Seducția istoriei: Cum i-a deturnat pe intelectuali complexul ”culturii minore”

Cristina Bejan e o cercetătoare şi artistă americană, al cărei tată român a fugit de regimul ceaușist și s-a stablit în SUA la sfârșitul anilor ‘60. Originile sale și poveștile despre bunicii români care dansau la Carul cu Bere până în zori au făcut-o să îndrăgească perioada interbelică. Ca mulți alți istorici postdecembriști, dar din alte rațiuni, și-o imagina ca pe un episod frumos al României.

Interviu de Laura Ștefănuț

 

Mai târziu, însă, a fost șocată să afle că intelectuali de seamă ai vremii au aderat la mișcări extremiste ca fascismul, așa că a vrut să înțeleagă ce microb a contaminat minți atât de raționale. Au urmat proiecte de cercetare la universități ca Oxford, burse Fulbright sau centre precum Woodrow Wilson.

Cristina a locuit și în România doi ani, unde a studiat arhive despre perioada interbelică, a participat la cursurile Universității din București, dar a avut și activități culturale. Pasionată de teatru, a pus în scenă aici o piesă experimentală despre „iubiri interzise, familie, calamităţi şi despre cât de complicată este lumea ONG-urilor internaţionale”, inspirată de experiența personală în Sri Lanka. În iunie 2013, o altă piesă regizată de artistă, Jurnalele lui Mihail Sebastian, va avea premiera la festivalul Sibfest din Sibiu, urmând să fie jucată în mai multe oraşe din România.

Contactul cu lumea teatrului românesc a determinat-o să concluzioneze că acesta este mai intrigant, mai progresist și mai democratic decât cel din Statele Unite. Cristina e optimistă și în privința istoriografiei românești. Crede că aceasta a trecut, la fel ca ea, de la idealizarea perioadei interbelice la nuanțarea discursului prin atitudinea critică față de această perioadă. Pe de altă parte, chiar dacă au apărut mai mulți istorici care nu se încăpățânează să ciopârțească istoria astfel încât să capete forme care servesc vreunei agendei naționaliste, vocile acestora sunt cel mai puțin auzite în dicursul public românesc. Iar manualele de istorie continuă să omită realități crude ale interbelicului.

 

L.S. Prin programul Fulbright ai studiat relaţia dintre gruparea Criterion şi fascismul românesc. Despre ce e vorba, mai exact?

C.B. Trec în revistă simpozioanele, întâlnirile, spectacolele, expoziţiile şi publicaţiile asociaţiei. Demonstrez astfel cum unii dintre criterionişti (spre exemplu Arşavir Acterian and Marietta Sadova) au fost activi în a recruta membri pentru Garda de Fier în timpul evenimentelor Criterion, în locuri precum cafeneaua Corso.

De ce ai ales să studiezi relaţia dintre intelectualii din interbelic şi fascismul românesc?

M-au şocat paradoxurile care au avut loc atunci. Principalul paradox este fenomenul prin care gânditorii bine educaţi şi cosmopoliţi au îmbrăţişat o ideologie naţionalistă, extremistă – care, prin natura ei, anulează orice dezbatere raţională sau discurs intelectual. Mircea Eliade, Emil Cioran, vorbeau mai multe limbi, studiaseră în străinătate, aveau prieteni evrei (vezi Mihail Sebastian) şi totuşi au îmbrăţişat un program politic extrem de limitat care presupunea antisemitismul.

Care sunt motivele pentru care intelectualii au ajuns fani şi promotori ai fascismului?

Până acum, am ajuns la concluzia că motivele sunt multiple, printre care şi complexul „culturii minore” a României – se credea că fascismul este soluţia prin care ţara se poate transforma într-o cultură mare, ca Germania sau Franţa. Potrivit lui Cioran, o astfel de transformare presupunea o industrializare rapidă de tipul URSS şi „curăţarea” României de elemente indezirabile, cum erau văzuţi evreii şi ungurii. Mai mult, democraţia era privită ca un model impus din exterior care este în neconcordanţă cu valorile româneşti. Democraţia din perioada interbelică era instabilă şi coruptă, aşa că mulţi căutau un sistem alternativ mai bun.

Ce a însemnat gruparea Criterion, la nivel artistic?

Cred ca a fost o importantă mişcare progresistă şi modernistă, similară cu Grupul Bloomsbury din UK şi cu existenţiasliştii francezi din jurul lui Sartre şi de Beauvoir. Aici, sunt de acord cu Mircea Eliade. Pe de altă parte, concluziile politice ale multora dintre criterionişti sunt devastatoare, dar  şi mai devastatoare sunt efectele pe termen lung ale acestora asupra vechilor prietenii.

Atât grupul de la Bloomsbury cât şi existentialiştii promovau idei feministe. Era și cazul criterioniştilor?

Categoric. În plus aveau multe femei implicate acolo. Mai mult, unul dintre motivele care au condus  la ruperea grupării Criterion a fost faptul că membrii au început să se căsătorească între ei, aşa că nu mai interacţionau unii cu alţii de pe poziţii egale. Patriarhatul a intrat în „ecuaţie”.

Ai scris un articol despre Marietta Sadova. Ce te-a determinat să-ţi alegi personajul?

O văd ca pe o Leni Riefenstahl românească, o figură feminină care promova fascismul prin intermediul filmelor. Activitatea Mariettei Sadova în sfera teatrului a fost insemnată, la fel ca promovarea valorilor legionare în cadrul acestuia şi a cercurilor intelectuale din România. Ea recruta membri pentru Garda de Fier dintre criterionişti şi folosea scena Teatrului Naţional pentru demonstraţii fasciste. În timpul rebeliunii legionare a făcut din teatru un spaţiu de înfruntare cu autorităţile. Dintre toţi criterioniştii, ea a fost, de departe, cea mai proeminentă activistă legionară din anii 30 şi 40.

Ce surse de documentare ai folosit pentru cercetările tale despre perioada interbelică din România?

În Bucureşti am cercetat arhivele CNSAS, arhiva naţională şi arhiva personală a lui Petru Comarnescu, din librăria Academiei Române, am citit corespondenţele care se găsesc la Muzeul Literaturii Române. Totodată am fost la universităţile din Cluj şi Iaşi, unde am consultat experţi precum Marta Petreu, Michael Shafir, Lucian Nastasă şi Liviu Antonesei.

Ce crezi despre abordarea românească a interbelicului?

Cred că dupa 1989 a existat tendinţa de a suprapune o viziune romantică asupra interbelicului, la fel cum am făcut şi eu. Se omiteau discuţiile despre legionarismul unor intelectuali ca Eliade sau Cioran. Dar, în timp, viziunea a început să se nuanţeze, mai ales că acum dialogul pe subiect este transnaţional. Florin Ţurcanu şi Marta Petreu sunt două nume importante pe acest nou „front”. Desigur, subiectul este încă unul sensibil.

Cum ți s-a părut Universitatea din București, la cursurile căreia ai participat în timpul cercetării tale?

Mi-a plăcut foarte mult, îndrumătorul meu a fost Bogdan Antoniu, pentru care am doar cuvinte de laudă. Am putut participa la cursuri ale unor profesori excelenți, ca Lucian Boia, Florin Mueller sau Ion Manolescu. Piața Universității e una dintre locațiile mele preferate din București. Plus că am studiat în aceeași clădire unde au făcut-o și majoritatea personajelor din cercetările mele.

Ai fost Directoare Artistică la Theatre Fille de Chambre din Oxford, o companie de teatru de femei. De ce crezi că este nevoie de astfel de instituţii?

Fiindcă teatrul, la fel ca multe alte profesii, e un domeniu predominant masculin. Aşa că prin TFdC am vrut să promovăm creaţia feminină. Nu e vorba de o agendă feministă, doar lăudam şi expuneam voci feminine ca ale autoarelor Paula Vogel, Caryl Churchill (care a scris o piesă despre Romînia, Mad Forest). Mai mult, piesele se desfăşurau în locaţii neconvenţionale, de multe ori spaţii asociate cu creaţia masculină, iar actriţele erau exclusiv femei.

Care a fost evoluţia femeii in teatru?

Multă vreme, poziţia femeilor în teatru a fost una de supunere. În piesele lui Shakespeare jucau doar bărbaţi – care se costumau în femei când era cazul. Abia prin secolul al XIX-lea actriţe ca Sarah Bernhardt încep să se impună.

Cum ți se pare teatrul din Romania, comparat cu cel din SUA ?

Ador teatrul românesc, în cea mai mare parte (n.r. – cel din București) mi se pare mai intrigant şi mai progresist decât cel din Statele Unite. E un amestec al mai multor tradiţii: din est, vest şi tradiţional- româneşti. România este gazdă pentru festivaluri europene, în vreme ce în SUA, din motive geografice, nu vei găsi aceast diversitate decât în oraşele mari.

De ce ţi se pare mai intrigant teatrul din România decât cel din SUA?

În primul rând, în România teatrul este mai accesibil publicului atât din raţiuni financiare, cât şi culturale. În SUA, teatrul e văzut ca o formă de artă elitistă, fiindcă biletele sunt mult prea scumpe pentru americanul de rând. Ca urmare a faptului că în România publicul e mai numeros, artiştii au mai multă libertate. Am găsit mai multe experimente teatrale în România decât in SUA.