Scrisoare deschisă către societate: POSDRU şi/sau formele fără fond în educaţie

3

Starea învăţământului românesc este unul din subiectele preferate ale media. Este un subiect “generos”, care a stârnit multe pasiuni şi “dezbateri”. Este, de asemenea, subiectul la care pare că se pricepe toată lumea… Sau poate nu?

 

6-palarii-ganditoare

de Dan Poenaru

 

Rar s-a întâmplat că în ultimii 24 de ani să aud o opinie competentă, bine conturată despre situaţia reală şi perspectivele acestui domeniu social fundamental. În schimb, s-au perindat pe la televiziuni un număr îngrijorător de chibiţari, indivizi fără o operă academică consistentă, persoane care nu au şi nu au avut vreun contact real şi fundamentat cu nobila profesie de dascăl, jurnalişti superficiali în goana după senzaţional, incapabili să pună întrebările potrivite interlocutorilor şi la fel de incapabili în a decela răspunsurile cu sens de pălăvrăgelile goale.

Învăţământul, în speţă cel preuniversitar, este şi locul în care ”a prins” cel mai bine invenţia numită ”Curs de perfecţionare”, girată pe bani (europeni) deloc neglijabili prin POSDRU (Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane). A prins atât de bine, încât a devenit o adevărată industrie, iar “efectele” ei sunt greu de contracarat; sunt tot mai mulţi cei care profită de diplomele acordate şi de sumele investite aici. De ani buni, societate românească se află sub zodia nefastă a “formelor fără fond”, generată de mediocritatea politicului. Dar dintre toate domeniile societăţii , învăţământul este cel care s-a dovedit cel mai vulnerabil la răsturnarea valorilor. Acest lucru s-a petrecut în momentul în care nişte hârtii au ajuns să prevaleze în fața muncii la clasă, în fața vocaţiei profesorului, a aprecierii de către elevi şi, nu în ultimul rând, în fata demnităţii dascălului.

Nu doresc să acreditez ideea că perfecţionarea continuă a cadrelor didactice nu este în principiu, un demers util. Însă utilitatea să trebuie cuantificată pozitiv numai în cazul în care efectul cursurilor se oglindeşte în rezultate corespunzătoare în munca la clasă. În mediul preuniversitar, există la ora actuală o inflaţie de astfel de “diplome” fără acoperire, cursurile ele însele fiind, de cele mai multe ori, lamentabil de slabe ştiinţific şi metodic. Propagatorii acestor ”cursuri” încearcă să se ascundă după o pretinsă cunoaştere a metodelor occidentale în ceea ce priveşte procesul de educaţie.

Dacă aceste activităţi colaterale ar rămâne nivelul unei informări… de masă al cadrelor didactice, daunele produse procesului educativ nu ar fi prea mari. Problema apare însă în momentul în care numărul diplomelor obţinute la aceste cursuri devine criteriu în menţinerea postului didactic. Se creează astfel condiţii pentru umilirea unor profesori cu o activitate prodigioasă şi prestigioasă la clasa, care nu au nevoie de aceste cursuri şi care sunt puşi în inferioritate de nişte “colecţionari” de puncte şi hârtii. S-a ajuns până acolo unde unui profesor cu vocaţie, apreciat de elevi şi părinţi, precum şi de Consiliul de conducere al şcolii să i se spună de către un factor de decizie : ”Ştiu că eşti cel mai bun profesor, dar degeaba, că n-ai suficiente puncte.” (vezi…cursuri de perfecţionare).

Din păcate, Ministerul continuă cu entuziasm aceeaşi politică dezastruoasă de evaluare a cadrelor didactice, făcând din vechea zicală: “Din greşeală în greşeală, spre victoria finală” cea mai bună caracterizare a strategiei din sistemul de învăţământ românesc. Motivaţia oficială şi publică a acestor cursuri este aceea de a te instrui în soluţii educative noi, revoluţionare, nemaivăzute, care să te scoată pe tine, dascăl mult prea clasicizat, din obişnuinţele tale pedagogice care, chipurile, nu mai corespund cerinţelor epocii.

Ca să fiu mai explicit, voi da câteva exemple din cursurile pe care eu însumi le-am urmat. Aţi auzit cumva de… Metoda cubului? Dar de cea a celor 6 pălării? MetodaTzop? Nu? Să vă descriu Metoda cubului. Se confecţionează un cub de mărime medie din carton şi se numerotează toate fețele. Pe fiecare față în parte se inscripţionează un subiect/o întrebare din obiectul de predare respectiv. Cubul este aruncat în faţa clasei pe podea, urmând ca subiectul de discuţie între profesor şi elevi să fie determinat de ceea ce este înscris pe fața superioară a cubului. În felul acesta, elevii au putut intra în contact cu o nouă metodă mult mai… relaxantă etc. etc.

O altă metodă “modernă”: aţi auzit de Metoda…Tzop?! Înaintea unei ore mai solicitante, ni s-a indicat să procedăm astfel : copiii să formeze un cerc în faţa clasei şi să numere din 4 în 4, urmând ca în locul numărului 4, 8 etc. elevul respectiv să spună… tzop! Cei care vor spune 4, 8 etc. şi nu Tzop!, cum cere jocul, vor fi eliminaţi. Se continuă acest demers până la epuizarea cercului… şi poate şi a orei de curs, evident.

Desigur, pe mine cel puţin, utilitatea acestor metode nu m-a convins; prezentarea, de exemplu, a ultimului joc în primul sfert de oră al unei lecţii de matematică în care predau, să zicem, noţiunea de derivată la clasa a XI-a, ar submina serios nu numai lecţia în sine, dar şi încrederea elevilor în demersul pedagogic şi în… sănătatea mea mintală. Povestindu-le elevilor mei de o astfel de metodă, am primit un răspuns relevant: “Domnule profesor, dar noi aşa ceva făceam la creşă!”

Scriu toate acestea, ca să înţelegeţi de ce unii profesori ca mine nu vor abdica niciodată de la valorile care li s-au transmis de foştii lor profesori şi de ce vom continua să trecem prin filtrul gândirii noastre orice metode sau concepţii noi, indiferent de unde ar veni acestea. Bine ar fi ca tot ceea ce ţine de perfecţionarea dascălilor să nu fie decis şi implementat decât de profesori cu cel puţin 20 de ani de muncă la clasă, cu rezultate deosebite, apreciate de toţi protagoniştii din învăţământ (elevi, părinţi, profesori, directori) sau de profesori universitari cu activitate ştiinţifică prestigioasă şi cu o aplecare recunoscută în probleme de pedagogie şi metodică.

Se pune deci întrebarea: putem oare să plasăm în topul profesorilor unei şcoli sau dintr-un oraş pe deţinătorii celor mai multe diplome, fără ca acestea să se reflecte cât de cât în rezultate meritorii la clasă? Răspunsul meu este un hotărât NU! În acest sens, aş propune eliminarea totală sau cel puţin reducerea drastică a ponderii cursurilor de perfecţionare în evaluarea profesorilor. Cu fiecare zi ce trece, daunele produse sistemului educaţional românesc de punctajul pe bază, de… hârtii sunt tot mai mari. Problema nu e nouă, dar ”avantajele” colectării de puncte prin astfel de cursuri devine o obişnuinţă, iar apoi, o “trebuinţă”. Iar cei care au acumulat avantaje din acest mod de evaluare sunt tot mai mulţi şi deloc interesaţi de schimbare. Ei nu sunt interesaţi nici de calitatea prestaţiei pedagogice, odată ce aproape că nu contează în aprecierea… omului şi dosarului.

Se mai poate face ceva? Da. Încă se poate, dar trebuie curaj pentru a schimba evaluarea aparentei în favoarea esenţei. Trebuie doar ca cei ce trasează parcursul învăţământului românesc să hotărască: alegem redresarea sau continuăm greşală?

Părerea Voastră

Am deschis pe TOTB.ro o nouă rubrică, unde vom publica textele primite de la voi, cititorii vigilenți care, din când în când, puneți mâna pe tastatură și ne scrieți. Într-o lume unde e din ce în ce mai limpede că jurnalismul cetățenesc poate compensa pentru hibele unei prese centrale predominant corupte și animate de interese politice și presiuni comerciale, cu toții sutem datori să rupem, măcar din când în când, bariera dintre consumatori și producători. Adică să devenim prosumatori, să ne implicăm și să dăm mai departe mesajele noastre: Acțiunea e contagioasă. Cu alte cuvinte, așteptăm textele voastre pe Facebook sau pe adresa [email protected]

 


3 comentarii

  1. De acord că multe dintre cursurile de perfecţionare sînt o formă fără fond = ba chiar, de multe ori, am impresia că aceste cursuri sînt organizate numai pentru că există banii POSDRU şi ei trebuie să fie cheltuiţi cumva şi apoi raportaţi.
    pe de altă parte însă, nu mă convinge ideea că „Bine ar fi ca tot ceea ce ţine de perfecţionarea dascălilor să nu fie decis şi implementat decât de profesori cu cel puţin 20 de ani de muncă la clasă, cu rezultate deosebite, apreciate de toţi protagoniştii din învăţământ (elevi, părinţi, profesori, directori) sau de profesori universitari cu activitate ştiinţifică prestigioasă şi cu o aplecare recunoscută în probleme de pedagogie şi metodică”… Cele mai plicticoase cursuri pe care le-am avut în facultate au fost cele din modulul psiho-pedagogic, nu am învăţat nimic din ele. Nimic din ce mi-a trebuit mai apoi la clasă. Deşi erau cursuri ţinute de mari specialişti, cu experienţă şi nenumărate publicaţii.
    Probabil că soluţia e undeva la mijloc.

    • Si eu sunt de acord cu dumneavoastra in ceea ce priveste o posibila prestatie plicticoasa, inconsistenta si in fine, ineficienta a unui cadru universitar; sunt deci perfect de acord cu supozitia Dvs. Daca insa cititi cu atentie pasajul citat veti observa anumite sublinieri care pun in evidenta conditiile necesare evitarii unor astfel de cazuri. Cadrele universitare la care am facut referire imi imaginez ca trebuie sa fie: ” cu APLECARE RECUNOSCUTA in probleme de pedagogie si metodica”; o astfel de categorie exclude din start pe cei la care va referiti si de care am avut si eu parte in universitate. Recunoasterea de care am vorbit trebuie sa vina din partea unor profesori ca Dvs. de exemplu, care sa fii apreciat la profesorii respectivi calitati precum discursul academic, consistenta mesajului, empatie etc si nu doar prin intermediul unor publicatii si titluri academice dobandite. Asadar asta am inteles eu prin “aplecare recunoscuta in probleme de pedagogie si metodica”. Va multumesc pentru participarea la discutie! Cu respect, Dan Poenaru.

  2. Pingback: Scrisoare deschisă către societate: POSDRU şi/sau formele fără fond în educaţie | Radio GRADO

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger