Scriitor&gambler

6

Bogdan Coşa are 22 de ani şi a scris un roman cu care a cîştigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească. Cartea se numeşte “Poker” şi e povestea  (autobiografică) unui tînăr student la litere care se întreţine în facultate din jocuri de noroc.  “Nici un cuvînt în plus. Nici un cuvînt în minus. Un ritm extraordinar”, spune scriitorul Caius Dobrescu despre roman.

de Dan Sociu

Cînd ai început să joci poker, cînd te-ai apucat de literatură?

Țin minte că, atunci când ploua sau când nu eram destui cât să facem o echipă de fotbal, ne băgam în uscătorie și jucam cărți câte o după-amiază întreagă. Jucam războipopa prostu și ne înghionteam  până ne strângeau părinții pe la casele noastre. La un moment dat a venit unul dintre copiii mai mari din bloc, ne-a arătat cum se joacă poker cu cinci cărți, văzuse el la un unchi, parcă. Asta se întâmpla în vara de dinaintea clasei întâi, deci pot să spun că m-am apucat de poker și de scris în același timp, să fie așa, ca o poveste de succes. Jucam pe scor sau pe bobârnace, a fost frumos vreo săptămână, cât a ținut fascinația pentru jocul cel nou, apoi a pierit entuziasmul sau, nu știu, s-a făcut vreme bună și am ieșit din nou la fotbal. Într-o seară mi-am adus aminte de poker și-am început să joc singur, în mijlocul casei, pe covor. M-a văzut taică-meu și m-a întrebat ce fac… Cred că își poate închipui toată lumea ce-am pățit după și unde-au zburat cărțile. Am mai jucat la banchetul de la sfârșitul clasei a opta, vag, prin liceu, pe treabă m-am pus abia în primul an de facultate.

La fel și cu scrisul, în generală nu se punea problema, acolo luai bătaie dacă scoteai un sendviș mai răsărit, nu-ți venea ideea asta, să te apuci, așa, să scrii, singura activitate tolerată era fotbalul. În liceu, la fel, vag câte o poezie de care-mi era apoi rușine și o ascundeam, apoi începusem vreo două romane, mi se părea o treabă mai demnă, pentru bărbați, dar parolasem documentele căci nu trebuia să vadă nimeni, aveam impresia că toți o să citească și o să afle atunci cel mai mare secret. Evident, nu umbla nimeni în computerul meu, cine să umble? La scurt timp am uitat și parolele. Încă mai am folderul în computerul vechi. Primul roman începea cu o anume Monica, foarte freudian, celălalt, nu mai știu clar, era ceva cu o gară. Sper ca într-o zi să deschid cele două documente, să văd.

După bac am intrat la Academia Militară din Sibiu. Într-o după-amiază, unul dintre plutonieri ne-a zis, în timp ce băgam ture prin ploaie, sunteți aici că nu v-a plăcut cartea, d-aia! și-atunci am cerut permisiunea să vorbesc cu comandantul, mi-am făcut bagajul – jumătate cărți, jumătate celelalte trebuincioase – și-am venit la Litere. La scurt timp după începerea anului universitar am intrat și la prima masă de poker, iar acolo s-a adeverit intuiția mea: la 18-19 ani îmi plăceau cărțile mai mult ca oricând.

Acum, uitându-mă în urmă, nu pot să-mi dau seama cum de nu mi-a fost niciodată frică de ideea de dependență în materie de jocuri de noroc. Eram un puști hămesit, oricând suna telefonul eu eram gata să iau banii la mine și să plec, dar a fost bine. În scurt timp – cred că nu trecuse mai mult de o lună de când începusem să joc serios –  am putut să renunț la joburile pe care le aveam atunci, librar și un fel de ajutor de slugă. Apoi am început să cunosc tot felul de oameni, strategii, sisteme etc., era adrenalină, era distracție, noaptea era zi și banii, mai mulți decât visasem vreodată. În fine, erau mulți… așa mi se părea atunci. În perioada aia cred că am stat cumva la limită, pe buza pantei, cât pe ce să o iau la vale, dar mereu îmi aduceam aminte că trebuie să mă duc și la școală, că iau bursă, mă rog, îmi făceam diverse procese de conștiință că eu câștig mai bine de 5000 de lei pe lună și primesc degeaba o bursă de 250 – care ar fi scos din foame un alt student. Știam cum e, sărăcia nu-mi ieșise de sub unghii încă.

