Sfârșitul României mioritice, fumatul și școala vieții

Conform unui studiu KPMG, românii se împotrivesc amarnic schimbării. Partea la fel de proastă e că atunci când o îmbrățișează, o fac cu nițel prea mult elan, ignorând efectele profunde pe care le au noile legi asupra tărișoarei noastre încă speciale.

de Radu Buda Mariș

Am niște prieteni care fac Parkour și vor să-și construiască un parc specific. Aproape că au primit fonduri oficiale. De asemenea, am un prieten care lucrează în construcții, care mi-a zis că probabil că nu vor putea finaliza proiectul. De ce? Pentru că România e pe primul loc la adoptarea celor mai stringente standarde europene de siguranță. Cel puțin pe hârtie. La construcția de autostrăzi se face și se semnează instructaj despre cum se manipulează un ciocan. Cu toate implicațiile birocratice de rigoare pentru executor, cu toate implicațiile financiare de rigoare pentru plătitor. Dacă băieții cu Parkour vor parc, probabil le va trebui teren îngrădit, paznic, și să garanteze pentru siguranța oricărui copil scăpat din ochii mamei. Parkour e minunăția aia de sport care vorbește printre altele despre riscuri calculate și asumate personal, libertatea mișcării, creativitate. Proiectul lor, probabil, se va opri nonsensual în setul ăsta legislativ, în timp ce Dorel îmi izolează blocul cocoțat pe schelă, în continuare fără de echipament de protecție. Absurd. Pentru unii ar fi însă la fel de absurd, chiar dacă s-ar aplica legea uniform, iar Dorel ar avea echipament de protecție; pentru că parc de Parkour tot n-am avea.

Un exemplu foarte bun de pol opus este, desigur, Germania. Acolo legile sunt mai multe, țintite mai precis și aplicate cu strictețe. De Germania sunt legat cultural și sufletește. Am crescut învățând în limba germană. Mai târziu am petrecut acolo câțiva ani importanți și frumoși. M-am întors să studiez aici, iar apoi am ales din nou și din nou să rămân să lucrez aici. De ce? Pentru că-s balcanic. Pentru că gazoanele lor impecabile pe toate dealurile, pentru ca zâmbetul indiferent politicos al angajatului de la casierie, pentru că pădurile lor cu copaci aliniați și toaletați și poteci asfaltate, ordinea de peste tot imi pică tare bine când le revizitez sporadic. Dacă zăbovesc însă mai multișor, zilele, gândurile se aliniază și ele, se grăbesc pe făgașuri cunoscute, sigure, iar saturația culorilor scade. Veșnic frământații nativi ai Germaniei simt și ei asta și o exprimă în tot felul de artefacte artistice și cam prin toate genurile muzicale, inclusiv în pop-rock-ul ăsta softie, dar relevant. Text tradus.

România la care m-am întors avea o oarecare funcționalitate administrativă, criminalitate relativ redusă, un sistem de sănătate defect, dar funcțional, însă mă lăsa sa merg la mare cu trenul cu ușa deschisă dacă-s prost, mă lăsa să îmi trântesc undeva cortul și să fac un foc fără să vină pompierii în secunda doi. Era România în care la autostop mai prindeai o căruță sau un tractor, iar dacă dormeai în fân nu primeai bon fiscal și ”bufet suedez” a doua zi.  Era România la următorul pas de civilizație de la România în care a crescut “generația cu cheia la gât”. Nostalgicii respectivei au încă reverii despre cum se jucau cu cornete de hârtie cu care desfigurau tot cartierul, despre cum pușcau petarde artizanale cu carbid. Era frumos? Ți-ai lăsa copilul să se joace cu dispozitive artizanale potențial periculoase? De ce? Sincer! Că e nesigur, sau pentru că nu mai e acceptat social? În ce proporție?

Cu cât e mai bătrân un sistem politic, cu atât mai multe paltoane de legi îmbracă. Îmbrăcate pentru buna funcționare a sistemului și a cetățeanului, cândva sistemul nu mai poate respira și începe a decupa din unele straturi. Aia se numește lupta cu birocrația. Ohoo! Dar până acolo mai avem.

Dincolo de birocrație, fiecare lege nouă cu care e îmbrăcată o societate aduce probleme de facturi mai subtile dar nu mai puțin reale.  Legile menite să ne protejeze sunt aparent o umbrelă uriașă pentru toți. În realitate legile respective își exercită menirea în situații foarte specifice asupra unui grup restrâns de persoane. E teren minat unde am intrat, nu-s fashionist imoral, deci să fie zis că da, fiecare viață salvată de o lege oricât de restrictivă contează, și orice lacrimă ce nu a curs e un zâmbet ce ar putea fi. Zic doar să fim lucizi, să fim conștienți că nu doar legea Big Brother ne ciobește considerabil din libertate în folosul unei securități punctuale. Toate o fac. Toate.

Sursa: All Things Learning

Cu toții am ”shăruit” sau văzut într-o formă sau alta caricaturile care reprezintă ”școala ca fabrică”, mașinăria care uniformizează vlăstarele gândirii. În occidentul anilor ’50, dacă nu puteai merge acasă pe jos de beat ce erai, prietenul la care ai băut zicea ”poftim, ia cheile de la mașina mea”. Situația este inimaginabilă astăzi, pentru că legile anti-alcool la volan, aplicate cu asprime decenii la rând, au permeat etica societății, facănd din bețivul de la volan un paria al oricărui grup de prieteni. E un exemplu doar aparent prost ales în pledoaria mea pentru conservarea discretului parfum de libertate încă existent. Aș putea puncta fugitiv și că limitarea accidentelor sub influența alcoolului se poate face prin standarde de alcoolemie mai puțin restrictive, dar nu l-am ales pentru asta.

L-am ales pentru că e cel mai elocvent exemplu pentru următoarea propoziție: Legile pe care le semnăm astăzi sunt școala care uniformizează gândirea societății de mâine. E un cerc închis: societatea generează legi, care apoi modelează societatea. Lăsând teoriile sociale deoparte, să plonjăm în jargon contemporan insensibil. ”Boșorog” = un domn foarte în vârstă, irațional și enervant. ”Boșorog comunist”= un domn ceva mai tânăr, relativ rațional, impropriu de autoritar, cu empatie erodată, cu simț comunitar nul, cu gândire rigidă, cel mai trist exponent cioplit de legile unui sistem super-restrictiv. Mai încape vorbă? Cu mic, cu mare ne-am dorit ”politicieni tineri”, neatinși de metehne ceaușiste. Parcă eșuează și ei. Poate pentru că sunt atinși de noi metehne, poate pentru că pattern-urile vechi se clătesc prin mai multe generații. Cu atât mai mult ar trebui, cred, să conștientizăm acum și valența educațională a legilor, care iată, tangent sau direct, formează oameni și transced generații.

Știu că în România de astăzi, orice lege care nu e dată doar pentru a servi interesele celor de la vârf e privită ca un lucru bun. Totuși, m-am întristat să-mi văd prieteni ”avizi de libertate” jubilând la felul cum a fost preluată legea fumatului după model european și înăsprită zelos. Fără spații pentru fumători, ba chiar fără țigări electronice. Nu știu alții cum sunt, dar după cele întâmplate în Colectiv, majoritatea barurilor din orașul meu au intrat în proces de renovare, iar unele și-au delimitat ermetic, cum se cade, spațiile pentru fumători; altele sunt sigur că erau pregătite să accepte și să implementeze norme pe cât se poate de stringente. Apoi, interzicerea țigărilor electronice este un gest inutil, și prin urmare revoltător. Oricine ar urmări subiectul ”vapatului” prin răsfoirea studiilor existente direct de la sursa institutelor de cercetare, ar ajunge la concluzia că nu e nociv, sau e minimal nociv dacă se vapează cu nicotină, și că ”vapatul de mâna a doua” e inexistent. Dacă forurile noastre decizionale nu au cedat lobby-ului companiilor de tutun, au cedat lobby-ului coaliției ”România Respiră”, probabil fără o dezbatere pertinentă cu argumente de genul celor aduse de către David Cameron pe acest subiect.

”Romania mioritică” la care mă refer în titlu, și pe care o văd cu tristețe amalgamându-se în ordinea europenă, era suficient de sigură pentru cineva crescut în acel mediu, și suficient de incertă pentru a te pune adesea în situații inedite care stimulau creativitatea în căutarea unei rezolvări, sau cel puțin îți îmbogățeau povestea zilei, viața. Exercițiile recomandate pentru plasticitate cognitivă gen ”alege cât mai des o rută alternativă către job-ul tău” sau  ”fă în fiecare zi ceva ce te sperie” erau atunci pe atât de prisos, pe cât de artificiale par acum. Mi-e că ne avântăm acum pe un drum în care nu mai e planul cincinal pe primul loc, dar nu e nici cetățeanul, cum ar crede unii. E longevitatea cetățeanului și PIB-ul. Bhutan e singurul stat de care știu, care nu are creșterea PIB-ului ca țel politic declarat, ci nivelul de fericire al populației.

Știu că România mea mioritică e pe ducă, știu că doar așa unii dintre noi vor trăi mai mult, ca să își îndeplinească cât mai bine rolul de angajați, mămici, tătici, dar știu totodată că ficare lege ne restricționează, ne condiționează, ne rigidizează. Cândva, cineva nu va putea fi pe un anumit vârf de munte la apusul soarelui scurtându-si viața încet și conștient cu un fum, cândva, cineva nu va putea fi lângă jarul unui foc de tabără pe malul mării privind răsăritul, iar două idei nu se vor naște niciodată.

Dacă e să ne construim viață lungă în colivie de aur, fie, dar ăștia mai lucizi dintre noi – haideți să nu jubilăm!