Sfârşitul celui mai sexy proiect de vânzare a României. Roşia Montană & Gabriel: o relaţie nepotrivită

35

La începutul anilor 2000 (când s-a discutat mai pe larg despre proiectul iniţiat, de fapt, încă din 1995), exploatarea privată a aurului de la Roşia Montană întrunea toate premisele pentru ceea ce se cheamă un “proiect sexy” (pentru investitori). Mărimea zăcământului (15 milioane de uncii de aur şi 65 de milioane de uncii de argint) îl încadra în categoria world-class (“cel mai mare zăcământ de aur şi argint din Europa”), costurile de producţie erau estimate a fi mici (mână de lucru ieftină, costuri de mediu şi de distrugere a patrimoniului cultural ignorate), nu exista în România o educaţie şi o informare adecvată (pe fondul unui trend popular care susţinea total necritic orice privatizare), la fel cum nu exista vreun precedent de implicare civică şi/sau de opoziţie locală. Din punct de vedere politic, încă de la început, proiectul s-a bucurat de o susţinere şi “colaborare” transpartinică.

 

 

de Mihai Goţiu (Voxpublica)

 

Toţi aceşti factori obiectivi şi subiectivi contribuiau la atractivitatea explozivă a proiectului minier de la Roşia Montană. Ca un bonus, începând cu jumătatea anilor 2000, s-a adăugat creşterea din ce în ce mai accelerată a preţului aurului. Nu e de mirare că un astfel de succes speculativ rapid şi facil a atras, pe rând, atât companii miniere cu experienţă (Newmont ori BSG), cât şi speculatori de primă mână de pe Wall-Street (John Paulson ori Thomas Kaplan), care se regăsesc printre marii acţionari ai Gabriel Resources (compania care deţine 80,69% din RMGC).

Povestea sexy a proiectului de la Roşia Montană şi-a atins apogeul între decembrie 2009 (odată cu declaraţiile lui Adriean Videanu referitoare includerea proiectului în planul Guvernului Boc) şi iulie 2011 (când tot unul din Guvernele Boc, prin intermediul Ministerului Culturii, a emis, cu încălcarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, descărcarea de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic, esenţial pentru realizarea proiectulu). Chiar dacă declinul a fost sesizat încă de la sfârşitul verii trecute, declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu şi ale fostului ministru al Mediului, Laszlo Borbely, au reuşit să mai prelungească povestea ”de succes” până în ianuarie 2012.

Căderea din acest an a fost una devastatoare, la care au contribuit numeroşi factori, atât pe plan intern, cât şi internaţional. Pe final de an, RMGC a încercat să se revigoreze prin organizarea referendumului local din Munţii Apuseni, care s-a încheiat însă cu un eşec total. Gabriel Resources şi RMGC, ”copiluţul” ei din România, termină anul în genunchi, iar perspectivele pentru 2013 sunt absolut sumbre (pentru companie). Nu voi insista foarte mult pe amănuntele creşterii şi descreşterii proiectului de la Roşia Montană, invocând ”istoria” doar atunci când e relevantă (prin comparaţie) cu situaţia actuală. Subiectul acestui articol se va rezuma la argumentele la nivel mondial şi la nivel naţional care previzionează un an negru pentru Gabriel Resources (chiar şi un posibil faliment ori,  situaţie ”de fugă”, vânzarea sau fuziunea prin absorbţie  într-o companie mai mare).

Minele de aur nu sunt aur

La nivel mondial, situaţia actuală generală a proiectelor de exploatare a aurului este una paradoxală, mult diferită de cea de la începutul anilor 2000. În ciuda unei creşteri accelerate şi explozive a preţului aurului, preţul acţiunilor companiilor miniere din domeniu se află pe un trend descrescător. Evoluţia generală negativă la nivel de sector este mult mai dramatică în cazul companiilor de tip junior (cum sunt denumite companiile aflate la dezvoltarea unui prim proiect într-un domeniu, situaţie în care se află şi Gabriel Resources). Paradoxul a fost constatat de jurnaliştii specializaţi de la ”Wall Street Journal” încă de la sfârşitul anului trecut.

Într-o analiză publicată de ”Wall Street Journal” pe 28 decembrie 2011 se arată că preţul aurului a crescut anul trecut (2011) cu 12% (după ce înregistra o creştere de peste 30% la mijlocul anului), în timp ce acţiunile la minele de aur au scăzut cu 16%. Mai mult, scăderea înregistrată în cadrul proiectelor junior a fost de aproape 40%. Astfel, notează publicaţia economică, multe dintre „numele mari de pe Wall Street” – John Paulson, George Sorors, David Einhorn, Seth Klarman şi Thomas Kaplan – „au fost luate prin surprindere”, înregistrând pierderi mari. „Wall Street Journal” oferă exemplul lui Thomas Kaplan, ale cărui pierderi provocate de acţiunile la firmele miniere de aur ar fi ajuns, doar în 2011, până la 600 de milioane de dolari. „Kaplan, un investitor vechi în aur, deţine aproape 52 de milioane de acţiuni la NovaGold Resources Inc., companie minieră axată pe un proiect în Alaska şi Columbia Britanică, ale căror valoare a scăzut cu aproximativ 40% în 2011. El deţine, de asemenea, mai mult de 61 de milioane de acţiuni la Gabriel Resources, care controlează un proiect uriaş de aur în România (cel de la Roşia Montană – n.a.), care au scăzut cu mai mult de 20% anul trecut”, se arată în „Wall Street Journal”.

„Declinul acţiunilor l-au costat pe Kaplan peste 430 de milioane de dolari în acest an (2011 – n.a.). Cifra este de aproximativ 600 de milioane de dolari în cazul în care sunt incluse şi drepturile de a cumăra acţiuni la preţuri stabilite”, încheie „Wall Street Journal”, care notează, totuşi, că Thomas Kaplan a achiziţionat acţiunile la preţuri mai mici decât în prezent (sfârşitul anului 2011). Conform analiştilor de la „Wall Street Journal”, acţiunile la minele de aur au fost afectate în 2011 de probleme care nu au afectat şi preţul aurului: creşterea costurilor de exploatare şi faptul că guvernele devin tot mai agresive în impozitarea companiilor care exploatează resurse. În plus, într-un an cu multe turbulenţe, mulţi investitori „au fugit către siguranţa obigaţiunilor guvernamentale americane”.

Creşterea costurilor proiectelor miniere. Problema finanţării companiilor junior

Trendul constatat de ”Wall Street Journal” în 2011 s-a menţinut şi în 2012. Într-o serie de articole publicate de Richard Mills pe ”Ahead of the Herd” sunt analizate mult mai în detaliu explicaţiile acestui paradox (creşterea preţului aurului vs. scăderea valorii acţiunilor companiilor miniere din domeniu). Astfel, Richard Mills constată că nu doar preţul aurului a crescut exploziv în ultimii ani, ci şi costurile de exploatare/producţie a aurului. Per ansamblu, din 2005 şi până la jumătatea anului 2012 (pentru care avea la dispoziţie date statistice), preţul aurului a crescut cu 270%, în timp ce costurile de producţie au crescut cu 187%. Diferenţa (vezi tabelul) este dată, practic, de declanşarea crizei economice. În anii premergători crizei (2006-2008) creşterile au mers cap la cap, chiar cu un avans important în 2008 pentru costurile de producţie (+1% preţul aurului, +7% costuri de producţie). În 2009-2011, preţul aurului a crescut mai mult decât costurile de producţie, dar prima jumătate a anului 2012 a adus o schimbare de situaţie substanţială (preţul aurului a scăzut cu 5%, dar costurile de producţie au continuat să crească cu 12%).

 

 

David Quinlin, de la Deloitte, citat de Richard Mills arată: “În următorii câţiva ani, escaladarea costurilor, lipsa de experienţă şi necesarul de infrastructură vor face foarte dificil pentru companiile miniere să-şi finalizeze proiectele de capital la timp şi în buget. Aceste tipuri de costuri şi de timp pot crea riscuri semnificative pentru firmele miniere, inclusiv pericolul de a-i speria pe eventualii investitori”. Creşterea costurilor de producţie reprezintă însă doar una dintre problemele pentru care companiile miniere devin din ce în ce mai puţin interesante/atractive pentru obţinerea de finanţare şi extrem de puţin atractive pentru finanţările de tip speculativ. Iată şi o listă mai lungă (dar nu exhaustivă) a acestor probleme majore (listă întocmită de autorul citat, cu adnotări personale):

  • Scăderea producţiei exploatărilor miniere mature (implicit, venituri şi profit mai mici din care s-ar putea reinvesti şi garanţii mai mici pentru creditori – în cazul eşecului unui proiect nou, marile companii miniere nu mai pot garanta în aceeaşi măsură creditul pentru viitoarele exploatări cu profitul din cele aflate deja în exploatare);
  • Timpul lung de dezvoltare a unui proiect minier (de la obţinerea terenurilor, avizelor, autorizaţiilor, până la obţinerea finanţării şi construcţia minei – de unde rezultă o prelungire a termenului de la acordarea finanţărilor preliminare şi a finanţărilor pentru construcţia minei şi până la începerea rambursării; avem de a face cu o dublă concurenţă: pe de o parte a proiectelor miniere între ele, pe de altă parte cu alte proiecte de investiţii speculative cu timp mult mai mic de recuperare a creditului şi dobânzilor);
  • Întreaga industrie de extracţie a resurselor suferă de o lipsă de oameni calificaţi;
  • Condiţiile meteorologie extreme;
  • Creşterea pretenţiilor forţei de muncă;
  • Protestele şi opoziţia publică faţă de proiecte;
  • Creşterea costurilor de producţie (CAPEX);
  • Lipsa proiectelor de infrastructură în zonele noilor proiecte;
  • Creşterea tendinţelor de naţionalism economic (pretinderea de redevenţe mai mari din partea statelor);
  • Creşterea normelor/regulamentelor/condiţionărilor legate de protecţia mediului;

Concluzia analizelor lui Richard Mills e foarte directă: sectorul de dezvoltare a proiectelor miniere şi, în mod special, a proiectelor de tip junior se află în prezent într-una dintre cele mai grave crize de finanţare prin care a trecut vreodată sectorul. ”Finanţarea pentru cele mai multe companii junior va fi o provocare – e ironic faptul că, în urmă cu doar câţiva ani, cu preţul aurului la 400 de dolari/uncie, puteau obţine mai uşor bani, decât astăzi, când aurul a ajuns la 1.700 de dolari/uncie. Companiile junior care mai au ceva bani nu doresc să dilueze excesiv părţile acţionarilor, sensibili oricum din cauza devalorizării devastatoare a acţiunilor, vor conserva numerarul şi vor trăia drastic cheltuielile”. Această problemă majoră legată de finanţarea proiectelor miniere este agravată de selectivitate. La nivel mondial sunt sute de proiecte junior care stau la coadă pentru a obţine finanţarea (în fapt, sunt aproximativ 1.800 de companii care luptă pentru finanţare). Ţinând cont de factorii de mai sus, este evident că doar o mică parte din acestea o vor şi obţine. Asupra şanselor ca Gabriel Resources să se numere printre câştigători voi reveni după analiza situaţiei din România.

”Naţionalismul economic”

Înainte de a trece la analiza situaţiei interne, o să accentuez una dintre probleme. În enumerarea de mai sus am folosit termenul de ”naţionalism economic” pentru că astfel este folosit în literatura şi publicaţiile economice. Însă denumirea este una manipulativă, menită să sugereze, pentru cei care susţin fundamentalismul pieţei libere la nivel global, că ar fi vorba de o intervenţie şi o pretenţie nejustificate a statelor care deţin resurse de a obţine participaţii reale la profit mai mari (în special redevenţe din veniturile brute – dividendele de pe urma acţiunilor deţinute de stat fiind speculativ-iluzorii).

De fapt, nu e vorba de niciun ”naţionalism economic”: dreptul statelor de a obţine venituri mai mari din renta unei resurse naturale (chiar la nivel INTEGRAL) fiind recunoscut de tot mai mulţi economişti cu reputaţie mondială. Joseph E. Stiglitz, distins cu Premiul Nobel pentru economie (în 2001), a fost consilier economic al preşedintelui american Bill Clinton şi vicepreşedinte şi economist-şef al Băncii Mondiale. În urma propriilor studii şi a contactului direct cu modul de exploatare a resurselor naturale în ţările în curs de dezvoltare (situaţie în care se află şi România), Stiglitz este unul dintre cei care recunosc fără îndoieli dreptul statelor de a încasa INTEGRAL renta rezultată din exploatarea resurselor.

Mita, înşelăciunea şi negocierile lipsite de fairplay – toate acestea diminuează profiturile care le revin de drept ţărilor în curs de dezvoltare. Acestea obţin mai puţin decât ar trebui, iar companiile obţin mai mult. În cadrul unei pieţe competitive, companiile miniere şi petroliere ar trebui doar să-şi recupereze capitalul, iar profitul să revină ţării care deţine resursele. Economiştii numesc valoarea resursei care depăşeşte costul exploatării drept ”renta” resursei naturale. În cadrul unei pieţe competitive, companiile petroliere ar trebui să fie remunerate pentru serviciile lor de exploatare şi marketing şi nimic mai mult; întreaga ”rentă” a resursei naturale aparţine ţării respective. (…) Companiile petroliere, de gaze şi cele miniere urmăresc prin strategiile lor ca guvernul să obţină cât mai puţin posibil – în timp ce, concomitent, ajută guvernul să găsească argumente care să explice de ce este bine sau chiar necesar să primească atât de puţin. Companiile pot susţine că dezvoltarea regiunii aduce mari avantaje sociale, astfel că ea ar trebui încurajată. Cedarea resurselor, afirmă ele, face posibil acest lucru. De fapt, cedarea resurselor înseamnă pur şi simplu că guvernul dispune de mai puţini bani pentru a susţine financiar infrastructura, şcolile şi alte facilităţi absolut necesare pentru dezvoltarea regiunii. Înfiinţarea unei mine poate fi costisitoare, însă aceasta înseamnă doar că guvernul va primi mai puţini bani prin licitaţia competitivă decât în cazul în care mina ar fi fost mai puţin costisitoare. De prea multe ori, pentru ţara respectivă, singurul avantaj legat de mină constă în puţinele locuri de muncă pe care le crează, iar daunele ecologice create prin exploatare pot duce la dispariţia unor locuri de muncă în alte locuri şi, uneori, în viitor, pot cauza costuri bugetare imense, guvernul fiind silit să suporte cheltuielile de ecologizare” – Joseph E. Stiglitz (”Mecanismele globalizării”, editura Polirom, 2008, cap. ”Cum scăpăm de blestemul resurselor”, pag. 127).

Solicitările statelor de a încasa o cotă mai mare sau chiar INTEGRAL renta unei resurse naturale nu reprezintă un ”naţionalism economic” (denumire manipulativă), ci doar o conştientizare la scară din ce în ce mai mare şi la nivel internaţional a unui drept. Aceste solicitări nu reprezintă pretenţii negociabile. La fel cum e conştientizat din ce în ce mai mult faptul că suportarea imenselor costuri de ecologizare reprezintă o cheltuială care trebuie inclusă în costurile exploatării, nicidecum o obligaţie bugetară pe care ar trebui să şi-o asume un stat (făcând astfel profitabil proiectul prin mutarea costurilor de mediu pe bugetul public).

