Un exemplu minor dar sugestiv pentru întreg sistemul al rupturii dintre regulile pieții și realitate e prețul unui ceai în orice bar din lume. Deși prețul unui plic de ceai e infim, o ceașcă de ceai costă mai mult decît o băutură spirtoasă, așa cum o bere fără alcool e mai scumpă decît una cu alcool. Responsabilă pentru această aberație e raportul dintre cerere și ofertă – mai puțină lume cere ceai într-un bar decît alcool. Aceeași logică, în alt fel, se aplică și în acțiunile de caritate.
Deși foametea a crescut, în 2007 ajutoarele de hrană au scăzut la nivel global cu 15%, ajungînd la cel mai jos nivel din 1961 încoace. Această scădere reflectă tendința ajutoarelor umanitare cu hrană de a răspunde schimbărilor de prețuri ale cerealelor.
Cînd prețurile cerealelor sînt joase, țările nordice și companiile transnaționale de cereale își vînd produsele prin programe caritabile pentru flămînzii lumii. Cînd prețurile cresc, companiile își vînd cerealele pe piața globală. Cînd oamenilor le e cel mai greu să cumpere mîncare, și mai puțină mîncare ajunge la ei. Cînd nu le convine să vîndă, companiile scapă de surplus prin afaceri așa-zis umanitare.
Prin lege, 75% din ajutoarele de hrană din SUA trebuie să fie achiziționate, procesate, transportate și distribuite de companii americane. În 2002, numai două companii americane, ADM și Cargill, controlau 75% din comerțul global de cereale, beneficiind de contracte cu guvernul pentru a distribui 30% din ajutoarele de hrană în toată lumea. Foamea e astfel o afacere foarte bună iar în spatele declarațiilor umanitare stă de fapt, ca peste tot, profitul.
Frumusețea perversă a acestui sistem e că SUA poate sufoca micii exportatori de cereale și își asigură dominația pe piață. Ajutoarele de hrană înseamnă aruncarea surplusului pe piețe naționale vulnerabile. Prin dizabilitarea piețelor locale de hrană, ajutoarele țin țările sărace sub dominație. Orezul și grînele sînt practic arme de ocupare.
Mai pe larg despre acest sistem aici.