Semne de uitare

21

Uitasem când este ziua de naștere a prietenului meu. Stăteam întinși în patul de o persoană din camera mea și m-a întrebat în glumă dacă îmi amintesc. Am ezitat. Nu eram sigură. Mă simțeam încolțită, că la un interogatoriu. El aștepta un răspuns clar, rapid. Eu i-am oferit o abilă amânare. “Cum să uit când e ziua ta?!” Câștigasem câteva secunde că să aleg între variantele pe care le aveam în minte. “6 martie”, am spus. S-a uitat neîncrezător în ochii mei. “Credeam că ai uitat”, mi-a răspuns zâmbind, fără să înțeleagă victoria mea asupra memoriei.

 

de Mădălina Piloff

 

Știam că neatenția o să îmi facă viața mai grea încă de când mi-au fost încredințate mici responsabilități. Până să împlinesc 15 ani pierdusem de câteva ori cheile de la casă. Uit deseori mâncarea pe foc sau ce trebuie să cumpăr de la magazin. În câțiva pași pe care îi străbat dintr-o cameră în alta uit complet de ce am făcut drumul. Uit să spun “La mulți ani” prietenilor din cauză că data este un mister pentru mine de când nu mai sunt nevoită să o scriu pe colțul din dreapta al unui caiet școlar. Eu am fost întotdeauna așa. Bunica mea, însă, nu.

Mamina, așa cum îi spunem noi, nepoții, uită de trei ani. Abia împlinise 80 de ani când a fost diagnosticată cu Alzheimer. De atunci, micile scăpări ale memoriei s-au transformat într-o uitare continuă a tot ce o înconjoară.

Mă amenință câteodată că o să îmi povestească viața ei. Spune asta cu o siguranță în glas de care nu credeam că mai este capabilă, dar poveștile nu sunt rostite niciodată. Alzhimer-ul te tranformă de cele mai multe ori într-o persoană violentă, dar bunica este exact opusul. Este prea liniștită, nu vorbește, se pierde în gânduri inutile și este măcinată de o depresie inexplicabilă.

Nu a fost niciodată deschisă cu cei din jur. Ea a trăit pentru ceilalți. A trăit pentru bunicul meu de când s-au căsătorit, acum 66 de ani. Încă trăiește pentru el. Bunicul meu a murit acum trei luni, dar ea întreabă, din când în când, dacă i-am încălzit și lui mâncarea de prânz. Uneori îl ceartă pentru că a lăsat-o singură, alteori închide ochii și zâmbește. Atunci își amintește de bunicul, de tinerețea lor și îmi pare fericită.

L-a urmat pe front în război, apoi prin toată țara în anii în care el a fost inginer constructor pe șantierele din provincie. A devenit încet, încet dependentă de el. Nu a lăsat-o niciodată să aibă un serviciu, iar când au rămas în București, principală ei preocupare a fost să își răsfețe copilul, apoi nepoții. A fost mereu că un stâlp. Când mergeau pe stradă, bunicul, un om solid, autoritar, se agăța de brațul ei și rămânea întotdeauna cu jumătate de pas în spate. Ea impunea ritmul. Ea aduna toate problemele celor ce îi cereau sfatul într-un sertar al memoriei ce părea fără fund.

Acum privește pierdută cum se mișcă frunzele copacului din fața blocului. Se gândește la ceva, dar nu spune niciodată la ce. Ascultă, dar nu mai dă sfaturi. Când o întreb de ce nu și-a luat medicamentele își duce mâna la cap și își lovește tâmpla de 2-3 ori cu degetele. “Nu mai e ce trebuie aici”, îmi spune. Cei care o cunoșteau se străduiesc să găsească măcar urme ale stâlpului de susținere în tăcerea ei.

