Şi Alba. Şi Iulia. (sau De Anima)

Pentru povestea din centrul acestui text n-am nici o dovadă palpabilă; jurnalistic, e o catastrofă, fiindcă lumea aşteaptă hard evidence. Dar acum scriu mai degrabă despre o posibilitate, şi nu despre mine “şi prietenii mei”, ci despre voi; despre o putere aproape beatifică pe care am avut surpriza şi, da, bucuria-uşurarea enormă de a o descoperi, cu ajutorul altora, în mine – şi despre care vă spun că stă gata în fiecare – gata să-l deschidă, să-l elibereze.

 

de Cornel Vîlcu (Active Watch)

 

Iar ca să scriu despre sufletul vostru, despre forţa voastră, n-am nevoie de nici un alt argument decât… ştiinţa, dar şi pre-simţirea voastră de voi înşivă.

Ieri, Alba-Iulia a fost a noastră. A fost Roşia Montana în inima ţării, umplând inima asta şi trezind-o, dându-i un şoc electric… şi sunt conştient de ridicolul în care poate cădea, din sublimul ei iniţial, expresia de mai sus, aşa că o explicitez. Am fost mai mulţi decât sperasem vreodată să fim, am fost mai zgomotoşi şi mai vizibili decât în cele mai rele coşmaruri ale liderilor locali care erau, de data asta, „ţinta” noastră, dar mai ales am fost mai veseli (deşi, fireşte, supăraţi pe politicieni şi răi de gură) şi cu inima uşoară decât oricine altcineva. Fiindcă în mijlocul masivei, dar vagii cauze… naţionale (cu toate -ismele, riscurile şi neajunsurile incluse), într-o mare de rrromânism de cele mai multe ori sincer, dar oarecum somnambulic, noi aveam o cauză reală, vie, acută. Fiindcă, deşi fiecare dintre noi îşi avea şi îşi mai are fireştile reticenţe faţă de festivism-demagogism-populismul Zilei Naţionale, deşi ne-a mai străbătut câte un val de greaţă în cutare sau cutare moment de preamărire-păcălire-a-românilor-că-sunt-extraordinari-chiar-cei-mai-buni-dintre-oameni-fără-a-trebui-să-facă-să-schimbe-nimic-pentru-asta, deşi a trebuit să-i privim iarăşi pe politicienii corupţi fâţâindu-şi dosurile şi fandosite, şi nesimţite, de la o tribună la alta fără le putea face altceva decât să le râdem în nas… am (re)descoperit o modalitate de a fi român(i) fără xenofobie, fără intoleranţă (afară de cea faţă de persoanele publice deja amintite), fără primitivism. Un patriotism critic, lucid în motivaţie şi exaltat în energie, patriotism de români şi unguri şi nemţi şi ţigani şi cine mai ştie câţi alţii laolaltă, militând pentru un mai-bine al fiecăruia şi al tuturor.

 

 

Nu ştiu dacă aţi trăit aşa ceva, dar dacă nu, vă îndemn să căutaţi-provocaţi această trăire, tot aşa cum v-aş spune să citiţi o carte fabuloasă sau v-aş trimite la un film genial, ba nu, cu mult mai mare energie vă îndemn. Nu ştiu dacă aţi fost pe stradă în ianuarie-februarie, înainte de orice antenizare, sau în vară ne-beunizaţi. Dacă da, atunci cu siguranţă, vorba aia, you know the feeling, iar dacă nu… poate că ar trebui să cercetaţi câteva minute-ore-zile care e cauza în care credeţi mai mult şi mai mult şi s-o aduceţi afară, între oameni. Dacă nu altceva (chiar dacă, vorba aia, „noi suntem mărunţi, n-o să putem noi rezolva nimica”), veţi fi învăţat să nu mai tăceţi şi, ca o consecinţă directă, veţi dormi mai bine nopţile. Şi nu e puţin lucru.

Speranţa-credinţa nu e niciodată puţin lucru.

V-o spun fără să clipesc, măcar, a ezitare, v-o spun ştiind că repet clişeul-clişeelor pe care toţi ‚conducătorii’ prea-bine-instalaţi-în-fotoliile-lor sunt interesaţi să-l demonetizeze: există fraternitate-egalitate-libertate la fel de vii şi de palpabile şi de preţioase ca o fiinţă pe care o strângi în braţe până îi pârâie oasele.

V-o spun fără glumă şi fără teamă: oamenii pot fi minunaţi, poate fi orbitoare lumina din adâncul lor, din adâncul vostru.
————————————

 

Ziua de ieri, de la Alba, a fost una din cele mai bune din toată viaţa mea. Şi nu e puţin lucru pentru un om de obicei dezgustat-înspăimântat (şi, o spun chiar şi acum, pe drept cuvânt!) de naţionalism mai mult ca de orice. Şi nu, nu mă simt câtuşi de puţin în pericol, după şi din cauza acestui 1 Decembrie, să devin mai naţionalist decât până acum, dimpotrivă. Mai critic, însă, mai atent, mai vocal, mai pregătit să-i chem pe toţi să-şi spună păsul, fiecare ‚pre’ limba lui, cu siguranţă.

