Scrie despre tine: “Mă bag să fac o baie. Simt cum put toată a corporație”

“Scrie despre Tine” (www.scriedespretine.com) este un proiect independent care antrenează scrisul şi observaţia despre ce se întamplă în prezent, prin ateliere de lucru în care participanţii scriu piese de teatru şi scenarii de film inspirate din poveştile lor personale. Textele sunt produse şi jucate în Bucureşti. Poate participa oricine, indiferent de experienţa anterioară în domeniul artistic. Împreună cu organizatorii atelierelor, am lansat pe TOTB rubrica “Scrie despre tine”, unde vom publica o parte din textele produse în cadrul atelierelor, unele transformate în piese de teatru, altele în curs de devenire. Începem cu cel al Adrianei Osipov, care este încă în lucru şi care ar urma să fie jucat pe scenă anul viitor.

Text: Adriana Osipov

Desen: Ionuţ Dulămiţă 

Câţi dintre voi s-au întrebat cum ajung produsele pe rafturile din supermarketuri și hypermarketuri? Și nu mă refer la băieții ăia care trag de paleți în magazin și bagă la raft. Băieții ăia trebuie să aibă ce comanda. Trebuie să aibă un sortiment de produse pe care să-l comande și niște funizori care să livreze pentru ca apoi să le bage la raft. Iar produsele trebuie să aibă un preţ cu care să se vândă. Și în tot lanțul trofic al produselor, pe raft apar eu. Acea superwoman care dă cu baghetuța magică ca să să asigure ca cei din magazine sa aibă un sortiment, cele mai bune prețuri și promoții, să se asigure că furnizorii au marfă, astfel încât voi să aveţi ce pune-n coșuri. Și care prin produsele astea mititele trebuie să aducă corporației un venit și un profit. Dăăăhh. Logic. Cifră de afacere mare. Profit mare. Cel mai bun preț din piață. Bătălia constantă cu competitorii, cu piața, cu furnizorii și, de ce nu, și cu superiorii?! Și dacă nu stiați, aflați acum că e un om care face toate astea. Un omuleț în spatele unui monitor LCD de 29 inci, ca să nu se chiorască, îmbrăcat office într-o clădire de sticlă. Asta face de dimineață până seara, pentru ca vouă să nu vă lipsească mai nimic. Și dacă nu aveați nevoie, facem în așa fel încât să aveți nevoie. Sau să cumpărați. Ce faceți apoi nu ne mai privește.

Noi suntem cei care gândim unde așezăm produsele în fața voastră și cum. Ahh…credeați că e întâmplător? Nimic nu e întâmplător. Ani de studii și experiență ne-au învățat cum să vă fentăm ochiul. Credeţi că produsele sunt așezate așa pe raft, la voia întâmplării și voința celui care bagă marfa? Nope. Produsele sunt așezate la raft pentru că așa le spunem să le pună. Prin ceea ce numim planograme. Pentru că noi gândim cum produsele voluminoase stau jos, cele mici sus, cum se dublează poziționarea pe rândurile înalte, astfel încât toți clienții să ajungă și la produsele cele mai de sus, cum sunt grupate pe nevoi, iar în cadrul nevoilor, ordonate în funcție de preț, caracteristici, brand, utilitate. Vorba francezului, clientul stăpânul nostru. O pulă. Pentru voi slujim. Ajutați de 2 sau 3 oameni, în funcție de cum are chef careva într-o zi să facă organigrama. Că nu contează volumul de muncă, contează cifra de afaceri. Economiceşte just. Omenește li se fâlfâie ce faci tu acolo, atâta timp cât dai rezultate. Că dormiți la birou, că vă căcați rapoarte, nu contează. Corporația îți pune la dispoziție o clădire de sticlă cu jaluzele care stau trase pentru că ne dor ochii de la lumina naturală. Dacă vom pleca pe timp de zi de la muncă, o să începem să facem fotosinteză. Că nu mai suntem obişnuiți cu lumina. Sisteme. Să nu uităm de sisteme și programe. Toate la dispoziția noastră, ca să scoată untul din noi și banii din buzunarele voastre.

Fiecare produs e gândit și întors pe toate părțile înainte de a ajunge pe rafturi. În primul rând, selectăm ceea ce credem noi că ați avea nevoie. Selectăm furnizorii care pot să livreze produsele. Naționali și internaționali. Unii dintre ei sunt și mai șmecheri. Creează nevoia prin reclamă. Sfânta reclamă. Te-ai gândit vreodată să te epilezi în cada plină de apă? Ai avea nevoie de așa ceva? Brusc da. Și noi avem grijă ca pe rafturi să găsiți noul epilator seria 7 wet and dry. Dar nimic nu e simplu. Totul se negociază. Și se negociază la sânge. Condiții comerciale, termene de plată, termene de livrare, prețuri, promoții. Fiecare rețea le numește în diverse forme. Din partea mea, să le numească și floricele, că tot bani luați sunt, sub formă de scris frumos și legal sub diverse forme pompoase. Un preț nu ascunde numai un TVA și o marjă comercială. Ascunde o încrengătură de alte floricele pe care le plătiți cu toții. Și pentru asta suntem noi plătiți: să facem un buchet cât mai gros de floricele și un profit cât mai mare. Știm piața. Știm ce mișcă. Cine ce face. Când apare. Unde se găsește. Cunoaștem țara. Venituri pe structuri de pături sociale, șomaj, nevoi, inflația, piața neagră. Știm tot ce mișcă. Și ne folosim de tot ce avem la dispoziţie ca să aducem tot ceea ce aveți sau nu nevoie. Lucrăm în echipe. Nimic nu transpiră din noi. Confidențialitatea e stipulată în contract. Vag, dar există. Se cultivă-n tine că nu ai voie să vorbești cu nimeni, să nu respire nicio informație. Se spală creiere. Că doar lucrezi la nr 1. Învârți și gestionezi cifre cu multe zerouri. Dacă în orice alt departament se vede doar cât cheltuie, noi suntem singurii care vedem negru pe alb câţi bani aducem în firmă. Sub toate formele. Ai puterea să crești firme sau să le bagi în faliment. Se cultivă imnul nr 1. Orice e posibil. Tai în carne vie ca să obții ce trebuie. Dacă moare, sunt alții care așteaptă la rând. O pulă. Asta nu ține. Am 6 ani de achiziții în 3 rețele diferite. Dacă tăiam în carne vie, muream cu toții. Se construiesc relații și parteneriate în care ceri cu zâmbetul pe buze noile costuri aberante ale rețelei pentru care lucrezi.

Mail. Sfântul mail. Sute de mailuri zilnic. Dacă am fi trăit pe vremea porumbeilor călători, nu s-ar vedea cerul de câți porumbei ar fi fost nevoie ca să plimbe toate informațiile. Dar noroc ca nu trăim atunci. Bieții porumbei. Dar trăim acum. În era vitezei. Toate sunt acum sau ieri, desi lucrăm pentru viitor. Și o încrengătură de departamente, de nu știi la cine să apelezi când ai nevoie de ceva și, pentru că durează mai mult să descoperi cine te-ar putea ajuta, ai putea să te apuci de crescut un porc pentru Crăciun. Ca să sărbătoreşti cu pomana porcului că ai dat de cine trebuia. De fapt nu e chiar cine trebuia. Pentru că toți ceilalţi știu exact, dar exact ce au de făcut. Numai în achiziții ajungi să le faci pe toate. Nu știi ceva? Întreabă la achiziții, sigur știu!  Și așa ajungi să dai trup și suflet. Nu mai știi pentru cine lucrezi. Era o vreme când zâmbeam timid că mă bucuram când se vindea ceea ce aduceam. Credeam că fac lumea fericită. Acel om din umbră care aduce zâmbete pe buzele oamenilor când își cumpără ceva nou. Că se bucură de o husă auto nouă sau de niște șuruburi ca să găurească pereții sâmbătă dimineața când lumea doarme mahmură după o noapte de dezmăț. Cineva mi-a zis la un moment dat că nu știu câtă putere am. Și nu mi-a păsat. Eu continuam să servesc și clientul, și corporația și să păstrez și bunele relații cu partenerii. Apoi am ajuns să o fac numai pentru bani. Asta e. Îmi pot permite o excursie exotică aproape în fiecare lună. Dar ajung să fac doar excursia exotică pe drumul depresiei. Până când nu mai simți cine ești, că uiți de tine. Pentru ce faci asta și pentru cine. Cine merită neuronii tăi? Și vine un moment în viaţă, la mine a venit la 30 de ani, după ani de muncă asiduă prin corporații și pe scări ierarhice, când îţi dai seama că nu asta vrei să faci. Ce dracu fac cu viața mea? Vreau să pictez. Vreau să fiu liberă să gândesc și să pot să spun fără sa-mi fie frică că o să mă înec cu propriile cuvinte pe care le înghit abținându-mă să le rostesc. Vreau să stau în blugii mei și în tricouri largi și-n balerini, nu în biroul meu plin de bibliorafturi cu jaluzele trase și raftul amenajat cu pantofi cu toc de firmă, ca să arăt ce doamnă sunt când mă fâțâi pe holuri.

[…]

Ajung la Unirii. Alex mă aștepta deja . Nici nu știu cum am ajuns. Fac eforturi supraomeneşti să mă concentrez să fiu atentă la drum. Muzica urlă. Urlă ceea ce nu mai pot să scot din mine. Mașina e o mare scrumieră. Alex are un rucsac în spate și o plasă de rafie ce pare ticsită cu ceva. Mă uit la el, mă uit la plase, nu-s în stare să articulez niciun cuvânt. Pune plasa în portbagaj, se urcă în mașină. Pornesc. Nu scot un cuvânt tot drumul. Eforul de a conduce îmi consumă ultimele resurse. Doar muzica urlă la maxim. Și fumez țigară de la țigară. Ajungem. Parchez că de obicei vis-a-vis. Alex își pune rucsacul în spate, ia sacoșa de rafie care pare grea într-o mână și plasele cu iaurturi și fructe în alta. Eu merg tăcută doar cu poșeta. La un moment dat, se oprește să-și aranjeze sacoșele care păreau vădit foarte grele, chiar și pentru el. E primul moment din seară în care i mă adresez:

– Vrei să te ajut să duc eu cumpărăturile? Nu știu ce cari tu acolo, dar pare greu.

Alex refuză politicos. Oricum mai avem câțiva pași și ajungem. Robotic tastez codul de la scară, robotic deschid ușa, chem liftul, scot cheile în timp ce suntem în lift, descui ușa, aprind becul, robotic mă descalț, o iau pe Miți-n brațe și mă arunc pe canapea. Stau ca o legumă veștejită cu ochi-n tavan. Alex se învârte prin casă, îl aud prin bucătărie, baie, vine în sufragerie la mine, se uită la mine, iar se fâțâie prin casă. Eu stau cu ochi-n tavan. Vine iar, se așează pe colțul canapelei, la picioarele mele, și mă mângâie pe picioare. Eu cu ochii-n tavan. Se ridică. Iar se învârte prin casă. Vine în sufragerie și îmi stinge lumina. Izbucnesc:

– Lasă dracului lumina aia aprinsă că nu dorm! Nu pot să dorm. Să mai simt și eu așa că văd lumina zilei, chiar dacă e de la bec!

Alex aprinde aproape instant becul. E clar încurcat de reacția mea. Mi se așează iar la picioare, îmi pune picioarele peste el și începe să mă mângâie pe burtă.

– Să știi că nu mă doare burta, să mă mângâi pe burtă! Nu sunt Miți!

Alex se potolește. E clar incomodat, fâstâcit, nu știe ce să-mi facă și nu-și găsește locul. Casa emană toată a nervi. Mă uit în tavan. Ce dracu fac? De ce am țipat la omul asta când el a vrut să fie atât de drăguț cu mine? De ce nu pot să primesc afecțiunea lui? De ce urlu ca o sălbatică? De ce nu pot să las totul la ușă și să mă bucur? Căcat! Bagă-mi-aș pula în ea de viață și de tot! Să-i fut una! Vreau să urlu și tot ce scot din mine dau cu ele în Alex. Alex își ia sacoșa lângă el. Stă în același colțisor de canapea. Îmi mișc ochii din tavan. Îl văd cum scoate cărți. Multe cărți. Le scoate, le pune pe marginea patului, le sortează, le aranjează, iar le pune la loc, iar le scoate, iar le sortează, iar le aranjează, le răsfoiește, iar le pune la loc și tot așa. Nu știu cât timp a trecut, sunt cu privirea țintuită-n gol. Îl aud pe Alex cum plimbă cărțile prin sacoșa de rafie. Mă ridic brusc.

– Mă bag să fac o baie. Nu mă mai suport. Simt cum put toată a corporație.

După baie mai fumez două țigări. Tot pe mutește. Privesc în gol. Tot ce-mi vine-n minte e că sunt atât de distrusă, că nu-s în stare să am nicio relație. Sunt distrusă. Sunt o distrusă. Mă auto-distrug. O să rămân o distrusă singură și nefericită. Nu mai pot să simt. Ne culcăm. Ne ducem frumos în dormitor, stingem lumina și ne culcăm fiecare pe partea lui. Ne ținem de mână. Sunt o distrusă.

A doua zi mă trezesc. De ce m-am mai trezit? La ce bun? Alex e în pat cu mine. Mă uit la el. Mi-e drag de el. Dar nu-s om acum. Nu pot să-l distrug și pe cel de lângă mine. Să mă distrug singură e suficient. Lui Alex îi e foame. Pentru el micul dejun e ca și cafeaua pentru mine. Vital! Nu poate să respire fără mâncare, așa cum eu nu pot să respir fără cafea.

– Nu am de mâncare, decât niște iaurturi și nectarine.

– Iar nectarine! spune zâmbind. Păi eu sunt om de nectarine? Îmi trebuie ceva sănătos de mâncare!

– Mie oricum nu mi-e foame. Și oricum mă văd cu Alina pe la 12, ieșim în oraș. Că și așa nu ne-am văzut de un veac. Și apoi am și teatru.

Este ora 10.00. Până o să plecăm, eu am cafea, dar Alex nu are ce să mănânce …

– Hai că mă bag la o baie și apoi mă pregătesc să plec.

Sunt rece și cumva mă doare că sunt așa. Mă bag la baie. Când ies, Alex ia-l de unde nu-i. Primul gând a fost că am reușit să-l alung. Bravo Osi, l-ai pus și pe ăsta pe fugă. Felicitări! Ești campioană. Felicitări! O să rămâi singură toată viață ta. Nici bine nu mă învârt prin casă, că intră Alex pe ușă. Coborâse să-și ia ceva de mâncare. Eu sunt rece și acră. Mă pun și fumez și-mi beau cafeaua, el își încropește ceva de mâncat. Nici nu vedeam. Mă uitam aiurea. Mă bucur că s-a întors, dar nu pot să schițez nimic. Alex ia sacoșa cu cărți, începe să le scoată. Sunt multe cărți, toate cu benzi desenate. Și asta că am discutat pe seama lor și că ne plac amândorura. Mă gândeam la un moment dat să fac benzi desenate cu viața din corporație.

– Nu m-am putut hotărî pe care să le iau și nici nu aveam timp că ai sunat tu … aşa că le-am luat pe toate.

Fumez și mă uit la el. Nu scot niciun cuvânt.

– Asta a lui … o să-ți placă. E o poveste foarte mișto. Și asta a lui … e genială. Și mai sunt și astea … astealalte sunt și ele faine, dar trebuie să le vezi mai întâi pe astea (arătând spre primele) și apoi și la astea.
– Bine Alex, dar n-am chef acum. Mă grăbesc că trebuie să plec. Sting țigara și mă duc să mă îmbrac și să mă machiez.

Alex termină de mâncat fix când sunt eu gata de plecare. Îl văd din baie cum se chinuie cu sacoșa cu cărți, de parcă nu-i găsea locul. Ba pe hol, ba în sufragerie lângă canapea, ba puțin mai încolo.

– Las-o dracului unde vrei, că nu are importanţă.

– Să nu încurce.

– Las-o naibii oriunde ar fi, că sărim peste ea dacă e nevoie!

Alex e vizibil încurcat de mine și de reacțiile mele. Și eu sunt la fel. Îl alung conştiento-inconștient de lângă mine. Mă doare. Simt că ceva nu-i în regulă. Nu funcționez. Nu vreau să fiu așa. Nu vreau să mă vadă nimeni așa. Mai bine mă izolez în carapacea mea și-mi plâng singură de milă. Reluăm discuțiile pe mail. Sunt rece. Sunt termiantă cu munca. Nu pot nici să scriu. Nu pot să gândesc. Nu pot să fac nimic. Alex insistă. Vrea să ieșim în oraș, eu îs la muncă. După muncă, oricum nu-s în stare de nimic.