Scriu doar despre jaluzele, nimic mai mult, asta a fost înţelegerea

1

Ion Buzu e un poet din Republica Moldova prea puțin interesat de identitate, de exotismul basa, de crivățul aspru al geopoliticii și istoriei. Nu e ca și cum ar crede că trăiește în Londra dar nici nu simte ca urgente și intime majoritatea obsesiilor culturale moldo-române, cele oficiale, nu e un basa care se adresează românilor (cum erau, la debut, atîția autori moldoveni, inclusiv cei punk precum Alexandru Vakulovski). Buzu nu face aproape nici un fel de retorică, nu e, cum am spus, nici Vakulovski, nici Nicoleta Esinencu în luptă cu marile abstracțiuni oprimante, Statul, Țara, Limba, UE, Rusia, Situația – povestește la firul ierbii joburi absurde și situații cotidiene brutale sau amare și o face curat și lucid. O poezie ca ultima din acest grupaj, unde naratorul ratează șansa de a intra în contact cu o fată mai intelectuală pentru că nu mai ține minte nimic despre Războiul Rece e, deși nu e sută la sută credibilă, o declarație indirectă, inteligentă, de sfidare, exact în sensul prezentării mele de mai sus. E o altă lume, cu alți oameni, alte obsesii.

 

 

 

Jaluzele

Noul meu serviciu constă în a scrie
45 de texte de 300 de cuvinte,
scriu doar despre jaluzele, nimic mai mult, asta a fost înţelegerea,
ceva despre care nu-i nimic de scris,
de parcă aş scoate 45 de căni cu apă dintr-o căldare goală,
trebuia să scuip mai întîi ca să apară ceva lichid,
să scuip 45 de căni.
Sunt plătit cu 5 bănuţi pe cuvînt,
John Fante era plătit cu 1 cent pe cuvînt pentru proză
şi 10 cenţi pentru poezie.
Eu nu scriu nici proză şi nici poezie,
scriu despre jaluzele, 45 de texte,
învăţ lecţia finală a inutilităţii,
nimeni nu va citi aceste texte,
doar vor plasa un site pe un loc superior într-o căutare pe google.
Sunt la al 30-lea text şi căldarea e golită,
gura uscată, dau să scuip într-o cană
şi nimic, am ajuns şi eu
o maşinărie a textelor de 15 lei despre jaluzele,
o maşinărie a absurdului,
Camus şi Cioran m-ar bate prieteneşte pe umăr fiind mîndri de mine,
am înţeles lecţia finală a inutilităţii.
Am scris despre jaluzele de care se folosesc filosofii,
din bambus pentru stare zen,
din lemn pentru stare de sălbăticie,
din metal pentru stare de închisoare;
jucătorii de poker online folosesc jaluzele cu telecomandă că-s leneşi, prea leneşi
pentru a le regla cu propria mîna,
cît despre poeţi, ei se îmbată, vomită, rag şi aruncă blesteme la cer
şi nimeni nu are nici o idee fiindcă jaluzelele le sunt mereu trase.
Am scris despre jaluzele care te scapă de depresie,
reglezi cantitatea potrivită de lumină solară ce pătrunde în cameră
şi depresia ţi se vindecă.
Am mai încercat să scuip în cană şi continuam cu scrisul.
Jaluzelele electrice cu telecomandă oferă speranţă de viaţă oamenilor invalizi
deoarece nu mai apelează la ajutorul altora ca să le ridice dimineaţa
şi să le dea jos spre seară.
Am scris despre şoferii care folosesc jaluzele la geamurile de la maşini,
managerii de oficiu au jaluzelele lor orizontale prin care îşi spionează angajaţii,
hoţii sunt speriaţi din faţa unei case ce posedă un sistem automat de reglare a jaluzelelor,
oamenii politici sunt la adăpost de ţintele lunetiştilor datorită jaluzelelor potrivite,
apoi am mai scris o poveste despre un tip care a căzut de pe scaun
şi şi-a rupt spatele încercînd să ridice manual jaluzelele,
trebuia să-şi cumpere de alea cu telecomandă şi nenorocirea nu i se întîmpla,
Dincolo de geam, Ana întindea rufele pe sîrmă, se holba la mine cu interes,
văzînd cum scuip regulat într-o cană şi scriu după asta.
În final am încheiat cu fraza: Jaluzelele fac parte din viaţa noastră.
şi mi le-am tras pe ale mele.
Nu a mai rămas nimic de văzut pentru Ana.