Am nimerit la un moment dat (ăsta e lucrul pentru care spuneam la început că din păcate nu am dovezi… aici încălcând eu, din exaltare, regula activistă de a nu fi niciodată singur şi fără aparatură de înregistrare  ), în preajma consilierilor judeţeni din Alba care ascultau alături de primar, într-un colţ al pieţei, concertul de muzică populară… într-o frăţietate transpartinică, pesemne cauzată de solidaritatea naţională specifică ocaziei. Şi găsindu-i eu, cetăţeanul Mitică, pe conducătorii turmei din care fac parte, m-am vârât în mijlocul lor ca să le ofer câteva pliante informative dintre cele în care Alburnus Maior denunţă referendumul (de aceşti politicieni declanşat) şi îndeamnă populaţia la boicot. Am fost, fireşte, certat că le tulburam starea de transă patriotică… primarele mi-a arătat fularul tricolor pe care îl purta  la gât şi mi-a spus că sunt un agitator plătit venit să tulbure sfinţenia lui 1 Decembrie, iar preşedintele Consiliului Judeţean m-a întrebat de unde vin şi, aflând că sunt clujean, m-a trimis acasă, să-mi văd de treburile mele – totul, fireşte, la singularul de impoliteţe şi în vreme ce un nene-Pristanda mai beat şi mai prost îmbrăcat încerca să mă împingă afară din cercul… oamenilor politici.

A fost unul din cele mai nostime şi încântătoare momente din viaţa mea. Să te bucuri (fără glumă!) de esenţa cetăţenească a democraţiei intrând ca oaia între hiene şi întărâtându-le, făcându-le să-şi iasă din minţi, să se piardă cu firea, să-şi dea arama pe faţă… înainte să o ia literalmente la fugă prin piaţă de teamă să nu le vadă lumea cum sunt în realitate, iată o experienţă (şi AICI VREAU SĂ INSIST!) la îndemâna fiecăruia, pe care sunt pur şi simplu norocos că am avut ocazia să o trăiesc.

 

 

Mda, recunosc că sunt încă necopt într-ale activismului şi încă prea răzbunător, drept pentru care a doua oară când i-am identificat pe politicieni (că doar nu se făcea, oricât de mult şi-ar fi dorit, să fugă chiar acasă, să se vâre adânc sub plapumă, să ia câte trei somnifere, să uite până a doua zi) mi-am chemat toţi ‚colegii’ (de data asta binişor peste o sută) şi i-am înconjurat prieteneşte, apoi i-am fugărit, amuzaţi şi gălăgioşi, din loc în loc scandând „salvaţi Roşia Montana” sau „trădarea de ţară în aur se măsoară” până ne-am… nu plictisit, ci dezgustat. Mda, recunosc că, în momentul când bieţii consilieri nu mai puteau vedea – altfel decât uitându-se perfect vertical – vreun petec de cer neacoperit de steagurile şi bannerele Roşiei, eu stăteam lângă ‚nenea’ care mă bruscase cu cinci minute înainte şi îl întrebam „nu mă mai împingeţi? nu mă mai împingeţi?” iar el se uita în (orice) altă parte ca şi când tot zelul din urmă cu ceva vreme i s-ar fi şters miraculos din minte.

Da, recunosc că a fost şi este un grad oarecare de, cum să-i spun? Copilărire voluntară? Creativitate? poate pur şi simplu umor? implicat(e) în activism, în acest mod de a purta cauzele civile în public.

Dar n-o să mă apuc acum a-mi cere scuze fiindcă, după toată murdărirea şi discreditarea lor de către Puterile de tot soiul, şi libertatea, şi democraţia sunt… cel puţin ca sentiment(e), minunate.
—————————–

România politică, România economică, România socială sunt (şi în mod intenţionat folosesc pluralul… fiindcă vorbesc despre straturi de existenţă între care s-au săpat distanţe aproape prăpăstioase) pline de mizerie. În aparenţă, perspectivele sunt mai sumbre ca niciodată.

Dar pe rahaturi şi mlaştini cresc florile cele mai frumoase, unele dintre ele de un alb neverosimil.

Mesajul meu către voi, după această zi a… vai! românilor-cei-mai-români, e: dacă gri-ul de azi, de prea mult, vă pare negru şi fără capăt-ieşire, închideţi ochii. Luându-vă, eventual, prietenii de credinţă de mână. Închideţi-i două minute şi amintiţi-vă. Amintiţi-vă lumina din voi, pe care nimeni niciodată nu v-ar putea-o lua.

Într-una din zilele astea, n-o să mai puteţi. O să ieşiţi afară, arătând-o tuturor.

 

 

Acest articol a fost preluat de pe blogul lui Cornel Vîlcu, găzduit de ActiveWatch.

 

Puteți citi și:

Referendumul mizeriei (sau: somnul Naţiunii naşte monştri)

Culturică de la mărgică, sau ultima şansă a ICR

Pristandaua fără nume – sau despre legalizarea bulanăriei

Anul 2012

FânFeast

Totuşi, Roşia Montană; totuşi, gazele de şist