Această nuanţare este extrem de importantă pentru analiza situaţiei din România. Declaraţiile recente ale decidenţilor autohtoni (miniştrii Mediului şi ai Industriei şi Comerţului, respectiv premier) nu semnifică blocarea proiectului RMGC de la Roşia Montană, dar sunt mesaje care transmit clar că atât costurile de mediu, cât şi cota din renta exploatării resursei trebuie reconsiderate. Scăzând, implicit, atractivitatea proiectului pentru speculatori.

Apogeul

După cum am arătat, apogeul atractivităţii proiectului Gabriel Resources (prin RMGC) a fost atins între decembrie 2009 şi iulie 2011. În decembrie 2009, într-un moment în care negocierile pentru formarea unui nou Cabinet Boc erau încă în desfăşurare, Adriean Videanu, viitor ministru al Economiei, a făcut o declaraţie publică fără echivoc: proiectul de la Roşia Montană va intra în programul de guvernare. Doar câteva ore mai târziu, Benny Steinmitz Group (cu a cărui divizie imobiliară Videanu se afla în contact încă din perioada în care a fost primar al Capitalei) a cumpărat un pachet important de acţiuni la Gabriel Resources, pompând peste 60 de milioane de dolari pentru continuarea proiectului. În 2010, a fost reluată procedura de analizare a proiectului RMGC, la Ministerul Mediului, procedură care fusese suspendată în 2007. În iulie 2011, prin Ministerul Culturii, s-a eliberat un nou certificat de descărcare de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic (esenţial pentru proiect, în acest munte aflându-se cea mai importantă parte a zăcământului de la Roşia Montană).

Acest certificat s-a făcut cu încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care fusese anulat certificatul anterior. Decizia a fost comentată de presa internaţională de business ca o expresie a hotărârii Executivului de la Bucureşti de a aviza exploatările de aur. Preţul acţiunilor companiilor care vizează aurul românesc a crescut brusc (cele ale Gabriel Resoruces atingând, pe 18 iulie 2011, un maxim istoric de peste 8 dolari canadieni/acţiune). În horă au intrat şi alte companii miniere sau fonduri de investiţii mari (Barrick a cumpărat un pachet important de acţiuni la Carpathian Gold; Quatar Holdings a investit în European Goldfields, preluată apoi de Eldorado Gold, deţinătoare a licenţei de exploatare de la Certej).

La sfârşitul lui august 2011, preşedintele României, Traian Băsescu, şi-a început campania publică de promovare a proiectului de la Roşia Montană, iar Laszlo Borbely, ministrul Mediului, anunţa, în noiembrie-decembrie, apropierea finalizării analizei proiectului. Eliberarea avizului de mediu devenise iminentă, cu atât mai mult cu cât asupra lui Laszlo Borbely se exercita o puternică presiune transpartinică legată de dosarul penal întocmit de DNA (acest dosar a fost finalizat şi trimis la Bucureşti de la începutul lui noiembrie 2011, dar a mai durat câteva luni până când a devenit public). În fine, tot în vara lui 2011, a ajuns la cunoştinţa publicului proiectul de modificare a Legii Minelor (în fapt, un proiect de expropriere specială în interes privat), care a trecut la votul ”după deget” în Senat, şi care urma să intre la vot în Camera Deputaţilor (camera decizională). În esenţă, aceste modificări legislative aveau ca scop înlăturarea celor mai multe obstacole legale de care s-a lovit proiectul RMGC: exproprierea localnicilor care refuză să-şi vândă proprietăţile companiei, mutilarea legilor de protecţie a mediului şi patrimoniului cultural. Cu toate aceste obstacole posibil înlăturate, proiectul de la Roşia Montană era mai sexy ca niciodată.

Căderea

Protestele de stradă din luna ianuarie 2012 (care au dus la căderea Guvernului Boc) au schimbat radical situaţia, în condiţiile în care stoparea proiectului minier de la Roşia Montană a fost una dintre principalele revendicări publice. O nouă hotărâre judecătorească definitivă a Curţii de Apel Alba (prin care se anula Planul Urbanistic General al comunei Roşia Montană), colaborată cu înlocuirea, la Mediu, a lui Laszlo Borbely cu Attila Korodi (cel care suspendase, în 2007, procedura de avizare, motiv pentru care a şi fost dat în judecată de RMGC) au dus la cea mai dramatică scădere a valorilor acţiunilor Gabriel Resources (care au ajuns la un minim de 1,27 dolari canadieni/acţiune). În urma presiunii publice, proiectul de modificare a Legii Minelor a fost întors la comisiile Camerei Deputaţilor, unde a rămas ”în aşteptare”.

Ambiguitatea declaraţiilor noului premier, Victor Ponta (cu referire la transparenţa contractului, la redevenţe etc., nu la o blocare a proiectului) şi declaraţiile favorabile ale unor lideri liberali (în special ale lui Daniel Chiţoiu) în campania pentru alegerile locale din vară au stopat căderea şi au resuscitat acţiunile Gabriel. Cu un substanţial sprijin transpartinic local, RMGC s-a decis să joace o carte mare: organizarea unui referendum local (în 35 de localităţi din judeţul Alba), care ar fi trebuit să demonstreze susţinerea publică covârşitoare (de peste 70-80%, cum rezulta din declaraţiile anterioare ale propagandiştilor de la RMGC) de care s-ar bucura proiectul în zonă. Toate acestea au făcut ca, pe 7 decembrie 2012 (vineri, înaintea referendumului din 9 decembrie), acţiunile Gabriel să ajungă la un maxim al ultimelor şase luni de 2,83 dolari canadieni/acţiune.

Cu toată agresivitatea campaniei referendumului, cu tot sprijinul masiv al primarilor din localităţile vizate şi al Consiliului Judeţean Alba, cu toate problemele legate de legalitatea organizării referendumului, cu toate neregulile grave semnalate pe parcursul zilei votării, rezultatul a fost mult, mult departe de aşteptările RMGC. O prezenţă la vot de doar 43%, dintre aceştia doar 62% răspunzând afirmativ la o întrebare, de asemenea, ambiguă (legată mai degrabă de repornirea mineritului, în general, în Apuseni, nu a proiectului RMGC). Un sprijin exprimat expres de doar 27% (un procent, oricum, umflat de numeroasele vicii ale organizării şi desfăşurării referendumului), situat sub jumătate sau chiar la o treime din ceea ce au declarat până atunci (şi se aşteptau să aibă) cei de la RMGC (”peste 70-80%”). Cu complicitatea masivă a mass-media, RMGC a continuat să promoveze povestea cu ”peste 70% susţinere locală”). Bursa din Toronto nu i-a mai crezut, însă, şi, în următoarele 10 zile de tranzacţionare, acţiunile s-au devalorizat cu peste 10%.

După investirea noului Guvern şi declaraţiile făcute de Victor Ponta (premier), Rovana Plumb (ministrul Mediului) şi Varujan Vosganian (ministrul Industriilor şi Comerţului), căderea s-a accentuat substanţial, adăugând încă un minus de 10% în doar două zile de tranzacţionare (vineri, 21 decembrie, şi luni, 24 decembrie). În total, după referendum, acţiunile Gabriel Resources au căzut cu peste 20% (de la 2,83 dolari canadieni/acţiune, la 2,23). Ce s-a întâmplat?

Declaraţiile şi ce prevede programul public al noului Guvern

La Cuprumin, ideea de a avea o investiţie privată e o idee bună, La Roşia Montană în acest moment nu există garanţia pentru păstrarea mediului, aşa cum nu există nici redevenţa, Problema e de tehnologie folosită, până când nu garantează cele mai mari standarde de mediu, nu cred că se poate vorbi.” – Victor Ponta, la Realitatea TV, 17 decembrie 2012

În ceea ce priveşte Roşia Montană, dacă chestiunile de mediu sunt rezolvate, eu mă număr printre cei care susţin orice măsură care duce la creşterea ocupării şi la valorificarea resurselor interne. (…) În ideea în care ni se dă un aviz răspicat că, din perspectiva protecţiei mediului acţiunea este fezabilă, eu am mai multe provocări de natură economică. Aş vrea să mă lămuresc în legătură cu metalele rare care sunt acolo. Aş vrea să evaluez exact despre ce resurse vorbim. Acolo nu e numai aur, ci şi alte metale rare (…) Aş vrea însă să avem o discuţie aprofundată cu priivre la avantajele bilaterale, mai ales că acest contract a evoluat, iar poziţia statului a devenit din ce în ce mai fragilă” – Varujan Vosganian, ministrul Industriilor şi Comerţului, Realitatea.net, 21 decembrie 2012

Proiectul Roşia Montană este unul dintre dosarele importante pentru care Guvernul va trebui să ia o decizie. Ce pot să vă spun este că această decizie, în momentul în care se ia, trebuie să se bazeze în modul imperativ pe legislaţia de mediu şi normelor europene de mediu în ceea ce priveşte activitatea în acest domeniu (…) trebuie să vă spun că legislaţia europeană transpusă în legislaţia naţională prevede garanţii pentru refacerea zonei şi mententanţă, şi garanţii pentru răspunderea de mediu. Având în vedere că această legislaţie europeană s-a transpus în legislaţia naţională încă din anul 2008, avem o Directivă privind răspunderea de mediu care prevede anumite garanţii, în toată această perioadă nu s-a finalizat procedura în ceea ce priveşte stabilirea garanţiilor privind răspunderea de mediu. (…) Desigur că sunt importante locurile de muncă, dar nu putem să trecem peste prevederile legislative existente. Resursele naturale reprezintă un interes naţional şi atunci toţi cetăţenii trebuie să fie în cunoştinţă de cauză. Desigur că decizia Guvernului trebuie să fie fundamentată. Problematica locurilor de muncă este o prioritate a Guvernului Ponta şi vă asigur că tot ceea ce înseamnă acest lucru, din punct de vedere al Ministerului Mediului, trebuie să respecte condiţiile de mediu. Este o exploatare foarte mare, e o exploatare a resurselor naturale” – Rovana Plumb, ministrul Mediului, Realitatea.net, 20 decembrie 2012

Declaraţii extrem de ambigue şi interpretabile, la fel cum interpretabilă este menţiunea legată de dezvoltarea mineritului, trecută ca prioritate în programul de Guvernare. Însă echivocul acestor declaraţii nu este în măsură să ajute visurile lui Gabriel. Fără să dea satisfacţie opozanţilor proiectului (pentru că lasă prea mare spaţiu de manevră lobby-iştilor şi PR-iştilor ”de serviciu”, problema distrugerii patrimoniului cultural e ignorată, la fel cum e ignorată şi susţinerea dezvoltării alternative la minerit, bazată pe agricultură, turism, prelucrarea finită a lemnului), afirmaţiile lui Victor Ponta, Varujan Vosganian şi Rovana Plumb sunt toxice pentru acţiunile lui Gabriel la Bursa din Toronto.

Comentarii/interpretări


  • Menţiunea din programul de guvernare era/este una obligatorie pentru Victor Ponta, care a câştigat un mandat de senator într-un colegiu din Târgu Jiu, într-o zonă cu o pondere importantă a mineritului. Doar că a altui tip de minerit şi a altei resurse (cărbunele);
  • ”Cele mai înalte standarde de mediu” (formularea lui Victor Ponta) nu defineşte ceva concret – standardele de mediu pot fi atât de înalte încât să blocheze orice proiect sau pot fi atât de ”înalte” încât să permită o autorizare/avizare foarte facilă;
  • ”Redevenţa” – partea din venitul brut care îi revine statului român – acoperă, de asemenea, o plajă foarte largă de interpretare; de la câteva procente în plus (care nu înseamnă, de fapt, mare lucru), până la încasarea INTEGRALĂ de către stat a rentei exploatării resursei (companiei revenindu-i doar partea care acoperă costurile şi consultanţa de specialitate) – o idee care, după cum arată laureatul Nobel pentru economie, Jospeh E. Stiglitz, are din ce în ce mai mulţi adepţi şi este din ce în ce mai mult conştientizată la nivel mondial (e posibil ca, în România, cel puţin la nivelul publicului, acest drept al statului proprietar de resurse să fie mai puţin cunoscut, dar asta nu înseamnă că nu este cunoscut în lumea speculatorilor bursieri şi că nu este luat în calcul de aceştia când premierul şi ministrul Industriilor dintr-o ţară îl aduc în discuţie);
  • ”Garanţiile de mediu” reprezintă, din nou, un concept mai larg decât cel prevăzut în actualul proiect depus de RMGC la minister, mai puţin cunoscut la noi, dar la care speculatorii de bursă sunt foarte atenţi când este pus în discuţie publică; într-o altă analiză (publicată pe VoxPublica) am arătat că modul de calculare al acestor garanţii s-a făcut raportat la o medie la nivel mondial – ajungându-se la 135 milioane de dolari – dar că o raportare corectă, făcută la zone similare din punct de vedere al climei, al reţelei hidrografice şi al populării cu cea de la Roşia Montană ar duce la costuri/garanţii reale de mediu care pot depăşi un miliard sau chiar mai multe miliarde de dolari;
  • Oricât de limitat ar fi interpretate aceste referiri/condiţionări (de către guvernanţi şi susţinătorii proiectului) legate de garanţiile de mediu şi de redevenţă, precum şi menţionarea interpretabilă a mineritului în programul de guvernare (fără o numire explicită a proiectului de la Roşia Montană, cum sunt menţionate alte proiecte controversate, cum ar fi giganticul proiect al hidrocentralei de reconversie de la Tarniţa, lângă Cluj), reprezintă un pas important ÎNAPOI (pentru Gabriel şi RMGC) în comparaţie cu promovarea explicită şi fără nicio condiţionare din programele de guvernare ale fostelor Cabinete Boc şi Ungureanu.

Contextul României şi al UE

Proiectul Gabriel Resources de la Roşia Montană a figurat, în mod constant (în diferite articole şi analize de specialitate), printre cele mai sexy proiecte speculative din domeniul minier. La capitolul avantaje, apăreau, în ultimii ani, menţionate dimensiunea zăcământului, tradiţia minieră de peste 2.000 de ani a României, precum şi apartenenţa la Uniunea Europeană (UE), ceea ce ar oferi stabilitate şi predictibilitate pentru investitori. Apartenenţa României la UE apare însă menţionată, în acelaşi timp, şi la riscuri. Asta tocmai pentru că legislaţia europeană referitoare la minerit devine din ce în ce mai restrictivă (mult mai restrictivă decât în SUA, ca exemplu). Cazul Baia Mare (din 2000) a ridicat nivelul restricţiilor, iar cazul Furtei (Italia, 2008, unde, în ciuda tuturor normelor europene pe care dezvoltatorii proiectului şi le-au asumat, în cele din urmă, refacerea distrugerilor de mediu a rămas tot în sarcina contributorilor de rând) arată că nivelul luat acum în discuţie (”cele mai înalte standarde şi garanţii”) nu este încă suficient de ”înalt”. Rezoluţia Parlamentului European din 2010 prin care se interzice ultilizarea cianurilor în minerit (adoptată cu o majoritate covârşitoare, de aproximativ 80%) este un nou semnal de alarmă pentru speculatori. Unele ţări UE au adoptat deja în legislaţia proprie această interdicţie, iar presiunile asupra Comisiei Europene de a transforma rezoluţia (cu valoare de recomandare acum) într-o directivă (obligatorie pentru toate statele UE) continuă.