Când o vizitez îmi spune să mă așez pe scaunul din fața ei. Spune că vrea să mă vadă. Îmi spune că sunt nepoata ei dragă, apoi tace. Se uită fix la mine ca la un tablou căruia vrei să îi vezi fiecare linie a peniței că să îl poți păstra mereu viu în minte. Ea vrea să nu mă uite, eu vreau să mi-o amintesc. Îi povestesc orice că să scap de privirea ei fixă. Știu că la un moment dat un cuvânt de-al meu stârnește o întrebare și pentru puțin timp monologul se transformă în dialog.

Am învățat că pot învinge orice fel de uitare cu un simplu cuvânt. Cineva a spus ceva legat de poze în dimineața de sfârșit de martie când am coborât în gară din Cluj și mi-am dat seama că uitasem geanta cu aparatul foto agățată de mânerul scaunului din compartiment. M-am întors și am recuperat-o chiar înainte că trenul să plece din gară. După aproape o lună, în aceeași primăvară cu ghinion, mi-am uitat geanta cu telefonul, actele și banii într-una din sălile facultății. Era agățată de spătarul unui scaun din sala de seminar. Mi-am amintit de ea în autobuz când controlorii m-au întrebat de abonament.

 

 

Uneori, uitarea noastră seamănă. Ne ordonăm prin rutină. Eu îmi lipesc post-it-uri prin cameră cu ora la care trebuie să mă întâlnesc cu cineva, cu numere de telefon, cu liste de cumpărături. Ei îi fac bilețele ce însoțesc mâncarea de dimineață sau medicamentele. Mâncarea trebuie așezată pe primul raft al frigiderului, medicamentele pe colțul din stânga al mesei din bucătărie. Îmi aduce aminte că trebuie să laa lumina aprinsă într-o cameră sau să închid geamul de la baie. Atunci este persoana ordonată și responsabilă care era înainte. Atunci compar momentele ei de uitare cu ale mele și încerc să mă conving că și uitarea ei este neatenție, că semănăm. Dar un moment sau un cuvânt al ei îmi amintesc că Mamina nu este neatentă, ci bolnavă, că în timp ea o să uite trecutul, o să mă uite chiar și pe mine și nici măcar rutina nu o va aduce înapoi.

Recent am fost să o vizitez. I-am spus “Săru€’ mâna” și mi-am lăsat geanta și haina pe dulapul din hol, așa cum fac de obicei. M-am întors cu fața spre bucătărie și am văzut că bunica se îndreptase în scaun și se uita la mine încruntată. Am înțeles că nu mă recunoaște când a întrebat cine sunt, deși mă văzuse bine încă de când îmi deschisese mama ușă. “Mamina, e nepoata ta”, i-a explicat mama speriată cât eu m-am apropiat de scaunul bunicii și am lăsat-o să mă privească. M-a recunoscut înainte să rostesc vreo vorbă inutilă. Uitase pentru un moment, așa cum puțin mai târziu avea să uite că m-a uitat, avea să uite că m-a recunoscut, avea să uite chiar mica ei victorie asupra memoriei.

Textul a fost realizat în cadrul cursului de jurnalism narativ susținut de Cristian Lupșa la Centrul pentru Jurnalism Independent. Alte eseuri personale puteți citi aici.


21 de comentarii

  1. frumos si trist, batranetea face ravagii in corpurile omenesti… foarte delicat articolul, imi place stilul tau
    @ Ghitza: esti un marlan, mars la mancat seminte in parc

  2. Cumplita boala ,

    Se spune ca apopae 20 % din batranii din Romania sunt/vor fi afectati .

    Orice bonav de Alzheimer , se spune , imbolnaveste cel putin 2-3 alte persoane din jur de alte nevroze.
    Boala este cumplita , transforma cele mai stralucite creiere in legume este ca si cum intr-un oras mare s-ar stinge rand pe rand toate luminile strada cu strada , cartier cu cartier pana cand totul este in bezna .
    Am incercat sa obtin asistent pentru persoane cu handicap pentru mama mea si dupa 3 luni de acte si expertize si cozi cumplite “comisia” de resort mi-a comnicat ca boala mamei mele este BOALA NU HANDICAP !
    Asta in timp ce “baieti destepti “se invart de certificate de handicap numai bune de beneficiat scutiri de TVA si alocatii .

    @Ghitza- plictisitoare este imbecilitatea , dar tu nu ai cum sa stii asta

      • Un azil cat de cat normal ptr bolnavii de Alzheimer costa de la 18 milioane in sus/luna. Cati crezi ca au banii astia??
        Altfel, isi bat pus si simplu joc de ei. Vorbesc din experienta proprie.

    • Asa am patit si eu. Pana cand nu le-am zis ca le fac contestatie si sesizari peste tot, nu au schimbat verdictul ptr tatal meu. Il incadrasera in gradul 2, cand el nu se mai putea spala, imbraca singur si nu mai putea manca singur. Asteptau spaga, probabil. Nu le-am dat nimic.

  3. @ dixit: de ce sa manance semintele in parc? Mai bine sta in fotoliu, acasa, uitandu-se la “taraf” sau la “etno” si le mananca acolo, scuipand cojile in jurul lui, pe covor… 😀
    Ce ai cu parcurile? :))

  4. Nic. Negoescu on

    Madalina, te felicit din inima pentru frumoasele cuvinte scrise despre bunica ta. Cunoscand situatia, pot spune ca ai reusit (din pacate) sa faci o fotografie perfecta, a starii prin care treci tu si familia ta. FELICITARI pentru cele scrise.
    Si pentru ca esti la inceput de drum, iti dau un sfat: nu lua in serios rautatile scrise. Unii nu pot scie ca tine, altii nu isi dau seama, ca poate peste citiva ani. vor fi in situatia bunicii tale. Continua sa scrii, esti pe drumul bun.

  5. Nu stiu cine se ascunde sub Gi57 dar oricine ar fi ,banuiesc ca are in familie o astfel de problema. Poetic si frumos scris ,dar daca ne gandim ca peste cativa ani poare fi oricare din noi in aceasta situatie ,cred ca trebuie sa avem respect si compasiune pentru persoane cu probleme de acest fel. De obicei se spune ca aceasta boala este ereditara…nu sant specialist sa ma pronunt, dar trebuie ajutat prin toate mijloacele ca boala sa nu se instaleze prea adanc,sa nu afecteze oamenii.

  6. intr adevar f frumos articol! intr o lume in care ‘cancan’ , ‘ciao’, lady gaga si bianca dragusanu sunt subiecte de presa se pare ca mai exista si oameni sensibili si care au ceva de spus.bravo!

    in ceea ce il priveste pe frustratul ‘ghitza’ , un nume de altfel parca predestinat pentru un animal murdar si fara minte, trebuie sa intelegem odata ca asemenea dobitoci sinistrii sunt motivul pentru care tara asta a ajuns asa cum e. cand te apuci sa comentezi pe un aseamnea subiect in felul in care ai facut o tu stimabile ghitza inseamna ca este atat de cretin incat probabil ar trebui sa te prinda cineva si sa te inchida intr o cusca. din pacate internetul este la indemana oricarui handicapat si cum tara asta nu duce lipsa de handicapati pana si boul de ghitza poate sa posteze comentarii. in lumea asta sunt multe boli groaznice daraga ghitza dar cea de care suferi tu este cea mai rea..prostia si ignoranta sunt incurabile.. cat despre spiritul tau de gluma… intelegem ca esti in cel mai bun caz un cartierist fara minte si un ratat dar poti sa ne scutesti de placerea de a iti urmari comentariile imbecile si glumele de fan gutza…ar trebui interzisi ratardatii ca tine sau prinsi si chinuiti ca prea multi sunteti jur…

    • Inteleg, domnule matei, ca nu sunteti de acord cu comentariul respectivului ghitza. Nici eu nu sunt de acord, chir mi-a placut si m-a emotionat articolul. Dar pe de o parte, este parerea lui si are (oarecum) dreptul sa si-o afirme. Pe de alta parte, dumneata, domnule, ca sa il parafrazez pe Caragiale, “esti idiot”. Faptul ca te cheama matei si ca nu ai nume “predestinat” cum zici pentru “un animal murdar”, nu te face mai destept, din nefericire. Ce legatura vezi dumneata intre numele respectivului si faptul ca e prost sau destept sau mai stiu eu cum? Si mai mult ca sigur nici nu il cheama “ghitza” in realitate. Sunt o multime de persoane cu nume “predestinat pentru un animal murdar” in tara asta, si prin comentariul tau imbecil le-ai jignit pe toate dintr-un condei. As putea sa gasesc o gramada de rime jignitoare pentru “matei” dar din respect pentru restul de “matei” care nu nici o vina, nu o voi face. Vorbesti de prostie si de ignoranta.. si culmea ridicolului, dai dovada ca esti un prost si ignorant de dat exemplu. Imi cer scuze autoarei articolului, pentru un post care nu are legatura cu ce a scris.

  7. Ma bucur ca ai reusit sa o pastrezi pe bunica ta aproape – hold on to her while you still can.

    Spunea cineva de un camin de batrani, recomand cu caldura sf Elisabeta din Gheorghieni, Harghita – au si o aripa cu bolnavi de Alzheimer. 0266 365 220

  8. draga domnule g:) animalul murdar era o trimitere la ‘ghitza porcul’ . trimiterea s a facut pentru ca domnul Ghitza se comporta ca un porc ordinar. faptul ca are dreptul la o parere este incontestabil. problema este ca parerea lui este atat de cretina si superficiala incat orice om cu bun simt sau ‘ignorant prost’ asa cum bine m ai definit ar trebui sa se simta obligat sa o amendeze.asa cum sunt multi de ‘ghitza’ in lumea asta , draga domnule G, sunt si multi oameni care au trecut prin problema expusa in articol si cu siguranta ati fi fost mai putin indulgent cu animale cum este stimabilul Ghitza daca ati fi trecut prin asa ceva. in ceea ce priveste faptul ca pe domnul Ghitza il cheama de fapt altfel este irelevant, pentru ca el a dat dovada de o sensibilitate artistica si emotionala in ton cu pseudonimul pe care cu maiestrie l a ales. in ceea ce priveste rimele legate de numele meu, stimate domn G, sau Ghitza , cum preferati , ar fi un exercitiu de imaginatie interesant sa le auzim, poate reusiti sa le puneti si pe muzica, poate chiar faceti un duet cu domnul Ghitza si va lansati in showbiz…puteti sa fiti noile chicky girls…:) sunt sigur ca o sa aveti multe ‘succesuri’
    altfel, numai de bine:)

  9. Frumos. Felicitari. Continua.
    Trist sa vezi ca omul care te iubeste de cand te-ai nascut ajunge sa te intrebe cine esti. Trist si pentru ca nu ai cum sa-l ajuti. Una din multele boli in fata carora medicina si-a plecat neputincios capul (cel putin pana acum). Boala poate “alege” pe oricare dintre noi (avem sanse egale). Creierul uman ramane unul dintre misterele universului. Sa incercam sa ne bucuram in fiecare zi de viata, sanatate si libertate. Si sa incepem de acum, nu din momentul in care suntem pe cale sa le pierdem.

  10. Felicitari Mada! 🙂 Foarte frumos articol , dai dovada de multa indrazneala sa lasi atatia oameni sa intre in sufletul tau, te admir pentru asta.
    Cred ca ne-ai facut pe toti sa ne gandim la bunicii nostri, pe mine una m-a emotionat mult articolul tau.
    Te pup!

Reply To Tea Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger