Scurt tratat de(spre dez)informare. Confesiunile unui monomaniac

1

Proful, sau prietenul, sau colegul, sau cunoscutul, sau inamicul nostru C Vîlcu a luat-o “pe ulei”. O fi fost el simpatic, sau util, sau interesant, sau enervant-dar-necesar cândva, însă astăzi, când ne ‘freacă la cap’ aproape zilnic cu Roşia lui Montană, chiar ne scoate din sărite. El şi soţia lui (unul mai ‘public’, cealaltă mai discret-organizaţional, dar poate mai eficient), două jucării stricate, merg ţinându-se de mână pe drumul îngust al pierzaniei-de-sine… şi nu mai ştiu gândi, vorbi despre nimic altceva decât prăpădita asta de localitate şi prăpăditul ăla de aur.

de Cornel Vîlcu, lector universitar la UBB Cluj (cornelvilcu.blogspot.com)

Am mai spus-o, prieteni, ştiu îngrijorarea celor cărora le-am fost sau le mai suntem dragi – îngrijorare cu atât mai serioasă, cu cât apropierea sufletească era, sau este încă, mai mare. Şi obiect al acestei îngrijorări nu e, vă rog să mă credeţi, doar familia Vîlcu (extinsă la fraţi, surori, nepoţi, nepoate, căţei, pisici etc.), ci sunt taaare mulţi oameni prinşi în acelaşi carusel al revoltei, disperării, speranţei, şi mai ales al temerii de ridicol, de prea-mult, de, iată, prea-desul-şi-prea-adâncul amestec, întotdeauna supărător, în vieţile celorlalţi.

Încerc să ofer aici, pe atât de scurt pe cât sunt în stare, o motivaţie a acestui comportament (o enumerare de circumstanţe atenuante), mărturisindu-mi speranţa că ea, motivaţia, poate funcţiona şi ca o – a nu ştiu câta – smerită cerere-de-scuze către cei pe care i-am, şi încă îi mai deranjăm.

1. e greu să facem un ‘clasament’ al motivelor noastre de implicare în această poveste, dar iată: probabil, cel mai puternic e instinctul (fiindcă e vorba de o decizie ‘viscerală’ a spiritului, de o reacţie firească atunci când ţi se ameninţă… şi voi spune un lucru mare, libertatea) de a lupta împotriva unei minciuni de proporţii gigantice. Nu atât prin cifrele ei seci, obiective (spre a da doar exemplul cel mai flagrant azi, o reclamă TV care vorbeşte despre de cel puţin 6 ori mai multe locuri de muncă decât vor fi de fapt), cât prin ‘grozăvia’ asaltului mediatic prin care ea e promovată. Atunci când un realizator TV ultra-celebru şi ultra-anti-băsescian cum e Mihai Gâdea [personaj pe care, personal, nu l-am apreciat câtuşi de puţin niciodată, dar pe care îl credeam capabil să-şi respecte, de dragul audienţei măcar, cuvântul dat]‘face uitat’ faptul că a promis o emisiune-dezbatere despre Roşia Montană, e semn că presiunile asupra lui şi/sau a televiziunii sale sunt serioase.

2. din punctul meu ‘nostru’ de vedere, oricât de monstruos ar părea, problema patrimoniului cultural de la Roşia e mai importantă chiar decât cea strict ecologistă; cântăresc aici, poate mai mult decât s-ar cuveni, formaţia de literaţi şi o, în ultimă instanţă, comoditate care spune că, dacă proiectul s-ar realiza, am avea tot timpul să-i vedem pe cei din Abrud şi împrejurimi îmbolnăvindu-se pe capete, sau pierind sub valul de steril, înainte de a ne îngrijora noi, la 60 de kilometri de locul faptei. Revenind, însă: am fost, spre exemplu, la Wieliczka, şi ştim ce se poate face (desigur, cu un efort serios din partea statului) în direcţia turismului cultural post-industrial. Şi, oricât de nepractic ar suna asta (dar poate asta e sarcina oamenilor ‘de cultură’, să fie nepractici), funcţia fundamentală a patrimoniului naţional nu poate şi nu trebuie să fie… turistică. În ele însele, acestea două nu au de ce să fie corelate. Lucrurile, principial vorbind, sunt mult mai simple: protejezi, prin lege şi prin grija statului (NU a unui privat!) patrimoniul, şi dacă îţi poţi reduce pierderile prin turism, ok… dacă nu, asta este.