Chiar dacă face parte din UE, stabilitatea instituţională la nivel de Uniune nu se răsfrânge asupra fiecărei ţări membre. Dimpotrivă, România este una dintre ţările cunoscute pentru faptul că Guvernele nu-şi respectă promisiunile făcute (un aspect semnalat de numeroase analize economice ca motiv de ne-atractivitate a României pentru investitorii străini de orice fel). În condiţiile în care un Guvern al României a promis cu nume şi prenume realizarea unui proiect, fără nicio condiţionare, dar nu şi-a îndeplinit promisiunea, care poate fi încrederea speculatorilor de la bursă într-un alt Guvern al României care face referire la proiect doar la modul general (dezvoltarea mineritului) şi doar după îndeplinirea unor condiţii şi noi negocieri?

Concluzie

 

La nivel mondial, proiectele miniere de exploatare a aurului trec printr-o perioadă de declin, creşterea preţului aurului neputând să garanteze profitabilitatea exploatării acestuia. Situaţia cea mai dramatică (pentru speculatorii bursieri) se manifestă în cazul companiilor junior, cu probleme esenţiale pentru găsirea resurselor necesare pentru finanţarea proiectelor lor. (Cu lichidităţi declarate de aproximativ 100 de milioane de dolari, Gabriel Resources are nevoie, conform tot propriilor declaraţii, de aproximativ 2 miliarde de dolari doar pentru faza de construcţie a minei).

Dincolo de trendul la nivel mondial în domeniu, proiectul de la Roşia Montană şi-a pierdut aproape total sex-appeal-ul de la începutul anilor 2000. Peste 10 ani de aşteptare pentru obţinerea de avizări şi autorizaţii fără prea mult spor sunt deja peste limita de suportabilitate a oricărui investitor (real sau speculativ). Opoziţia din România s-a intensificat şi a început să se manifeste la nivel european (rezoluţia PE anti-cianură a pornit tocmai de la cazul Roşia Montană). Referendumul de pe 9 decembrie 2012 (una dintre cele mai mari gafe a RMGC – poate cea mai mare) nu doar că nu a reuşit să creeze presiune publică pe Guvern pentru a aviza/autoriza proiectul, ci oferă argumente pentru a-l amâna/bloca. După o perioadă în care RMGC (şi Gabriel) s-a văzut aproape cu sacii în căruţă (vara-toamna lui 2011), la ora actuală proiectul se bucură doar de o susţinere bazată pe interpretare din partea Guvernului actual (după cum am arătat, la o interpretare contrară, cu garanţii de mediu şi redevenţă mari, se poate ajunge şi la concluzia că, de fapt, intenţia este de a bloca proiectul). O ambiguitate mult diferită de susţinerea făţiş-declarativă Guvernelor anterioare (care, chiar dacă au făcut demersuri concrete pentru a-şi realiza promisiunile, nu le-au finalizat).

Cine ar prelua Gabriel Resources?

În acest context internaţional şi cu problemele specifice României şi proiectului de la Roşia Montană, să pariezi pe Gabriel Resources reprezintă, cu adevărat o provocare. Şi-o va asuma cineva? O salvare (pentru proiectul minier, nu şi pentru Gabriel Resources) ar fi preluarea sau absorbţia de către o companie mai mare. Care sunt, însă, şansele unei astfel de preluări? Cum am menţionat, principalii acţionari de la Gabriel Resources sunt Paulson, Kaplan, Newmont şi BSG.

John Paulson este un speculator de bursă prin definiţie. A devenit celebru în timpul crizei imobiliare din SUA când a pariat pe căderea pieţei (motiv pentru care a şi fost cercetat în America: dacă nu cumva un asemenea pariu a fost una dintre cauzele căderii domeniului). Acest gen de speculator este cel mai puţin probabil să se aventureze în susţinerea unui proiect care să producă efectiv ceva (altceva decât profitul unei speculaţii bursiere). Mai degrabă e posibil să fie primul dintre acţionarii dispuşi să părăsească barca lui Gabriel înainte ca valoarea acţiunilor să scadă sub cea cu care le-a achiziţionat.

Newmont şi BSG sunt mari companii miniere. Teoretic, ar putea prelua (oricare dintre ele sau împreună) susţinerea proiectului de la Roşia Montană, având, din beneficiile altor proiecte, şi sumele necesare finanţării. Se ştie însă că, şi atunci când au aceste sume disponibile, marile companii miniere dezvoltă proiecte noi tot prin împrumuturi financiare. Explicaţia e simplă: profitul vechilor proiecte ajunge ca dividende în buzunarul acţionarilor, iar riscurile unor noi dezvoltări sunt împărţite cu finanţatorii. Preluarea costurilor dezvoltării unui proiect cu o marjă mare de nesiguranţă este riscantă nu doar în privinţa sumelor pe care le-ar investi, ci pentru valoarea totală de piaţă a respectivelor companii – o amânare suplimentară, o problemă nouă, un eşec pot duce la căderi ale preţului tuturor acţiunilor acelor companii (chiar dacă ar fi o cădere mică, raportat la numărul uriaş al acţiunilor companiilor în discuţie, ar putea face ca şi în condiţiile în care, în cele din urmă, proiectul s-ar realiza şi ar face profit, acel profit final să fie mai mic decât pierderile şi problemele suferite pe parcurs la nivelul întregii companii).

De obicei, tendinţa marilor companii este să se scape de acţiunile deţinute în proiecte problematice (a se vedea şi cazul NovaGold şi Barrick la care voi face imediat referire). Cel mai plauzibil pentru a prelua (şi susţine financiar) proiectul de la Roşia Montană ar fi Thomas Kaplan prin Electrum Group (grup de tip hedge founds), prin care deţine, de altfel, şi acţiunile de la Gabriel. Doar că Thomas Kaplan este implicat până în vârful degetelor într-un alt proiectul minier junior – Donlin Gold – deţinut de NovaGold, în Alaska. Thomas Kaplan (Electrum Group) deţine 50% din NovaGold, cealaltă jumătate de a acţiunilor revenindu-i companiei Barrick Gold (cea mai mare companie de exploatare a aurului din lume). La începutul acestui an, Barrick Gold a anunţat că îşi păstrează acţiunile la NovaGold, dar nu s-a mai implicat financiar în susţinerea/dezvoltarea proiectului. Thomas Kaplan, care este şi preşedinte al NovaGold, a afirmat însă că acest lucru nu va afecta proiectul, el fiind pregătit să susţină integral finanţarea.

Ce spune (fără să vrea) Thomas Kaplan

Într-o conferinţă din septembrie 2012 pentru Bank Of America (sursa: Seeking Alpha), Thomas Kaplan a prezentat planurile şi perspectivele proiectului Donlin. Foarte interesant e faptul că la ”avantaje” e menţionată siguranţa jurisdicţională a statului american Alaska, spre comparaţie cu legislaţiile din ce în ce mai dificile din alte state (menţionând expres Rusia, Venezuela, cărora li se adaugă ”în fiecare săptămână” alte state, precum Indonezia, Peru sau Ghana). Chiar dacă afirmă că a făcut bani din Congo, Venezuela, Zimbabwe, Africa de Sud ori Pakistan, Kaplan estima că până la sfârşitul anului (2012), 90% din exploatările lui vor fi în America de Nord, SUA, Canada şi Mexic. La una dintre întrebările legate de implicarea Barrick (în NovaGold), Kaplan menţionează problemele acestei companii în proiectele din Peru, motiv pentru care nu se aşteaptă să se implice mai mult, cel puţin deocamdată în proiectul din Alaska. Urmărind laudele aduse de Kaplan sex-appeal-ul proiectului Donlin, avem ”surpriza” să constatăm că niciunul dintre avantajele pomenite nu s-ar aplica şi proiectului de la Roşia Montană (astfel, enumerând avantajele proiectului din Alaska şi pe care cel de la Roşia Montană nu le are, Kaplan reuşeşte să puncteze, evident, fără să vrea, motive pentru care proiectul din România are şanse minime pentru a fi pornit).

Astfel (conform lui Kaplan), proiectul Donlin s-ar desfăşura sub jurisdicţia americană (cu o legislaţie în minerit mult mai permisivă decât în alte state ale lumii). În plus:

”Alaska este un loc frumos pentru a face afaceri. Acesta este al doilea mare producător de aur din Statele Unite, după Nevada. Există şapte mine de aur mari acolo şi acestea sunt în creştere. Donlin este exact locul potrivit pe care aţi dori să fie (un proiect minier – n.a.). Suntem pe terenuri proprietate privată, desemnate deja pentru minerit şi corporaţiile locale care există acolo au o miză substanţială în parteneriat cu proiectul nostru. Nu suntem aproape de alte activităţi (pescuitul), iar cea mai apropiată localitate este la 12 kilometri. Noi nu avem problema bazinelor hidrografice şi, într-adevăr, faptul că avem un suport local înseamnă că ne aflăm într-o poziţie foarte, foarte bună pentru a merge înainte.”

Să comparăm cu situaţia de la Roşia Montană:

  • Regulile şi normele UE în domeniu sunt mult mai restrictive decât cele ale SUA;
  • Spre deosebire de Alaska, România nu este ”un loc frumos pentru a face afaceri” (dimpotrivă, după cum se arată în diferite articole economice legate de guvernările de aici, este chiar ne-atractiv);
  • În România nu mai există, la ora actuală, alte exploatări a aurului (cu tehnologia şi metodele propuse de RMGC):
  • RMGC nu deţine toate proprietăţile pe care le prevede proiectul depus la minister (iar opozanţii care deţin terenuri cheie/esenţiale pentru proiect afirmă că nu sunt dispuşi să le cedeze);
  • Proiectul de la Roşia Montană este atât aproape, cât se şi suprapune peste alte activităţi (agricultură, turism, prelucrarea lemnului); în Planul Strategic de Dezvoltare a oraşului Câmpeni, public pe site-ul oficial al Primăriei Câmpeni, se arată expres că aceste activităţi ar fi puse în pericol dacă proiectul minier de la Roşia Montană ar porni;
  • O mică ”asemănare” există, totuşi: în Roşia Montană şi în zonă sunt mici afaceri care se află în parteneriat cu RMGC (să vă mai spun însă că mai toate aceste ”mici afaceri” – firme de transport, un ziar local de propagandă pentru RMGC, ”Ziarul de Apuseni” etc. – sunt deţinute/controlate de soţii şi alte ”neamuri” ale primarilor şi ale unor politicieni din zonă?);
  • Problema bazinelor hidrografice (Arieş şi Criş, şi mai departe Someş, Mureş) este una cât se poate de mare în Apuseni;
  • ”Suportul local” s-a văzut la referendumul de pe 9 decembrie cât e de mare (exprimat expres, cu toate vicierile, sub 27%).

 

 

Cu toate aceste avantaje (la care se adaugă promisiunea obţinerii a 27 de milioane de uncii de aur, faţă de cele 15 milioane de la Roşia Montană), Thomas Kaplan nu a reuşit să stabilizeze acţiunile NovaGold, care sunt, la rândul lor, pe un trend descrescător. Îşi închipuie cineva că, în condiţiile în care efortul miliardarului american se concentrează pe NovaGold, în condiţiile în care declară că peste 90%  dintre exploatări vor fi în ţările Americii de Nord, la care se adaugă multiplele probleme enumerate mai sus, Thomas Kaplan are vreo intenţie să preia pachetul majoritar şi finanţarea proiectului de la Roşia Montană?

Şi o ultimă menţiune legată atât de prezentarea făcută de Thomas Kaplan pentru Bank of America, cât şi pentru toată această analiza în ansamblu. Cele menţionate mai sus sunt valabile în condiţiile în care (şi cât timp) preţul aurului se menţine în jurul valorii de 1.700 dolari/uncie (sau în care ar creşte). Ce se va întâmpla dacă bula se va sparge? Răspunsul îl oferă chiar Kaplan: el nu crede că va urma o cădere (doar e supranumit ”Evanghelistul Aurului”), dar, dacă se va întâmpla, ”foarte puţine proiecte (de exploatare a aurului – n.a.) vor merge mai departe”. Şi, aş adăuga, cel mai puţin probabil cele junior.

***

Pariez pe Opoziţie

Gabriel Resources a început anul 2012 cu foarte mari speranţe pentru proiectul RMGC de la Roşia Montană, aşteptând/anticipând obţinerea avizului de mediu. Nu doar că nu a obţinut avizul de mediu, ci şi-a adăugat probleme suplimentare şi noi amânări. Per total, valoarea acţiunilor a scăzut considerabil (de la aproximativ 6,50 dolari canadieni/acţiune la 2,23 – vezi graficul cu evoluţia pe 2012), iar perspectivele pentru 2013 (atât din punctul de vedere al contextului internaţional, cât şi a celui intern) sunt sumbre (pentru Gabriel). Desigur, acest lucru nu-i va împiedica să lupte până la ultimul cent (iar în 100 de milioane de dolari, cât declară că ar mai avea disponibil, intră multe milioane de cenţi) pentru a schimba situaţia. Firmele de lobby, de PR, de publicitate, cea mai mare parte a mass-media authtone se vor îndestula cu vârf şi îndesat din această sumă, iar uşile politicienilor le vor fi deschise, în continuare, pentru ”negocieri”.

 

 

Sunt convins, însă, că nici opoziţia la proiect nu va sta cu mâinile în sân şi nu va repeta greşeala din 2007 când, după suspendarea procedurii de avizare de la Ministerul Mediului, a redus turaţia. Dimpotrivă, spre deosebire de situaţia de acum cinci ani, opoziţia la nivel naţional este mult mai mare, mult mai matură, mai bine organizată, mult mai bine informată şi cu argumente mai puternice şi diversificate, are propriile reţele de comunicare (care nu mai depind de mass-media mainstream), este interconectată cu opoziţia faţă de alte proiecte (tot din domeniul aurului sau din alte domenii). Dacă ar fi să fac un pariu, aş paria pe opoziţie, nicidecum pe Gabriel Resources şi proiectul lor.

 

Acest articol a fost preluat de pe platforma de bloguri şi comentarii Voxpublica.



35 de comentarii

  1. Domnul Gotiu pariaza pe opozitie, pentru ca a tinut mereu partea ei. Dar nu este Gotiu factor de decizie in cazul acestui proiect, ci Guvernul. Sa vedem daca Guvernul va fi de partea solutiilor concrete sau de partea protestelor si a scandarilor, fara solutii alternative.

    • Adica solutia concreta e sa facem ce mai mare buba otraviroare de pe fata Europei chiar in Romania, fara sanse de videcare, iar solutia ambigua este sa dezvoltam turismul intr-un urias muzeu in aer liber al istoriei de peste 2000 de ani a minieritului. Ma steptam la mai multi de un postac. Se pare ca Gabriel chiar nu mai are bani. Sper sa va imbolnaviti toti de ceva care nu se poate vindeca cu banii lor murdari de cianura.

    • Anda, măcar ai citit articolul înainte să comentezi?

      De partea căror soluții concrete ar trebui să fie guvernul? Ar trebui să exproprieze localnicii care vor să-și vadă de viața lor acolo, pentru ca în 2 – 3 ani să ne oblige CEDO să le plătim despăgubiri? Sau poate ar trebui să acorde cu ochii închiși un acord de mediu pentru un proiect extrem de poluant și cu niște garanții (promise) infime?

      Soluții alternative există. Unele dintre ele chiar sunt puse în practică de localnici, la scară mică. Iar localitățile din jur – exemplu Rimetea – demonstrează cât de mult se poate câștiga din turism și meșteșuguri tradiționale atunci când și autoritățile locale le susțin. Din păcate pentru roșieni, reprezentanții lor i-au vândut RMGC și nu numai că nu susțin alternativele la proiectul lor nociv, dar chiar pun bețe în roate celor care dezvoltă afaceri în ciuda numeroaselor piedici.

      Mai multe despre posibile alternative găsești aici: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/alternativele-de-dezvoltare-ale-rosiei-montana-in-imagini-si-comentarii-73737.html

      Iar aici un studiu în care sunt analizate condițiile necesare pentru practicarea agriculturii în Roșia Montană, comparativ cu media pe țară: http://www.ecomagazin.ro/dezvoltarea-economica-a-comunei-rosia-montana-fara-exploatarea-minerurilor-aurifere/

    • Guvernul ar trebui sa fie de partea oamenilor, iar oamenii si-au exprimat optiunea clara pentru solutii concrete, pentru investitii si pentru locuri de munca, oricat de mult l-ar deranja pe domnul Gotiu.

      • #sorin: foarte corect “guvernul ar trebui sa fie de partea oamenilor” – cu toate mizeriile legate de organizarea si desfasurarea referendumului, s-au exprimat favorabil mineritului (si nu proiectului rmgc) sub 27% din totalul celor chemati la vot;

        asadar, mai sunt vreo 73% care vor agricultura, turism, prelucrarea lemnului si alte activitati (altele decat minerit) – eu zic ca guvernul chiar ar trebui sa tina cont de ce vor oamenii (atat cei din zona, cat si cei din restul Romaniei)

        • votul oamenilor a fost foarte clar, aproape 65% au votat PENTRU pornirea mineritului, iar prezenta la vot a fost mai ridicata decat la parlamentare, in Rosia oamenii au votat in proportie de 80% pentru minerit. nu inteleg de ce se incearca manipularea votului oamenilor, cand rezultatele sunt atat de clare.

          • De fapt, numai vreo 27% din cei chemați la vot s-au pronunțat PENTRU cianurile RMGC. Ceilalți au spus NU pe buletinul de vot sau au spus NU NE INTERESEAZĂ prin neparticipare. Dacă localnicii ar fi crezut că proiectul RMGC le poate da laptele și mierea promise, ar fi venit să voteze PENTRU.

            Dar, vezi tu, moții au fost mai deștepți decât au crezut RMGC și politicienii cumpărați de companie. Nu au înghițit povestea conform căreia le va da de muncă un proiect care până și în cele mai optimiste (și umflate) reclame oferă vreo 3.600 de joburi – în realitate, estimările tehnice (chiar ale companiei) vorbesc de cifre de la 200 la 500 de locuri de muncă.

          • cei care au spus DA au fost peste 60%, cei care au spus NU au fost cam 30%. Astea sunt rezultatele oficiale. La Rosia Montana, proportia celor care au spus DA a fost de 80%! degeaba pui in bold, ca asta este votul oamenilor!

          • Tot te faci că nu înțelegi. Roșienii care nu s-au prezentat la vot crezi că vor proiectul RMGC? Sau vor ca această companie să se care și să-i lase să se refacă după dezbinarea promovată de cianuriști printre localnici?

            În condițiile în care propaganda RMGC susținea că peste 90% dintre localnici vor proiectul lor, faptul că numai 52,18% dintre roșienii cu drept de vot au spus DA este o dovadă a minciunilor promovate de cianuriști.

  2. vad ca si autorul recunoaste ca normele europene sunt mult mai stricte decat cele din SUA, ceea ce duce la o protectie sporita a mediului. Atunci, intrebarea mea este, daca in SUA se poate cu norme mai permisive, daca in tari ca Suedia sau Finlanda se poate cu norme la fel de stricte ca si la noi, atunci de ce la noi sa nu se faca? doar pentru ca un grup mic sponsorizat masiv cu bani din afara face scandal si se opune sansei de dezvoltare a unei zone?

    • normele din UE sunt mai stricte decat cele din SUA, dar, cu toate acestea, in continuare foarte permisive: exemplul cel mai bun e cazul Furtei din Italia unde, cu toata “strictetea” normelor UE, firma a lasat un dezastru in urma ei care va fi reparat din buzunarul contribuabililor locali; iti las tie bucuria sa cauti lunga lista a dezastrelor din SUA cauzate de lejeritatea normelor lor;

      in privinta Suediei si Finlandei ar fi bine sa mai aprofundezi niste aspecte: dimensiunile proiectelor de acolo, in comparatie cu cel de la Rosia Montana (mult mai mici); clima diferita, situatia hidrografica diferita, locuirea (numar de localitati-locuitori afectati de proiecte) diferita, lipsa unor alte activitati economice (agricultura, turism, lemn) in zonele proiectelor care sa fie afectate de minerit; redeventele care le revin Suediei si Finlandei si modul in care sunt folositi de Guvernele lor acei bani – dincolo de toate aceste deosebiri majore, imi permit sa estimez ca, peste cativa ani, cand vor trage linie si cand vor vedea cu ce raman pe cap isi vor da si ei singuri palme (chiar daca, repet, daunele si riscurile sunt mult, mult mai mici decat la RM si chiar daca statele respective incaseaza mai multi bani si ii folosesc mai bine)

      • Suedia are redeventa de 2%, iar Finlanda nu are redeventa deloc. La noi redeventa e de 4%. La care se adauga dividendele din participatia statului, plus taxele si impozitele. Cum vom castiga mai putin decat ei? Iar normele sunt aceleasi, tehnologiile sunt aceleasi. Iar oamenii au votat in Rosia Montana si au votat pentru minerit, in proportie de 80%.

        • Procentul de 80% este exagerat. Vorbim de comuna în care reclamele RMGC ne arată oameni disperați, care afirmă că numai prin minerit ei mai au o șansă pentru viitor. Iar în aceste condiții:

          Una dintre principalele arme propagandistice vehiculate de RMGC și susținătorii companiei este ”imensul sprijin” al populației (strict) din Roșia Montană pentru proiectul minier. Cu toate acestea, în procent absolut (număr de votanți cu ”DA”, din numărul total de cetățeni înscriși pe liste), această susținere e, de fapt, de 52,18%. În cazul opozanților din Roșia Montană consemnul a fost extrem de clar: boicotul, iar mobilizarea pentru aducerea la vot a localnicilor de către RMGC și Primărie a fost ”exemplar”

          Detalii în articolul: Un referendum și o victorie istorice. Pentru Roșia Montană. Și pentru România

          • procentul de 80% PENTRU minerit este rezultatul oficial din Rosia Montana. exagerate sunt incercarile din pix (ma rog, tastatura) ale unora de a modifica votul oamenilor, cum se face in articolul la care faci referire.

        • 78,98% din 66,06% reprezintă 52,18% – asta cu tot cu cei din Recea și din alte localități care mai ”locuiesc” în Roșia Montană doar în acte și cu tot cu cei care au antecontracte de vânzare-cumpărare cu rmgc, care, de s-ar întâmpla să se facă proiectul, ar pleca, la rândul lor din Roșia Montană; așadar, în mod real, nici măcar în Roșia Montană nu există o majoritate simplă care să fie de acord cu proiectul;

          în restul zonei sunt 26,97% care au votat ”DA”; care crezi că ar fi procentul la nivel național (pentru că exploatarea resurselor naturale și asumarea tuturor costurilor sociale, de mediu și de distrugere a patrimoniului cultural reprezintă probleme naționale, nu doar locale)?

          dividende din participatia statului? 🙂 asta e gluma zilei: cutiile postale din Barbados stiu de ce 😉

          mai apoi: impozit pe venit in Romania: 16%; impozit pe venit in Suedia: 56,6% (locul 2 in lume) ; impozit pe venit în Finlanda: 49%

          impozit pe profit în România: 16%; impozit pe profit în Suedia: 28%; impozit pe profit în Finlanda: 26%

          rată de taxare în România: 29,4% din PIB (alături de Slovacia – cea mai mică din UE); rată de taxare în Suedia: 48,3% din PIB (locul 2 în UE, după Danemarca)

          spre deosebire de România, Suedia și Finlanda mai și adună impozitele, iar modul de folosire al

          • din nou, rezultatele referendumului sunt foarte clare, degeaba incercati sa le anulati din pix, 80% au spus DA la referendum. Si da, dividende din participatia statului, ca RMGC e inregistrata in Romania si statul are 20% din actiuni. Si spre deosebire de Finlanda, Romania are una din cele mai mari redevente din lume. Fata de Suedia, redeventa este dubla.

          • Și ce anume au zis roșienii care nu au participat la referendum: vrem minerit sau nu ne interesează referendumul, este ilegal, vrem să ne lase în pace RMGC și politicienii cumpărați de companie?

            Iar povestea cu dividentele este pentru păcălit fraieri sau proști. O analiză economică pe date și cifre concrete arată clar care sunt beneficiile statului român din tot proiectul. De exemplu, primul leu din dividente l-ar putea primi, în cel mai bun caz, după 12 ani de la începerea exploatării – uite aici studiul unor profesori de la ASE, nu trebuie să mă crezi pe mine.

  3. Excelent material, sper ca intr-un final scandalul acesta etern cu Rosia Montana sa se incheie, iar zona Apusenilor sa scape de acesta plaga a RMG.

  4. > Stiglitz este unul dintre cei care recunosc fără îndoieli dreptul statelor de a încasa INTEGRAL renta rezultată din exploatarea resurselor.

    Adevăratul pericol este că e posibil să fie mai puţin costisitor să faci lovitură de stat sau chiar război şi să instaurezi un regim marionetă decât să plăteşti o rentă integrală – din perspectiva unei mari puteri gen Rusia sau SUA.

  5. @dan: ok. si daca pleaca RMGC, desi nu stiu unde, fiind o companie romaneasca, zona ramane de izbeliste, cum a fost si pana la venirea companiei, pentru ca statul nu mai are cu ce sa aiba grija si de partea aia de Romanie. e mai bine asa? eu zic ca nu.eu cred ca atata timp cat exista o solutie, indiferent cat de populara ar fi ea,e mai bine decat sa nu facem nimic!

    • Anda, statul român, prin Roșiamin, a accesat deja fonduri europene pentru ecologizarea haldelor de steril rezultate din fosta exploatare. Și poate ecologiza, în același fel, distrugerile provocate de mineritul iresponsabil din perioada comunistă. Dar pentru aceasta este nevoie ca proiectul RMGC să fie respins, astfel încât să se poată accesa fondurile necesare refacerii solului și apelor.

      P.S.: chiar de n-ar exista fonduri europene pentru ecologizare și costurile ar trebui să fie suportate integral de statul român, cheltuielile ar fi infime față de ce presupune numai supravegherea iazului de decantare dorit de RMGC pentru zeci și sute de ani.

  6. Mihai G, si Romania aduna impozite (pe profit, proprietate, dividende s.a.) si astfel poate ajunge la un castig de peste 50%.Iar de distrugere a patrimoniului deja nu mai poate fi vorba, este doar o presupunere de-a ta bazata pe o fantezie, nu pe realitate. cum sa-l distruga daca firma are alocati 140 de milioane de dolari doar pentru patrimoniu si deja a restaurat Muzeul Mineritului, Galeria Catalina-Monulesti si Casa de Aur de la Muzeul Asta din Sibiu?

  7. Haios ce detaliat si in stil de Business Insider moare dl. Gotiu de grija unei firme de minerit, si mai scrie si cearsafuri intregi ca sa ne spuna ca… nu e el de acord cu proiectul ala 🙂 Perfect, e treaba lui.

    “Chiar asa, cine va salva frate nush ce firma Gabriel etc etc ?! N-ati auzit ca… a ajuns actiunea la 1,3, 2,4 etc etc ?”

  8. Domnule Mihai Papuc, cum puteti pretinde ca o companie baga o gramada de bani in restaurarea unei parti din patrimoniu ca apoi s-o distruga? este o absurditate! de ce ar arunca banii pe fereastra? Iar @cianura: noroc ca nimeni nu va fi nevoit la Rosia Montana sa ia un pumn de cianura. Nu cred ca exista vreun om pe lumea asta care sa manance materii prime. Poate doar daca e nevun, dar asta nu mai e problema rmgc-ului, a mea sau a ta.

    • Nu știu, Anda de ce bagă bani în ceva ce urmează să distrugă. Conducerea RMGC nu are niciun inginer minier, dar promite o magie ca să păstreze monumentele la câteva zeci de metri de locul unde dinamitează muntele. În acest timp, ingineri minieri cu experiență chiar în zona respectivă, precum și specialiști în geologie și arhitectură au arătat foarte clar că majoritatea caselor monument istoric și chiar galeriile „protejate” vor fi grav deteriorate sau chiar distruse din cauza șocurilor și vibrațiilor produse de explozii, dar și de circulația camioanelor imense cu steril în imediata apropiere.

  9. Domnule Mihai Papuc nu inteleg de ce va raciti gura cu anumiti oameni de pe aici care si-ar vinde si parintii pentru bani. Chiar credeti ca ii intereseaza sa-si salveze tara si frumusetile sau mediul? Normal ca nu le plac “cearsafurile” scrise pentru ca adevarul doare. Incearca sa ne scoata ochii cu reclame ieftine si hartii mazgalite in care un 27 am mancat si a crescut mare, cam pana la 80. Ei vor veni, vor lua in maximum 5 ani tot si apoi vor pleca de unde s-au intors. Ganditi-va la asta! Banii vor pleca, aur nu va mai fi si vor intinde iar mana sa ceara. Daca vrei ca un om sa moara de foame, nu-i da peste, invata-l sa pescuiasca. Hai sa construim ceva durabil si sa pescuim noi, pestele de la ei in 5 ani se termina si ramanem doar cu un lac gol si poluat.

  10. Mihai Papuc,cine este interesat de subiect, se poate informa si singur. Nu trebuie sa ajuti pe nimeni. Reclamele sunt doar o parte din informarea unui cetatean si acesta decide singur daca le ia de bune, mai cerceteaza, se convinge sau nu.Si de ce ar trebui cineva sa afle mai multe despre proiect de la tine, care n-ai nicio treaba cu proiectul, si nu tocmai de la compania care-l face? Aia de la RMGC stiu exact ce au de gand si prin raspunsurile lor isi poate forma oricine o opinie.Si opiniile celor care-s pro proiect au argumente, dar daca tie nu-ti convin, asta nu inseamna ca li se anuleaza veridicitatea

Reply To mihai g Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger