Scrie despre tine: “Fug din poze, sunt ca o fantomă care se plimbă singură şi căzută printre flori şi călători”

0

“Scrie despre Tine” (www.scriedespretine.com) este un proiect independent care antrenează scrisul şi observaţia despre ce se întâmplă în prezent, prin ateliere de lucru în care participanţii scriu piese de teatru şi scenarii de film inspirate din poveştile lor personale. Împreună cu organizatorii atelierelor, am lansat pe TOTB rubrica “Scrie despre tine”, unde vom publica o parte din textele produse în cadrul atelierelor, unele transformate în piese de teatru, altele în curs de devenire. Recent, v-am prezentat un prim text din această serie, iar astăzi vă invităm să citiţi al doilea material, scris de Alexandra Irina Ionescu. Textele realizate în cadrul acestui atelier sunt produse şi jucate în Bucureşti. Poate participa oricine, indiferent de experienţa anterioară în domeniul artistic.

 

 

Text: Alexandra Irina Ionescu

 

Cum arăt azi…. nu, nu azi. Azi nu e cea mai bună zi a mea… nici cea mai rea. Azi e ziua mea, şi ieri a fost. Ziua corpului meu aşa cum e el, aşa cum a fost dintotdeauna. Pentru că, indiferent de câte forme a schimbat, corpul meu rămâne la fel – curbat, rotund. Azi m-am născut. „O lungană”, cum zice mama. Atât de lungă, încât doctorul nu mă poate scoate deodată afară, trage de mine, îmi aşează trunchiul pe burta mamei şi trage picioarele. „Cel mai minunat sentiment”, spune ea. Azi e prima zi de grupă pregătitoare. Ultimul an de grădiniţă. Cristi vine spre mine şi mă ia în braţe. Nu înţeleg ce vrea şi de ce vine. Mama spune că mă place. Aşa, şi? Azi e prima zi când îl văd pe Bogdan. Înalt, blond, ochi verzi-albaştri. „Cum îmi plac mie”, ar spune mama, dacă ar şti de el. Bogdan râde de mine, îmi spune “batoză” şi în multe alte feluri. „Ce-i o batoză?”, o întreb pe mama. Întâi nu înţeleg, apoi doare. Azi e prima zi când să placi pe cineva doare.

Încep şcoala şi azi e ziua aceea când, într-un joc în care toţi tragem unii de alţii, mi se ridică uniforma şi lumea râde. De burta mea, desigur. Sunt clasa a II-a. Şi azi doare. Nici azi nu-mi e bine. Mă duc să-mi iau blugi şi, după ce probez o mie, la cel mai mare număr pe care mi-l oferă vânzătoarea îmi spune: „Nu e bine, băieţilor nu le plac fetele aşa… pline”. Îmi simt picioarele imense, îmi vine să nu mai ies din cabină. Toata viaţa m-am simţit complexată de greutatea mea, de felul în care arătam. Niciun băiat nu mă plăcea, niciunul nu mă vedea, eram, cel mult, prietena celei mai tari tipe din clasă. Mă şi împrieteneam cu cele mai good looking fete din clase, indiferent când: şcoala generală, liceu, cor. Mă ştiam aşa, grasă şi neatrăgătoare, nu putea să mă placă niciun baiat. Cine s-ar uita după aşa ceva? Mai târziu, după ce m-am înălţat, am căpătat un atu – aveam sânii mari, cel puţin pentru fete de vârsta mea. Băieţii se uitau, dar urma şi reversul medaliei: „Dacă nu ai fi aşa grasă…”.

Mă consideram neatrăgătoare şi îmi plăceau mitocanii, cred că asta era. Tocmai celor de care îmi plăcea mie le plăcea să îşi bată joc de mine – „ Ce sunt dungile alea de pe picioarele tale?” (vergeturile, adică. La 13 ani, ăsta e motiv de ruşine, de unde să ştiu cât de comune sunt! De la mine din clasă, doar eu aveam); „Uite, aşa ar arăta Ioneasca dacă ar fi mai slabă” (remarca puştiului pe care am avut un crush 2 ani, privind un cut out cu conturul unei tipe, cum poartă tiriştii pe maşină). În tabăra dintr-a XI-a, a fost nevoie de o discuţie cu profesoara de fizică să mă convingă să nu am de ce să mă ascund în cameră, în loc să stau cu toată lumea, să dansez, din cauza felului în care arăt. Atunci m-am simţit bine. Mutarea înapoi la ai mei a însemnat un boom de kilograme. Clasa a VII-a, stresul cu examenul, insistenţele mamei – „Dar nu mai vrei a doua porţie?”- şi mâncarea nesănătoasă care îşi făcuse loc în meniul alor mei m-au dublat. La tabăra de final de an, eram mare, dublă faţă de oricine era pe lângă mine. Ştiu asta din poze. O colegă mi-a spus: „Măcar te îngraşi uniform, îţi păstrezi proporţiile”. Culmea, a avut impact bun.

Liceu – în prima zi m-am simţit o batoză, stăteam adunată, încercând, parcă, să par mai mică. Dezvoltasem, deja, un scut de apărare pentru starea asta. Mă îmbrăcam cu haine largi, încercând să mă ascund. Şi răspundeam witty. La remarcile de „eşti grasă” răspundeam da, dar măcar sunt haioasă or something. O colegă îmi spunea cum a rămas ea plăcut surprinsă că fac asta şi că nu mă atac. Îmi şi îi eram dragă. Asta, până într-o zi, când, la o remarcă de genul ăsta (eşti grasă or smthing), m-am enervat şi am aruncat cu un ghiveci după cel care a enunţat-o, înjurându-l printre dinţi. Cred că din ziua aia s-au oprit insultele la adresa mea. Puteam împrumuta haine de la frate-meu şi, mai grav, de la mama. Mâncam mult, repede şi „bine”… de toate. Într-a X-a, mă îndrăgostesc de cel mai mişto tip din clasă, Dan. Dan e înalt, interesant, deştept şi spontan, e alpinist şi, deci, atletic. Eu sunt… grasă şi prietenă cu cea mai mişto tipă din clasă. Îmi cere sfaturi pentru a o face pe ea să îl placă. Mă simt mi-nu-nat! Mă tratează, totuşi, minunat. Când mergem pe munte, stă după mine (ultima, of course) fără să îmi reproşeze ceva,  îmi povesteşte despre cât de greu i-a fost lui să urce prima oară o pantă de 10% înclinaţie, îmi dă speranţa că există o şansă.

În clasa a XI-a, la sfaturile unei doamne doctor ginecolog, slăbesc suficient cât să intru în blugii lui frate-meu, de când era doar puţin gras. El slăbise bine deja. Văzându-mă, frate-meu îmi spune că arăt sexy, e prima oară când mi se spune asta. Aceeaşi colegă care se mirase, într-a IX-a, că nu mă atac când vine vorba de siluetă, într-o discuţie, îmi spune că nu crede că aş arăta bine dacă aş slăbi. Eu sunt „Pufi”. În mai 2003 încep un program de aerobic, pe ascuns, fără să spun nimănui. Până în toamnă, slăbisem trei numere deja, hainele curgeau pe mine. În iulie, în Canada, i-am probat o pereche de pantaloni slabi ai lui frate-meu. Îmi veneau. Mă simţeam minunat. Final de clasa a XII-a înseamnă stres cu examene şi mâncat neregulat, înseamnă teama că mă îngraş din nou şi prima oară când îmi bag degetele pe gât. Mă simt ca un cur când o fac, însă am senzaţia de stomac gol după. Doar asta contează. Uneori o fac de mai multe ori pe seară. Nici până acum nu ştiu dacă ai mei chiar nu s-au prins ori s-au făcut că plouă. Frate-meu se prinde şi mă ameninţă urât, dar la el ameninţările sunt vorbe goale şi eu ştiu.

Anul II de facultate  – un coleg remarcă, în glumă; „Te-ai îngrăşat”, când nu pot să mă strecor pe lângă el prin bancă. Cam aşa era, o iau rău. Nu mai ştiu mai mult din anul ăsta, am un tricou etalon pe care nu prea mai pot să îl port, că, deh, se vede burta. 1 mai, mergem la mare, mă simt … mare şi greoaie, din două perechi de blugi pot să port doar numărul mai mare (38, dacă îmi aduc bine aminte). Mă simt groaznic. Îmi cam pică cu tronc un tip cât suntem în Vamă, s-a îngrăşat (gândesc), dar de data asta nu pot să opresc atracţia către el. Vara, înainte să plecăm la mare, încerc să reduc mâncarea cu 3 zile înainte, ca să slăbesc. Unii îngraşă porcul în ajun, eu îl pun la regim. Evident, nu reuşesc pe cât îmi propun. La mare mă simt aiurea, port şal peste costum. O săptămână de Vamă, pe bani cât mai puţini (nu ştiu de ce, eram angajată pe atunci). Prelungire la mare, îmi dădusem demisia înainte, mai aveam câteva zile până să termin, îl reîntâlnesc pe Mihai, arată mai bine. El tocmai a dat bacul, e mai mic decât mine. Mă îndrăgostesc, fluturi în stomac, gânduri, vise, emoţii – “să vin în Deltă sau nu?”, mă simt ca o liceeană, cer aprobarea părinţilor (am 21 de ani!) şi zbor pe străzi în întâlniri de grupuri.

În câteva săptămâni am slăbit câteva kile bune. Când vine el la Bucureşti, îmi dau seama că mănânc trei boabe de strugure la o masă + 2 beri şi cam asta îmi ajunge. Intru în blugii cei mici, fără să îmi dau seama. Nu asta mă preocupă. Observ abia în pozele făcute de Andrei cât de bine arăt. Da, aşa mai merge. Dar parcă aş putea să mai dau jos de aaaiici şi aa… mda, un pic. În timpul relaţiei cu Mihai mă îngraş. Doi gurmanzi şi flămânzi, mulţumiţi că ne avem reciproc, nu mai contează cum arătăm, nici ce mâncăm. Mâncăm de toate, ca-n cămin, cu uleiuri, lucruri grase, “să ţină de foame”, atâta ştim. Şi pofticioşi. Nu prea ieşim din casă. Face mişto de ideea de aerobic şi renunţ de tot la asta. Lame, da’ ce rocker merge la sală? În primăvară, când îmi iau blugi, sesizez diferenţa şi mă simt mare şi pe el la fel. Ne mutăm la mine, încep reparaţiile, pe durata lor frigiderul e aproape inaccesibil, mă bucur gândindu-mă că aşa slăbesc, în timp ce iau, prin uşa abia crăpată, 2 bucăţi de turtă dulce în ciocolată. Da, slăbesc.

Vara lui 2007, eu şi Mihai ne întoarcem de la Roma, excursia care trebuia să fie prima şi cea mai memorabilă ieşire din ţară a lui, transformată în mood-swingers party de mine şi depresia mea. Îmi aduc aminte frânturi, scene pe străzi, cum ţip la el, mă urc în autobuz şi nu-mi pasă dacă vine şi el sau nu. Mă urmează, rabdă, sunt nebună, aşa, de câteva luni. Îmi place provocarea, să văd cât îndură, cât mai poate să ducă. Cu fiecare reacţie mai puternică mă tem, însă, că va pleca. Îl provoc odată şi îmi spune; “Ok, ştii ce? M-am săturat!”, se întoarce cu spatele şi pleacă. Simt panică, teamă, mă lasă, singură, cum ne mai găsim diseară, ne vedem direct în camping sau cum facem? Mă lasă singură, mă părăseşte pe bune sau ce e asta? Îmi vine să plec în partea cealaltă, să-l văd cât şi dacă rezistă, însă îmi e frică, ca atunci când eşti mic şi te opui direcţiei de mers a părinţilor, iar ei îţi spun “Bine, dacă nu vrei să vii cu mine, rămâi aici”. De fiecare dată când văd o scenă de-asta îmi inchipui, simt panica copilului, dacă, privind în spate, nu-şi zăreşte mama, tatăl, şi se trezeşte singur, chiar şi pentru o clipă. Aşa sunt eu în momentul ăsta. Ezit, mă duc după el, îmi cer scuze şi-i citesc în ochi enervarea, oboseala şi întristarea. Îl iubesc şi îi mulţumesc în minte pentru că rezistă lângă mine. Eu, una, nu aş putea. Reveniţi în ţară, stările mele continuă. Sunt singură, nu am nici un alt prieten în afară de el şi îmi e dor de fetele mele, cu care obişnuiam să împart secrete şi zâmbete. Scriu pagini lungi de jurnal, fac plimbări noaptea singură, privesc în gol şi plâng din ce în ce mai des. Mihai nu mai înţelege, mă întreabă, vrea să mă ajute, dar cum poate, când nici eu nu pricep bine ce mi se întâmplă?

Plec cu Andrei la munte, primul weekend în care suntem împreună (în Bucureşti încă ne ascundem). Se dezbracă, e mândru – “Ai mai văzut băiat cu picioare mai drepte ca mine?”. Rămân mută. În minte – “Da!!”, dar nu spun nimic. Când sunt cu Andrei, el se plânge că s-a cam rotunjit, eu la fel (deşi nu e chiar aşa), dar că slăbim noi… (wink-wink). Mda, bine. Nu ştiu ce se întâmplă cu corpul meu când sunt cu el, altceva decât că e nemulţumit că nu am fundul aşa, sânii aşa, picioarele pe cât de drepte le-ar vrea el. Dracu să-l ia, mă indispune. Îmi spune cu ce să mă îmbrac, ce îmi stă bine. Mă simt ca o păpuşă pe care o îmbraci dimineaţa, fără să conteze ce spune. Mă îmbrac pentru el, după cum vrea el. “Ştii cu ce îţi stă bine?”; “Hm?”; “Cu aia”, arată către helanca mea roz prăfuit. “Pune-o p’aia, cu cizmele…” şi face expresia lui de “ce te-aş fute!”. Şi mie îmi place aşa, dar remarca lui mă enervează. Mă simt obligată să mă îmbrac aşa şi o fac, sunt cu draci toată ziua.

2011. Anul cu cele mai multe, mai drastice şi mai variate diete. Cu cea mai mare obsesie pe fiecare gram în plus şi aspectul fizic. Azi e prima zi în care ajung la Amsterdam. 2011. Călătorie plănuită de mult şi entuziasm de “maaaamă, ce mişto o să fie!”. Azi luăm micul dejun în hostelul nostru – “Ana, dar tu chiar ai slăbit! Acum văd!” e acel bună dimineaţa cu care mă întâmpină Ina. Mă simt bine, da, am slăbit, 7 zile de master cleanse şi blugii îmi sunt din nou lărguţi, iar eu mă simt bine. Azi e a treia zi la Amsterdam, fumatul, oboseala, mc-ul, mă simt plină, îmi tot zic că după ce se termină călătoria mă reapuc de mâncat sănătos. Mc, kfc, prăjiturele cu migdale… multe… Beri şi cartofi. Verde, verde şi alcool. E vară. Noaptea galeriilor, cântăm la Atelierul de Producţie, ce mişto! Acolo îl întâlnesc pe Tudor, vorbesc cu el, schimbăm numere de telefon, rămâne să ne auzim după turneu, să ieşim. Iar azi devine mâine când, la Street Delivery, sigură că îl voi întâlni, mă chinui să mă îmbrac astfel încât să ascund felul în care arăt.

Cu corul plecăm la Varşovia. Mă simt rău, îmi e rău cu mine, dorm aproape tot drumul. Dorm şi mănânc. Sunt obosită, sunt obosită la interior, epuizată moral. Nu ştiu cum, iar m-am umflat, hainele abia mă mai încap, sper ca discuţia cu Ileana, obsedata de diete şi regimuri, să mă tragă şi pe mine şi kilogramele mele în jos. Rochia de concert ma încape cu greu, nu-mi vine să cred, faţă de cum venea anul trecut. Încep metodele de slăbit care mai de care mai complexe şi moderne. Masaj, termocuvertă, cell M6, orice, doar să nu mai arăt aşa.

Azi sunt Sânzienele, avem concert. Rochii albe – super – cum să ascunzi kilogramele într-o astfel de ţinută? Şi azi mă simt rău, aştept să vină, oare vine, de ce nu vine, să îi dau mesaj. Fug din poze, sunt ca o fantomă care se plimbă singură şi căzută printre flori şi călători. În cele câteva poze în care intru mă îngrozesc, apoi, de dimensiunea braţului, a picioarelor etc. Azi au trecut 4-5 săptămâni de când rămăsese că ieşim. În minte îmi setez un deadline şi un model de corp ideal, pe care să îl obţin până în august, la Delta Music Fest, când sigur ne vom vedea şi va vedea ce a ratat. Mănânc mai puţin, continui metodele de slăbit, am zile în care revin pe master cleanse. Azi e primul weekend la mare. Eu cu Petruţa. Mă simt cam rău cu mine, în mine, cu trupul ăsta mare şi greoi, uitându-mă la toate silfidele fericite care se învârt pe plajă în rochii transparente. E seară şi dansăm. Beau să uit de starea asta. DJ-ul e drăguţ, dar cine să se uite la tine când eşti câtă eşti? Se uită… pe bune? Hmmm, poate…. dansăm, ce nice. “Nu prea ştiu să mă las condusă”, îl previn, dar n-aude. Se opreşte brusc şi îmi spune că nu ne potrivim ca dans şi îmi face cunoştinţă cu unul din barmani. Rămân trăznită. Din nou, azi nu-mi e bine.

 

FotoGuro Reflections

 

Din aceeaşi serie:

Scrie despre tine: “Mă bag să fac o baie. Simt cum put toată a corporaţie”


Leave A Reply