Totul s-a transformat în momentul în care m-am îndrăgostit de o fată oarecare. Povestea e lungă, ceva din ea se păstrează și în roman, dar, pe lângă alte neajunsuri, ideea e că părinții fetei nu erau foarte încântați de schema asta cu poker-Internet-carduri-nopți pierdute et co, așa că am lăsat-o mai moale cu prostiile și m-am reapucat de școală într-un mod foarte conștiincios. Au fost vreo 3-4 luni în care rar ajungeam să pun mâna pe jetoane. Frenezia de la începuturi parcă nici nu existase, de fiecare dată simțeam cum băltesc la masă și rulez aceleași glume cu orele, oamenii ăia nu făcuseră nimic între timp, întâmplările povestite erau aceleași… mă tot gândeam la viața mea cât ținea un turneu. Mi-am dat seama că nu vreau să rămân un simplu jucător care în timpul liber citește. Pot să spun că, într-o oarecare măsură, îi datorez ei acest dop. Tot atunci m-am așezat la masă și-am început din nou să scriu, am făcut schița unei trilogii, în fine, poezii, tot felul de lucruri. Singura diferență constă în faptul că de data asta m-a ținut. Am recuperat cursuri pierdute, am recăpătat încrederea că pot face o facultate, niște studii – în anul III mergeam și la atelierul de scriere creatoare pe care-l ținea Alexandru Mușina masteranzilor de la Litere, mai multe, nici nu mai țin minte -, am zis, ce naiba, doar n-o să bat cărțile de joc o viață întreagă. Și îmi plăcea foarte mult și literatura, îi descoperisem recent pe Musil, Gombrowicz, Don DeLillo, mai mulți.

Acum… Poker surprinde într-un fel toata treaba asta, pendularea între încântare și dezîncântare, am pus în el euforia jucătorului care își dedică viața acelor figuri pictate pe cartoane, am pus angoasele lui, am pus scepticismul, dubiile, îngrijorarea. La început îmi spunea lumea că romanul trebuie scris cu multă detașare și autoironie, dar m-am opus, am încercat să prind în el, pe lângă stereotipiile jucătorului, falsele sale filosofii despre lume, încrederea sa oarbă, stadiile astea subtile prin care pot spune că am trecut și eu. Nu am vrut detașare, nici autoironie.

În momentul de față, da, pot zice că sunt detașat. Îmi place să joc poker, dar nu mai pierd chiar așa nopțile, joc cât să-mi acopăr cheltuielile lunare sau când se mai ivește ceva care îmi face cu ochiul. Dacă trece mult timp și nu joc undeva live, mi se face totuși dor, scot cărțile din cutie și mai împart câteva mâini, așa, în casă, pe masa goală, și mai recunosc câte o situație. Dar e o pasiune acum, nu mai e un scop, e un mijloc. Mi se pare un rezultat destul de bun, am ieșit din toată treaba asta și cu slănina-n pod, și cu varza unsă.

 

 

Romanul tău e destul de cinematografic, te-ai gîndit să-l faci film?

Am aflat că Sergiu Nicolaescu a făcut un film care se numește Poker abia la două luni după ce-am terminat romanul. Asta mi-a dat ceva bătăi de cap, cei cu care mă mai sfătuiam îmi spuneau c-ar fi bine să schimb titlul, să nu asocieze lumea filmul cu romanul meu – îți dai seama, tot felul de gânduri. Între timp vorbisem cu cineva despre o eventuală posibilitate de ecranizare, îmi spusese că ar ieși mediu-metraj dacă ar alege să facă din el un film de acțiune, pentru că în carte sunt bucăți bune de monolog interior care ar cădea, dar, daca ar alege să lucreze altfel, ar putea fi și lung-metraj. Oricum, totul era pur ipotetic, deși, recunosc, mi-ar plăcea să văd romanul ecranizat, asta chiar m-ar copleși. De transformat în scenariu, ce să zic, îl transformăm, nu cred că e imposibil, mi s-a spus de la început că romanul e foartecinematografic. Ar rămâne, deci, să găsim un regizor și un producător interesați. Sună foarte simplu în scris, parcă aș aștepta zilele astea un contract.

E o combinaţie neobişnuită asta, student la litere – scriitor şi gambler, ai o biografie de scriitor american de pe vremuri (sau rus, ca Dostoievski) . Cum te privesc colegii?

Viața mea a glisat foarte fin din punctul ăsta de vedere, și oricum eram în anul întâi, nu știu cât apucasem să-mi cunosc colegii și să-mi fac prieteni, să știe ceilalți cum e viața mea. Puteam, la fel de bine, zic eu, să am un job într-un bar și să apar dimineața la cursuri cu ochii roșii de la fum și de la oboseală… Nu țin minte să fi povestit pe atunci cuiva despre asta, nu știu dacă credeau ceva sau nu. Aveam o singură prietenă acolo, ea mă ținea la curs cu bibliografiile, cursurile, examenele, ea a fost îngerul meu în facultate, îmi aducea mereu aminte că trebuie să scriu un eseu, că trebuie să merg la nu știu ce seminar, da, oameni de tipul ăsta, cărora, în general, le datorăm totul.

Colegii au început să se uite urât la mine doar după ce am început să ajung foarte rar la școală. Când veneam eram mereu întâmpinat cu glumele clasice românești (dar luați un loc, domnu, stați cu noi un pic, să mai povestim… ș.a.m.d, le știți) și, pe lângă toată miștocăreala, simțeam o umbră de invidie în glasurile lor, dar ei nu știau că eu nu sunt într-un dolce far niente ca majoritatea studenților, ci îmi tocesc nervii și-mi risc pielea în fiecare noapte, că mi-ar fi plăcut și mie să am bani și să stau în facultate cu burta în sus, să mai citesc o poezea, de-astea.

În anul doi chiar aveam mult de lucru – blackjack, ruletă, orice fel de promoții găseam pe Internet, stăteam cu laptopul în brațe și câte 16 ore pe zi, nu mai știam când e zi și când e noapte, gândeam totul în euro/oră, devenisem un robot. Dar, cum ziceam mai sus, totul s-a schimbat dintr-o dată, am început să merg din nou la cursuri, să-mi văd de treabă – mai greu a fost cu profesorii, unii mă găseau deja destul de suspect, mi-au trebuit luni pentru a-i convinge că nu sunt un infractor și că, dacă aș fi fost, nu înțeleg cum ar fi influențat asta relația mea cu literatura (că tot ziceai că seamănă cu biografia unui scriitor american de pe vremuri, cam asta citeam atunci, americanii secolului al XX-lea, nu mersesem mai departe de beatnici decât sporadic, poate asta m-a influențat).

Acum, de când sunt în București la master, unii găsesc combinația asta ca fiind interesantă, îmi zic că le-ar plăcea și lor să rupă rutina într-un fel, alții au gusturi mai rafinate, mă-ntreabă cum de pot face compromisul ăsta. Îi înțeleg și pe unii, și pe ceilalți, e ceva promiscuu și îmbătător în mixul poker-literatură, un fel de guilty pleasure la două capete.

Care-i faza cu poker-face şi toate şmecheriile psihologice, limbajul gesturilor şi aşa mai departe? Sunt pe bune sau e o exagerare?

Care-i faza cu poker-face-ul? E greu să înțelegi dacă nu ești un jucător. Se poate scrie un tratat despre asta. Pe scurt, nu lăsa să transpară pe chipul tău tot ce ți se-nvârte în cap, nu-l lăsa pe celălalt să știe ce cărți ai, întinde-i capcane, învață să-ți declanșezi un tremurat al mâinii cu care arunci jetoanele, învață să înghiți în sec, să te înroșești la față. Psihologie inversă, dublă psihologie inversă etc. Învață și folosește toate prostiile astea, sunt un radar bun, cu ele poți detecta profesioniștii, cu ele poți separa peștii de rechini adevărați, dar, când toate astea sunt declanșate de situațiile de la masă, învață să le stăpânești. În definitiv, e un joc ultrastatistic de societate.

Tags:



6 comentarii

  1. Pingback: Ce mai descoperim pe net? - Page 65

  2. Pingback: Poker - roman autobiografic Bogdan Coșa

  3. se deschid topics pe forumurile de poker, asta-i bine, aici o sa ai parte de un alt soi de recenzii. oricum astept cartea. lansare la cluj sau arad? 😀

  4. bogdan coșa on

    da, foxy lady, am vazut ca se discuta pe forumuri si chiar ma bucur. oricum stiam forumul ala ca in palma anul trecut pe vremea asta, e un loc f misto

    in ceea ce priveste lansarile… vor fi asa: bucuresti, brasov, sibiu, cluj, bistrita, iasi. in restul oraselor s-ar putea sa ajung sau s-ar putea sa nu, inca n-am stabilit nimic. in orice caz, as ajunge in toamna, vara nu se fac, nu vine lumea, iar luna iunie e ocupata deja.

    va doresc lectura placuta tuturor 🙂

  5. Pingback: Ce mai descoperim pe net? - Page 66

  6. Spaur Ionut on

    Tin, cu atata inversunare, sa te felicit! Am ramas mai mult decat placut surprins de ceea ce am constatat…nu imediat, insa! Esti acel Bogdan, vecin cu mine, candva. Te-am citit, am schimbat doua vorbe despre tine cu Roxana si ea m-a luminat… Apoi mi-a strapuns mintea si o prima amintire despre tine, jucai fotbal mai cracanat asa…hehe. Iar in acest moment, vizualizez zilele ploioase prin scara blocului, unii mai mici urland, cei mai mari, in liniste, pe cea de incendiu, la un poker…

Leave A Reply