 

Human nature app version 3.0

Mi-au dat să testez aplicaţiile iPhone pe care le face firma noastră.
Jim Zhu, şeful meu, m-a bătut pe umăr.
Lucrez de 1 an şi el nu m-a bătut niciodată, pe umăr sau în altă parte.
Azi am fost mutat în altă încăpere, mai aproape de Jim Zhu.
Testing, testig – dacă sunt un angajat devotat.
Să găsesc erorile, să le reproduc, să le depistez patternul.
„Erorile nu au un pattern, Jim!” – îi zic şefului.
„Atunci scoate-le pe toate odată la suprafaţă!”.
Ah, Jim Zhu, şeful meu asian-american, trecut de 40, cu 2 copii şi o soţie rusoaică,
îi văd cîteva fire de păr sur şi mă gîndesc la erorile din aplicaţii,
apar şi dispar, fără o logică, ca nişte gîze cu acţiune de descompunere care s-au pus grămadă în jurul hoitului să termine cît mai rapid descompunerea.
Din nou, activitatea absurdă.
La fel cum dădeam cu sapa în buruianul crescut în crăpăturile din beton.
Testing, testing – cît de mult rezistă?
Sapa, buruianul, betonul –
săreau pietricele care se făceau mai mari şi mai mari,
cît de mult rezistă –
creierul meu din care sar pietricele.
Cu sapa ciopîrţind în beton.
Ah, Jim Zhu, mă baţi încă odată pe umăr,
livrezi omenirii aplicaţii ticsite cu erori pe care eu nu le pot depista,
aceste erori care se acumulează undeva într-o funcţie,
se acumulează ca nişte ouă, icre, spori – pîndind.
Testing, testing – aplicaţia human nature version 3.0
se stinge prea uşor fiindcă
erorile apar şi dispar, la întîmplare, ca nişte fantome,
sau ca nişte gloanţe trase încă din al doilea război mondial care
abia acum intră, la nimereală, în cineva.

 

Șoareci aruncați unul cîte unul

Aveam nişte ore la facultate şi am decis să mă scol pe la 6 sau aşa ceva,

aşa, doar ca să testez o ipoteză,

am greaţă de dimineaţă,

se pare că organismul respinge lumea la ora asta,

nici un sens, o, chiar nici unul,

mediul cam acid la ora asta,

în aer urme ale suferinţei, crimelor şi beţiilor,

urina, sudoarea şi fantomele care au bîntuit sîngele în timpul nopţii

încă nu au reuşit să se evaporeze în totalitate.

Vine autobuzul din satul Drăsliceni şi

urcăm unul cîte unul,

femei cu genţi mari pline cu produse pe care să le vîndă la piaţă,

studenţi,

bărbaţi cu aparate de sudat şi ustensile pentru construcţie,

îmi vine în minte un text

în care tatăl a prins puii de şoareci

şi i-a aruncat în cuptorul care ardea,

unul cîte unul.

„Haide, coboară, ai ajuns deja,

hai omule, ieşi odată că aşteaptă lumea.” – spunea şoferul din autobuz,

de pe un scaun îşi face loc un tip cu dinţii încleştaţi

şi faţa zbîrcită, arsă, zgîrîiată,

are mîinile legate la spate cu o curea,

iese din autobuz şi afară îl apucă de guler un tip în uniformă de poliţist.

„Jora, să-mi dai cureaua înapoi că nu-i a mea!” – strigă şoferul omului în uniformă.

La facultate, profesorul ne vorbeşte despre o maşinărie

care e în căutarea dreptăţii

şi de fiecare dată reuşeşte să prindă pe cine trebuie,

lucrează întruna,

pînă cînd îi are capturaţi pe toţi.

 

Pășind nevrotic de pe un picior pe altul

Atunci, cînd te căutam prin toate încăperile,

apoi te-am zărit, erai îmbrăcată în verde şi ai ieşit,

iar eu am început să-ţi vorbesc despre Războiul Rece şi Gorbaciov

păşind nevrotic de pe un picior pe altul,

chestii despre care nici cea mai vagă idee nu aveam

doar ca tu să mai stai 4 minute

şi încercam să o scot la capăt cu un sens genial,

dar ratasem, ajungeam să vorbesc non-sensuri

şi tu ai plecat fluturîndu-ţi părul ondulat

gîndind probabil „niciodată nu l-am înţeles pe tipu’ ista”

şi eu încă păşeam nevrotic de pe un picior pe altul,

încercînd să găsesc chestia genială despre Războiul Rece

cu care te-aş putea ţine pentru încă ceva timp.


Un comentariu

Reply To Ellie Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger