzeul satului”, te face sa iti imaginezi ca esti pe un alt taram, in mijlocul unui autentic sat din povestile bunicilor maramureseni. Pana
    la urma ai reusit sa ajungi si la noi la Mocanita….?

  4. Pingback: Tbilisi 2011. București 1991 » Think Outside the Box

  5. No atunci ma bucur mult!
    pacat ca nu-ti pot fi ghid…intr-adevar nu mai sunt acolo de 4 ani, dar as putea sa-ti fiu unul virtual. La urma urmei, aceasta am facut inainte…am lucrat in turism in sighet, pentru toata zona maramuresului….mai am inca toate materialele, fotografiile si o tasca plina de tricks and tips. si multe numere de telefon si adrese de la oameni care stiu adevarurile adevarate despre sighet…ti le dau cu placere. stii, ai ajuns in locuri total “neturistice” in sighet, precum podul, acolo unde erai in sighet si nu erai. ai descris exact emotia copilariei mele. ai simtit pe loc cum e sa fii din sighet, si asta nu poate oricine…pseudosentimentele daruite de un muzeu al satului (scuze mai sus) si pseudoveselia date de festivalul de iarna (scuze iar…mai sus) nu definesc sighetul ….of, as putea scrie o carte.
    scrie-mi pe mail, Ioana, am sa-ti dau cheile mele la usa de acasa.
    Timi

Leave A Reply