Si a fost prima cursa oficiala

6

Ioana (Jo) si Stefania au alergat primul lor cros. La aproape o luna de la inceperea proiectului „Primul maraton”, doua dintre participante s-au confruntat cu realitatea unei curse oficiale. Si au simtit pe propria piele cum este sa te pregatesti de start, ce, cum si cat (nu) trebuie sa bei si sa mananci, cum e sa iti dozezi efortul. Dar cele mai importante au fost emotiile concursului si senzatia de satisfactie simtita la sfarsitul cursei.

Dar mai bine sa le ascultam…

Stefania

“Am asteptat cu nerabdare primul concurs de la inceputul antrenamentelor incoace – crosul umanitar Hospice de la Brasov. A fost diferit de cum credeam.

Imi imaginam ca imi va fi usor, dat fiind ca alergasem deja distante mult mai lungi si nu ma gindeam ca voi intimpina dificultati. Nu am putut dormi mai mult de doua ore in noaptea dinainte si am luat trenul foarte devreme, cu toate astea, aparent, nu ma simteam obosita. Categoria mea de virsta pornea mai tirziu, a fost un timp de asteptare in care am bintuit printre organizatori si alergatori. Am baut apa in continuare, desi stiam ca nu e bine inainte de cursa, poate pentru ca aveam emotii si eram nerabdatoare.

Alergarea a inceput in forta, si eu am pornit mai tare decit obisnuiam, cu gindul ca, fiind distanta mai scurta, o sa-mi pot permite un ritm un pic mai alert decit de obicei. Gresit, am obosit repede si dupa a doua tura simteam ca mi se face rau de la prea multa apa, iar soarele de prinz ne batea fix in moalele capului. Dar linga mine alerga o colega de la Ro Club Maraton care a avut grija si nu m-a lasat singura nici o clipa, asa incit am continuat cot la cot, oricit de greu imi era.

A fost fain acest sentiment de colegialitate si prezenta in jur a celorlalti, mai erau si alti membri de la Ro Club Maraton care ne insoteau, desi nu era cursa lor, sau erau in peisaj pe traseu, a insemnat mult.

Mi-am dat seama cit de mult conteaza sa fii familiar cu traseul si sa ai niste repere clare. In timp ce alergam, ma intrebam din cind in cind cam pe unde as fi fost la acel moment in tura mea de Herastrau, limitele de oboseala se mutasera si erau haotice aici. Deci chiar imi trebuie un ceas cu cronometru, asta ar fi un reper universal si nu m-ar mai destabiliza prea tare necunoscutul.

M-am bucurat cind s-a terminat, ma stresase foarte tare faptul ca imi era rau, a facut totul sa para mai lung si mai greu decit era. Dar mi-a placut atmosfera, faptul ca alergam inconjurata de oameni si m-am bucurat mult ca am terminat cu bine cursa si, in ciuda dificultatilor, cu timpul cel mai bun pe kilometru pe care il facusem pina atunci”.

Jo

“Sambata am participat la un cros. Suna sec si banal, stiu. Au fost doar 4,3 km. Prin urmare nici nu pare vreo realizare prea mare. Dar nu a fost deloc nici banal si a fost si important. A fost important mai ales pentru cei pentru care am alergat, adica bolnavii incurabili ingrijiti la Hospice Casa Sperantei. Toate donatiile participantilor au mers acolo.

        

Participantii au fost de toate marimile si de toate varstele, de la cativa anisori pana dupa varsta pensionarii.  ar voluntarii au fost de foarte mult ajutor in organizarea evenimentului (atmosfera a fost super) si ne-au sustinut foarte mult si pe parcursul competitiei (si psihic cu aplauze si incurajari de pe margine, si fizic cu  apa si biscuiti).

Si a fost foarte important si pentru mine. In primul rand pentru ca ultimul cros la care am participat a fost undeva in anii liceului, adica acum mult timp. Asa ca bineinteles ca am avut emotii. Daca am avut emotii la 4,3 km, imi inchipui ce emotii o sa am la maraton. La o distanta de 10 x 4,3 km, emotii tot de 10 ori mai mari probabil…

In al doilea rand pentru ca am invatat multe lucruri despre mine si despre corpul meu. Am aflat pe propria piele ce trebuie sa mananc si ce nu inainte de o competitie. Bineinteles ca din auzite stiam deja ca e bine sa nu mananci macar o ora sau doua inainte de alergare, sa nu mananci chestii grele, sa ai « stomacul »  cat mai gol etc. Insa, una e sa auzi toate astea si alta e sa le simti. Si credeti-ma ca am simtit. Am simtit ca nu am mancat ce trebuia, ca nu m-am odihnit destul, ca trebuie sa alerg in ritmul meu si nu sa ma iau dupa ceilalti doar din dorinta de a nu ramane in urma si asa mai departe.

In al treilea rand, a fost oarecum o surpriza pentru mine ca am vrut sa termin (poate chiar VRUT cu litere mari, pentru ca asa am simtit, cu litere mari). Nu pentru ca as fi genul de persoana care renunta usor sau ca s-ar termina lumea daca ma dau eu batuta. Insa la un moment dat, din cauza efortului, din cauza caldurii, din cauza ca mi se parea ca nu se mai termina, din cauza ca imi simteam stomacul de piatra, mi s-a parut mult mai greu ca la antrenamente si imi venea sa renunt. Insa in secunda urmatoare am zis nu, pot sa fac asta si o sa o fac.

Si pe urma, surprinzator, a fost totul mult mai bine, nu ma mai dureau toate chiar asa de tare, si pe ultimii metri chiar am reusit un « sprint » (daca pot sa ii spun asa, desi a fost doar o alergare ceva mai rapida comparata cu ritmul oarecum de melc avut pe parcursul crosului).

Iar senzatia cand treci in sfarsit linia de sosire este fantastica. Uiti de toata durerea si tot efortul depus pana atunci nu mai te apasa deloc, ramane doar bucurie impartasita cu ceilalti alergatori (a caror sustinere am simtit-o tot timpul) si satisfactie. Multa satisfactie”.

Foto: Valeriu Bobocescu

Tags:



6 comentarii

  1. Felicitari! Imi pare rau ca nu am putut sa ajung si eu acolo, sper sa mai am ocazia anul acesta la aceasta cursa!

  2. Pingback: Imagini cu fete în acţiune » alerg, deci exist!

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger