Şerban Cantacuzino, prinţul care călătoreşte în timp

1

Ne era sete, ne era foame şi eram obosiţi. Atunci am găsit un “bar-magazin mixt” cu o terasă în stil hacienda. Ne-a arătat paradisul: un proprietar prietenos, Ursus rece, virşli de casă din carne de capră şi oaie, cu pâine caldă la cuptor şi muştar; o terasă cu o bancă confortabilă şi o masă mare pe care să ne întindem picioarele. La magazinul mixt se vindeau şi roşii. “Nu este nimic mai bun în toată lumea asta decât roşiile româneşti”, spune Şerban.

de Stephanie Danielle Roth. Fotografii de Luminiţa Dejeu

E o seară magică de vară în Costeşti, Munţii Orăştiei; e în jur de ora 7. Natura prinde viaţă, iar miresmele tufelor şi florilor se întrec în a-şi împrăştia parfumul. Căldura şi soarele încep să se aştearnă şi totul radiază într-un halou auriu. Şerban Cantacuzino este prinţ prin naştere, arhitect şi gentleman după educaţie şi englez din greşeală. Are peste 80 de ani şi s-a plimbat – fără să se plângă – peste şase ore în ultimele câteva zile; mai întâi în Roşia Montană, apoi în Bucium şi acum aici, în Munţii Orastiei. Îl aşteaptă încă o zi plină, iar pământul pe care calcă nu este nici neted, nici uşor de bătut la pas. Şerban îşi trage numele de la celebrul său strămoş, prinţul Valahiei, care a participat la campania Imperiului Otoman sfârşită prin înfrângere după bătălia de la Viena, din 1683. Acel Şerban a introdus porumbul în România (ca să ştiţi data viitoare când mâncaţi mămăligă…) şi a înfiinţat primele şcoli publice din Bucureşti. A comandat totodată şi prima ediţie românească a Bibliei, publicată în 1688. Este cunoscută încă drept Biblia lui Cantacuzino.

Şerbanul nostru s-a născut în Paris, în 1928, şi a trăit pe Calea Victoriei nr. 19 din Bucureşti cu părinţii şi cu surorile. Tatăl său, George Matei, a studiat la Beaux-Arts din Paris pentru a deveni unul dintre cei mai renumiţi arhitecţi ai României. Hotelul Rex din Mamaia, hotelul Belona din Eforie sau Banca Chrissoveloni de pe strada Lipscani din Bucureşti sunt unele dintre construcţiile şi concepţiile sale. Printre primele amintiri ale lui Şerban se numără momentele petrecute alături de tatăl său pe şantierele de construcţii sau cele în care stătea înghesuit în maşină împreună cu sora sa în drum spre Constanţa şi se întâlnea cu părinţii săi, proaspăt întorşi dintr-o aventură de “explorare a Persiei”, la jumătatea drumului.
Pe Şerban l-a vrăjit muzica atunci când, la vârsta de 7 ani, a întâlnit-o pe Manya Botez, care l-a învăţat să cânte la pian şi care l-a dus la operă şi la concertele unora ca Menuhin. Era atât de pătruns de muzică, că invita prieteni şi diverşi oameni în holul său spaţios de pe Calea Victoriei nr. 109 pentru a asculta la gramofon discuri cu muzică clasică. Winterreise a lui Franz Schubert a rămas piesa să preferată, “deşi mi se spune că Beatles sunt destul de buni”.

Când s-a născut Şerban nu exista penicilina, iar Anglia era încă imperiu. Negrii şi albii erau segregaţi în SUA, iar în 1928, Troţki a fost exilat în Alma Ata. Charles Lindbergh primeşte o medalie pentru zborul său transatlantic, Abyssinia îşi încoronează regele. Herbert Hoover câştigă alegerile din SUA, se lansează primul film cu sunet cu Mickey Mouse, iar Hitler organizează un mare miting la Nuremberg. Boleroul lui Maurice Ravel este audiat în premieră la Opera din Paris, Stalin inaugurează primul cincinal. Elie Wiesel, Yves Klein, Shirely Temple, Ariel Sharon, Stanley Kubrick şi Ernesto Che Guevara s-au născut cu toţii în acelaşi an în care s-a născut Şerban, 1928.

E vorba de o serie de lumi trecute, însă Şerban e foarte ancorat în prezent; aşa cum şade aici voios, fermecător şi foarte înfrigurat. Trecutul său a fost totuşi ceea ce l-a modelat şi nu există nici un dubiu că rădăcinile sale româneşti şi soarta tatălui său freamătă în inima şi în sângele lui Şerban. Povesteşte despre mama sa, din familia Ştirbei, care s-a mutat cu Şerban şi cu sora lui în Anglia când el avea 11 ani. Părinţii au crezut de cuviinţă că cei mici ar trebui să aibă parte de o educaţie în stil englezesc, apoi a venit războiul. Ultima oară când Şerban şi-a văzut tatăl a fost de Crăciun, în Anglia, în acelaşi an. La început, războiul i-a ţinut departe unul de altul; apoi comunismul. Şerban, care voia iniţial să studieze istoria, a ales însă să calce pe urmele tatălui său şi să înveţe arhitectura la Cambridge, “pentru a putea avea grijă de mama mea”. Tatăl său, care mai avea o copie din Biblia lui Cantacuzino, a murit singur la Iaşi în 1960, după ce comuniştii l-au ţinut închis timp de şase ani, perioada în care a fost supus şi la muncă forţată la Canal.

Culoarea preferată a lui Şerban este turcoazul, pentru că îl asociază cu călătoria părinţilor săi în Persia. Roma şi stilul clasic sunt cele mai puternice influenţe arhitecturale ale sale, aşa cum erau şi pentru tatăl său. După ce şi-a terminat studiile la Winchester College, Şerban a călătorit intens prin Italia şi a descoperit Roma, oraşul său preferat, şi capela Pazzi a lui Brunelleschi, din Florenţa, clădirea sa preferată. Dans pe muzica timpului, a lui Poussin, este prima sa alegere în pictură, dar îi plac mult şi peisajele lui Rubens şi Venus a lui Titian, deşi soprana “Kate Royal, într-o rochie turcoaz, este o privelişte destul de straşnică”.

Şerban a întâlnit-o pe Anne Trafford, soţia sa englezoaică, în prezenţa unor eclere cu ciocolată. S-au căsătorit în Oratoriul Brompton din Londra şi au două fiice – Ilinca şi Marina. Fiul lor Şerban a murit din cauza unei afecţiuni rare, la vârsta de 17 ani. Şerban are cinci nepoţi – doi băieţi şi 3 fete cu vârste cuprinse între 12 şi 22 de ani. “Îi ador”, spune el mândru, povestind despre aniversarea sa de 80 de ani în compania tuturor nepoţilor. Preocupările arhitecturale i-au deschis lui Şerban o carieră de succes: şi-a văzut construite unele dintre proiecte; a fost editor la The Architectural Review şi secretar al Comisiei Regale de Artă din 1979 până în 1994. A scris 12 cărţi, numeroase articole şi crede că cea de-a treia să carte, o istorie a habitatului uman, a fost cea mai grea provocare a vieţii sale.
“În 1971, la vârsta de 43 de ani, m-am întors în România şi am luat legatura cu o parte din rudele mele. La puţin timp după aceea am fost abordat de Swan-Hellenic, compania britanică de vase de croazieră specializată în turismul cultural. M-au întrebat dacă sunt interesat să fac pe ghidul cu vizitatorii până în România. Am acceptat, pentru că aşa puteam să mă întorc [aici]constant. Încă îmi amintesc anul 1982. Nu era nimic de mâncare. Nu vedeai porci sau vaci pe câmpuri”.

“În 1989, la 61 de ani, m-am întors să vizitez locurile amintirilor mele din copilărie, să descopăr şi să redescopăr România, să regăsesc gustul mâncărurilor ei, precum ciulamaua de hribi cu usturoi, să găsesc prieteni cu aceleaşi gusturi; pur şi simplu să fiu acolo. Această întoarcere a fost atât de importantă pentru mine şi pentru sufletul meu, că uneori am impresia că am fost adormit până la 61 de ani”. Puţin după 1990, Jessica Douglas-Home, familia Raţiu şi Şerban au înfiinţat fundaţia Pro Patrimonio, cu scopul de a restaura clădiri istorice. Fundaţia continuă să facă asta şi astăzi, ceea ce îi permite lui Şerban să se întoarcă regulat în România. Unul dintre proiectele sale favorite a fost restaurarea porţilor de lemn din Braşov. Activitatea sa principală rămân însă călătoriile sale spre România, în care face pe ghidul – acum fără Swan-Hellenic – pentru oameni interesanţi şi interesaţi, precum directori de opere, de fundaţii artistice sau de bănci, cărora le arată acest “loc de o frumuseţe extraordinară”.

În ultimii 11 ani, Şerban a adus în ţară peste 200 de turişti unici şi nu a trebuit să-şi facă niciodată reclamă; vorbă din gură în gură a făcut ca vasul său să fie arhiplin. Când vom pleca peste două zile, Şerban se va întâlni cu următorul său lot de vizitatori în Suceviţa, pentru a le arăta mănăstirile. Acum suntem în Costeşti şi vizităm Sarmizegetusa Regia şi alte fortăreţe dacice, evaluându-le condiţiile şi potenţialul pentru viitori vizitatori. Şerban s-a îndrăgostit brusc de ce a văzut până acum şi când îl întreb care este situl sau arheologic preferat, îmi răspunde cântând Sarmizegetusa Regia, cu un zâmbet mare întipărit pe faţă. Ce iubeşte cel mai mult la România? “Prietenii puţini, dar buni”, iar pe politicieni îi urăşte cel mai mult.

Un jurnalist a spus recent ca atunci când vorbeşti cu Şerban, timpul stă în loc. Şi are dreptate. Trag cu urechea în timp ce Şerban vorbeşte cu Luminiţa Dejeu – prietenul şi tovarăşul nostru de călătorie. Vorbesc despre Iuliu Maniu şi cum Partidul Comunist a măsluit rezultatele alegerilor din 1946. Luminiţa vorbeşte de aceste evenimente din prisma amintirilor mamei sale, Şerban, aşa cum le-a înţeles din scrisorile codate ale tatălui său. Faptul că Luminiţa are jumătate din vârsta lui Şerban e absolut irelevant. Cei doi mută subiectul la vizita lui Ceauşescu în Franţa şi Anglia, în 1978; Luminiţa spune ce îşi aminteşte de acolo, Şerban spune ce îşi aminteşte de acolo. Poveştile lor se completează perfect. După o vreme, amândoi se afundă în tăcere şi în peisajul din faţa lor, unde haloul auriu începe să se estompeze, fiind înlocuit de o lumină rece şi un aer îngheţat. Se simte mirosul apei din râul din preajmă. Şerban sparge tăcerea: “E atât de frumos aici. Mă simt obosit şi liber. Încă nu îmi vine să cred ce lucruri am văzut azi!”.

Având în vedere că numai prinţesele din basme ştiu să trezească frumuseţea şi chiar dacă această poveste nu a început cu “a fost odată că niciodată”, poate că morala ei este că basmele sunt adevărate!

THE END


Un comentariu

  1. Pingback: Roşia Montană. O rezolvare: “nici de la instituțiile statului, nici de la Dumnezeu din ceruri”

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger