Seară de protest la Cluj, cu parfum de mere caramelizate

Cluj-Napoca, vineri seara. A plouat în cursul zilei, pe jos e mizerie, zloată, ud. Fleașcă. Afară e fost gri toată ziua. Pe la ora 6 seara, în Piața Unirii încep să apară steagurile și pancartele. Televiziunile își montează camerele pe trepiede, aprind reflectoarele, fac teste de sunet cu reporterii. Revăd mulți vechi colegi din presă, cu care am împărțit ore lungi de așteptare pe teren, de-a lungul anilor, evenimente mai mult sau mai puțin agitate, festivaluri, conferințe de presă.

Cum lucrurile au fost pașnice la Cluj, de când au început protestele, toată lumea e relaxată – de la jurnaliști la manifestanți și chiar la polițiști. Oamenii vin singuri sau în grupuri mici. Sunt doamne mai în vârstă, îmbrăcate frumos, elegant, sunt domni cu ținută, sunt pensionari agitați, care pun la cale scenariile scandărilor, ca să fie lucrurile clare și să nu existe debandadă. Sunt tineri cuminți, echipați contra frigului și ploii, cu steaguri înfășurate care așteaptă momentul propice pentru a-și spune mesajul. Sunt copii veniți cu un tătic sau o mămică, sunt ciudați ai străzii, pe care îi vezi, inevitabil, la orice manifestare publică. Sunt atât de diverși, încât fiecare în sine e o poveste. Fiecare e acolo pentru altceva, dar, în același timp, pentru ceilalți și scopurile lor. Sloganul care îi unește – Jos Băsescu! Aproape fiecare a venit de acasă cu hârtii sau cartoane sau ce a avut la îndemână, cu un mesaj. Unii spun că vin cu alt mesaj în fiecare zi, pentru că sunt multe lucruri în neregulă în România și trebuie spuse și schimbate. Fac cu mâna operatorilor tv și le arată colile scrise de mână, cu markere sau cariocă: ”Uitați, mesaj nou!”.

Pensionarii cu mesaje noi în fiecare zi

Una din televiziuni se pregătește de live (intră în direct pe național). Operatorul tv regizează puțin cadrul – ”haideți mai aici, la cameră, că intrăm live, să fie lume în spate”. Unii spun că lor le e bine acolo unde sunt. ”Da’ acolo nu vă vedeți pe tv, camera e montată mai încoace”. Mesaj înțeles, oamenii se mută, disciplinați. Nu strigă, nu huiduie în direct, nu vorbesc prostii. Își țin cu mândrie mesajele, stau drepți și cel mult scandează, auzindu-i pe cei din jur, un ”Jos Băsescu!”. Steagurile tricolore sunt fluturate și ridicate tot mai sus. Cât mai sus. Piața se aglomerează. ”Au fost peste 1.000 de oameni luni. De atunci mai tot scad. Acum sunt puțini”, conchide un coleg de presă. Reporterii sunt liniștiți, știu că aici nu iese cu ciomăgeli sau probleme. De altfel, într-un colț al pieței stau cuminți doar vreo 4 polițiști. Nici un jandarm cu baston, nici un scutier. Or fi mașini parcate pe undeva cu întăriri, e posibil, dar nu se văd. Sunt aproape 100 de oameni acum, s-au adunat în grup compact și își scandează lozincile, păsurile. În colțul lor, la câțiva metri de manifestanți, polițiștii mănâncă cu poftă mere caramelizate.

Lumea se adună încet, dar sigur

Rând pe rând, fiecare televiziune intră în direct cu postul-mamă de la București și își face numărul. Se iau interviuri printre oameni. Grupul a ajuns cam pe 150 de oameni, apreciază reporterii, așa că toți dau cam aceeași cifră. Vorbesc cu foști colegi despre serile trecute, ne amestecăm prin mulțime. Parcă suntem la o șuetă de seară, dar cu multă obidă pe fețele oamenilor și multe dureri până acum nemărturisite public. Cineva care ține în mână portavocea anunță ideea serii: fiecare din cei aflați acolo să vină în față, rând pe rând și să își spună motivul pentru care se află în piață. Ideea primește aplauze. Camerele și aparatele foto se reorganizează rapid, ca să prindă momentele, pentru că oamenii care vin la portavoce stau cu fața spre grup, nu spre televiziuni. ”Sunt doctorand și sunt aici pentru că nu am nici o șansă să mă angajez în România cu studiile mele”, își destănuie un tânăr motivul prezenței. Alții spun de pensii. Alții, de corupție. Alții, de nerespectarea regulilor și principiilor democrației. Refrenic, se interpune câte o șarjă de ”Jos Băsescu!”, pentru a da timp oamenilor să iasă din grup și să vină la portavoce.

Mesajele sunt diverse, în funcție de purtător, de idee, de nemulțumire

În 2004, acest oraș a ieșit în stradă și a fluturat steaguri, a cântat și a dansat prin aceeași piață, dar și în altele, cu ocazia alegerii lui Traian Băsescu președinte. La referendum (2007), mitingul organizat de PD în centrul orașului a adunat mii de oameni. A fost lacrimogen, telenovelistic, un show atent pus în scenă, cu urale și scandări de victorie, cu mâinile președintelui întinse spre oameni, cu el luând tricolorul și fluturându-l pe scenă, spre frenezia mulțimii. În 2009, valurile de votanți cu curs parcă, totuși, ceva mai subțiate spre secții. Președintele s-a reales, ce-i drept, dar nu cu atâta aplomb. Acum, că sunt 100 sau 1.000 de oameni în piață, strigă cel mai tare ”Jos Băsescu!”. Dar sunt supărați pe toată clasa politică. Mai abitir, însă, pe PDL, pentru că au avut încredere în portocaliul trâmbițat de dreapta. Un grup de tineri a pregătit un joc de pase cu Puterea (o minge botezată astfel), pentru a sublinia ironia democrației în România și încleștarea furioasă pe deținerea puterii. Din păcate, zloata de pe jos le-a stat împotrivă. Meciul demonstrativ a trebuit amânat pentru o zi mai puțin umedă. Așa că tinerii desfac larg steagurile, unele dintre ele fluturând pentru Roșia Montană, împotriva exploatării miniere cu cianură de către compania RMGC.

Idei la portavoce, în fața tuturor, marca protestelor de la Cluj

”Tinerii mânioși” au venit la portavoce cu programul pe care l-au gândit zilele trecute. Îl citesc rapid, oamenii din grup aplaudă și apreciază coerența ideilor, faptul că tinerii ăștia “chiar știu ce vor”. O doamnă aflată la a treia tinerețe, cu o dicție impecabilă și un discurs fluid, pornește refrenul ”Tu, Ardeal, tu, Ardeal / Îți suntem oșteni”. Însă timpul pentru cântece patriotice a trecut; oamenii din piață vor lucruri concrete, așa că trec din nou la ”Jos Băsescu!”. După mai bine de o oră de manifestat în Piața Unirii, toți se încolonează frumos, firesc și pornesc în marș prin centrul orașului. De pe margini, observatorii atenți (ai SRI-ului, cel mai probabil), se iau nonșalant după mulțime, ca și când s-ar afla și ei la plimbare. Un ”anonim”, ce poartă pe față masca adoptată de bine-cunoscutul grup internațional ”Anonymus”, este intervievat de televiziuni. Oamenii coboară pașnic pe Bulevardul Eroilor, pe pietonală. În urma lor, televiziunile încep să își adune echipamentele, strâng cablurile chinuite prin zloată și pe sub picioarele trecătorilor, închid reflectoarele. Încă o zi de muncă încheiată. Reporterii, dar și operatorii, deja se cunosc cu unii dintre manifestanți. I-au văzut zilnic pe-acolo. Colegii de breaslă se salută și își dau întâlnire a doua zi, în același loc, la aceeași oră.

Anonim. Dar tot cei fără nume fac revoluțiile.

După marș, oamenii revin în același punct, Piața Unirii. Își dau binețe, mai dezbat puțin, apoi fiecare își vede de drum. ”Pe mâine, tot aici, la aceeași oră!” ”Așa rămâne”. ”Și poate mâine suntem mai mulți”. ”Mâine e sâmbătă, sigur vin mai mulți”. ”Mâine poate nu plouă”. ”Nu plouă, a zis la meteo că va fi senin”. ”Atunci, sigur vin mai mulți!”. Și vremea asta, ca vremurile, când e mai generoasă cu oamenii, când mai rea. Dar ei au fost acolo și la minus 10 grade, așa că nu-i mai sperie ploaia, vântul. Ce-i sperie e viitorul neschimbat. Lipsa de perspectivă. Că vor muri sau vor pleca și aici lucrurile vor rămâne la fel. Un ”la fel” care nici nu mai cere comparația, căci toți știu despre ce ”la fel” vorbesc. ”La fel”-ul ăsta îi scoate în stradă, mulți, puțini, tineri, bătrâni, cu bani, fără bani, mai de stânga sau mai de dreapta. ”Domnule”, zicea unul dintre mai vârstnicii protestului, ”democrația e o schimbare perpetuă, conducătorii, liderii, trebuie rulați. Să vină și alții, că din încercări se fac lucrurile, nimeni nu s-a născut învățat. Și dacă nici alții nu sunt buni, ieșim iară în stradă și să vină alții, cât mai este lume în țara asta, până nu plecăm toți sub pământ sau aiurea”.

Stând drepți pentru transmisiunile în direct