3. în ce priveşte problema de mediu (nu-i voi spune, aici, ecologică), cea mai corectă expunere de motive ar fi să vă rog să mergeţi la Roşia, să urcaţi pe munte şi să priviţi spre Valea Cornei – un loc larg şi, oricât de ‘de lemn’ sau ‘liricoid’ v-ar suna expresia, binecuvântat. Şi să vă imaginaţi munţii din jur excavaţi, iar în locul întregii văi, care se întinde (vorba vechii reclame la Marlboro, ‘the land streches forever’) până spre orizont, halde de steril şi apă murdară. Uneori (mare dreptate avea Kant, vorbind despre sublimul naturii!), a vedea locul, a adulmeca aerul de acolo, a-ţi imagina cum ar arăta totul ‘după’, e incomparabil mai eficient decât orice discuţie pe cifre şi teorii. Dacă reuşiţi să treceţi pe la Roşia, să priviţi şi să re-gândiţi zona post-exploatare fără ca, o dată pentru totdeauna, să vi se instaleze un nod dureros în stomac – mă-nclin în faţa argumentelor voastre, eventual, ‘economice’.

4. mă deranjează, pe mine cel puţin, şi invocarea la nesfârşit a ‘specialiştilor’, şi asta din mai multe motive. În primul rând, pentru că Oxford Policy Management e nu un institut de ştiinţe, ci o firmă de lobby (al cărei nume, ce-i drept, sună impresionant datorită asocierii cu celebra localitate universitară). Apoi pentru că ‘expertul UNESCO’ Dennis Rodwell e un free-lancer care, da, a lucrat cu contract şi pentru celebra organizaţie, ca şi cu ICOMOS; dar al cărui raport (realizat la comanda şi cu plata rmgc), potrivit căruia listarea UNESCO a Roşiei e imposibilă, a fost dezavuat în mod oficial atât în reuniuni internaţionale ICOMOS, cât şi de filiala română a acestui organism, ‘dimpreună’ cu Academia Română. Pentru că GIMPCRM (“Grupul Independent pentru Monitorizarea Patrimoniului de la Roşia Montană) este susţinut logistic şi financiar de către rmgc. Pentru că Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia se află, cu scuze pentru colegii noştri, se află în ultima categorie, dintre cele recent acordate de către Ministerul Educaţiei, etc. Dar, la urma-urmelor, mă deranjează discuţia aceasta ‘specializată’ fiindcă nu cred deloc că întreaga problemă e o problemă de cifre. E, dimpotrivă, o problemă de decizie umană, de alegere a noastră, a tuturor, privitor la cum am vrea să arate un viitor care e (şi) al nostru. Calculatoarele şi argumentele tehnice pot, desigur, ajuta – dar nu cred că există, să zicem, o redevenţă sau un profit al statului de la care, brusc, îngrijorarea noastră privitor la ce se va întâmpla şi la ce se poate întâmpla la Roşia să dispară. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face, în opinia mea, cu o chestiune tehnică – decât în foarte mică măsură; avem de-a face cu o chestiune de opţiune publică şi colectivă. N-are nici o relevanţă ce ‘trebuie’, din nu-ştiu-ce-puncte-economice de vedere, să facem; are toată relevanţa ce vrem saualegem noi să se întâmple.

5. simt/ simţim nevoia să apărăm dreptul la proprietate al celor câţiva ‘rezistenţi’ de la Roşia, fiindcă modificarea ‘cu dedicaţie’ a legislaţiei, aşa încât oricine să poată fi alungat din casa şi de pe terenul său la solicitarea unei companii care are licenţă de exploatare minieră constituie un precedent incredibil de periculos. Şi îmi permit să insist: am o ‘fire’ mai degrabă egalitaristă şi, cu siguranţă, ‘de stânga’; n-am avut şi nici nu prea sper să am vreodată vreo proprietate imobiliară semnificativă. Însă pentru orice stat şi, mai ales, pentru orice populaţie, momentul în care cele mai de-la-bază prevederi constituţionale sunt încălcate trebuie să ridice, cred(em), mari semne de întrebare. Proiectul de modificare a Legii minelor, deja trecut de Senat, este – şi nu încape, aici, nici o nuanţă interpretativă – o legiferare a ‘naţionalizării’ forţate în interes privat.

6. în sfârşit, cel mai rău şi constant mă supără embargoul media, blocada tot mai strânsă în jurul celor care se opun proiectului minier. La finalul săptămânii trecute, în cadrul taberei Reclaim the Fields, câteva sute de agricultori de prin vreo 22 de ţări au protestat, cântând şi dansând, în centrul Roşiei împotriva proiectului de exploatare minieră. Măcar prin ‘ciudăţenia’ ei veselă şi non-violentă, această manifestare ar fi trebuit să constituie o ştire – însă nici o televiziune românească n-a prezentat-o. Ieri, doi băcăuani porniţi de o groază de vreme pe jos de acasă până în poarta lui Băsescu (lobby-ist rmgc căruia aceşti oameni voiau să-i doneze nişte… aur) au fost întâmpinaţi la Bucureşti de câteva zeci de oameni care voiau să-i însoţească. Inşi (în opinia mea, mult prea) civilizaţi, aceştia din urmă au respectat traseul şi limitările impuse de puterea locală şi de jandarmi; reporterii televiziunilor, veniţi probabil în speranţa că va exista o nouă ieşire-generatoare-de-rating a preşedintelui, au luat câteva interviuri pe care mă îndoiesc că le vom vedea vreodată – iar întrebările erau de genul: de ce vă opuneţi acestui proiect, când ştim că el va genera mii de locuri de muncă?

Acest ultim motiv e cel pentru care vă asaltez cu atât de mult spam, cu atât de multă neruşinare. Pentru care fac, reprimându-mi jena, auto-reclamă unui blog care promitea, la început, să fie despre alte lucruri, mai luminoase (şi mai speră să se reîntoarcă la ele cândva). Pentru care, depăşind orice limită a bunei-cuviinţe, vă rog şi vă cer, chiar, să vă interesaţi în continuare despre un subiect care, o ştiu, vă îngreţoşează deja.

Cred că suntem ‘victimele’ (din păcate, oarecum complice) ale unui sistem care ne-a dezvăţat să fim cetăţeni, care ne-a inoculat convingerea că nu contăm, că oricum nu avem ce face. Şi lucrul cel mai rău e că, deocamdată, măcar, nu e o minciună – într-adevăr, suntem ignoraţi; iar când căpătăm atenţie suntem manipulaţi, când căpătăm voce suntem cenzuraţi etc.

E un drum penibil, în toate sensurile, unele ruşinoase, ale cuvântului, cel pe care vă solicit să începeţi a merge. Dar, cătinel-cătinel, acum sau mai târziu, poate că posibilitatea-probabilitatea-realitatea lui, dreptul nostru la a ni-l alege şi ni-l urma, ne vor deveni din nou evidente.

 

Această postare a fost preluată de pe blogul lectorului universitar clujean Cornel Vîlcu.

 

Foto: Roşia Montană


Un comentariu

  1. Mult adevar in cele spuse mai sus. Zilele astea, in timp ce voluntariam pentru strans de semnaturi impotriva proiectului RMGC, au venit atat de multi cetateni care imi spuneau ca si ei sunt impotriva exploatarii dar cred ca actiunea noastra nu va conta pentru nimeni. Oamenii sunt dezamagiti, dezolati si se simt nesemnificativi.
    Si din pacate astfel de sentimente se regasesc foarte mult printre tineri. Iar pentru aceasta nu numai politicienii sunt de vina. O mare parte din vina o are si presa pentru lipsa de etica si integritate de care da dovada.

Leave A Reply