Şcolile ar trebui să fie ca nişte biblioteci, nu ca nişte închisori

1

“Ani la rând, m-am întrebat de ce copii inteligenţi se comportă prosteşte la şcoală. Răspunsul simplu este: pentru că le e frică. Am observat mecanismul prin care frica distruge inteligenţa, modul în care afectează în totalitate felul în care copilul priveşte, gândeşte şi trăieşte viaţa. Ne confruntăm cu două probleme: să încetăm să mai băgăm frica în copii şi, apoi, să le scoatem din cap obiceiurile proaste pe care frica le-a născut în ei. E surprinzător, de altfel, cât de multă frică e în şcoală.

 

 

De ce se vorbeşte atât de puţin despre asta? Poate pentru că mulţi oameni nu recunosc frica în copii, nici atunci când o văd: pot recunoaşte semnele extrem de clare, cum ar fi un copil care se agaţă de mama lui, dar le scapă semnele mai subtile. Însă aceste semne, de pe feţele copiilor, din vocile şi gesturile lor, din mişcările lor şi modul de lucru, ne spun cu francheţe că cei mai mulţi copii din şcoală se tem, cea mai mare parte a timpului, unii chiar foarte tare. Dar, ca nişte bravi soldaţi, îşi controlează frica, trăiesc cu ea şi se adaptează. Problema este, şi aici observăm diferenţa esenţială între şcoală şi război, că adaptarea aceasta a copilului este distructivă, îi ucide inteligenţa şi abilităţile. Un războinic care se teme poate fi cel mai bun războinic, dar un elev care se teme va fi întotdeauna un elev foarte slab” (John HoltHow Children Fail).

Când am scris prima oară despre opţiunea educaţiei acasă în România mărturisesc că abia mă familiarizam şi eu cu subiectul. Nu cunoşteam, pe atunci, nicio familie ai cărei copii să fie şcoliţi acasă, ştiam doar o cifră venită dintr-o statistică empirică şi citeam avid, pe internet, tot ce găseam despre homeschooling (în alte ţări, dar şi la noi). Asta a fost acum mai bine de un an. Am reluat subiectul, anul acesta, apelând inclusiv la ajutorul vostru, al cititorilor TOTB, pentru sugestii şi, astfel, din aproape în aproape, am descoperit o comunitate în creştere a părinţilor care aleg varianta educaţiei acasă pentru copiii lor – şi nu doar în Bucureşti, ci şi în alte oraşe din România. Am descoperit că există un interes viu pentru o altfel de educaţie, că există bloguri cu informaţii dedicate, grupuri pe Facebook care reunesc aceşti părinţi şi întâmpină cu bucurie orice doritor de informaţie (sau de curaj pentru a alege diferit).

Am cunoscut, până acum, trei familii cu copii deja educaţi acasă sau care vor fi educaţi acasă şi seria interviurilor nu se opreşte aici. Săptămâna viitoare, vom face cunoştinţă cu o altă mamă care ne va vorbi despre alegerea educaţiei altfel pentru copiii ei. Fenomenul nu este deloc unul „underground”, aşa cum ar putea părea, la o privire superficială. Nu este, desigur, nici un fenomen de masă (şi probabil nu va deveni – nici în alte ţări, unde există chiar tradiţie în privinţa educaţiei acasă, nu este un fenomen de masă), la fel ca şi downshiftingul: nu văd întâmplându-se o migrare în valuri înspre zona rurală, în viitorul apropiat, nici o pustiire a oraşelor, lăsate baltă de cei care vor dori o viaţă mai simplă, mai apropiată de natură. Dar, chiar dacă educaţia acasă, în forma în care se poate face acum sau într-o altă formă recunoscută de lege, nu va deveni un fenomen dominant (cel puţin nu în viitorul apropiat), în mod cert există şi vor exista tot mai mulţi părinţi care vor prefera să ia în mâinile lor responsabilitatea educării copiilor şi a pregătirii lor pentru viaţă, în toate sensurile – şi vorbim de părinţi informaţi, care se documentează, care învaţă alături de copiii lor, dacă este cazul, părinţi curajoşi, cu mintea deschisă, care gândesc în afara cutiei şi pe care sper să îi cunoaştem aici, pe TOTB.

Dar, până atunci, vă propun să recitim câteva fragmente din interviurile cu Andreea Ursu, Sorina Oprean şi Irène Oproescu, care subliniază aspecte importante ale educării acasă şi demontează miturile negativiste puse în cârca acestui tip de educaţie.

 

 

Andreea Ursu: „Educaţia nu poate fi realizată în absenţa libertăţii şi a respectului deplin pentru personalitatea fiecăruia”

 

„Educaţia acasă este posibilă în prezent datorită dreptului părintelui de a alege şcoala la care îşi înscrie copilul. Nimeni nu te poate împiedica să alegi o şcoală la distanţă din străinătate, o şcoală-umbrelă. Procedura de înscriere este simplă şi rapidă, totul putând fi rezolvat online. Iar costurile sunt destul de scăzute, mai ales în primii ani. Şcoala-umbrelă oferă ceea ce ar trebui să ofere stipularea în lege a educaţiei acasă ca alternativă echivalentă şcolarizării: certificarea studiilor. Partea bună este că există şcoli-umbrelă destule şi variate ca ofertă, astfel încât orice părinte poate găsi una care să-i ofere exact ce are nevoie. Unii vor programă şi materiale didactice. Alţii doar o foaie matricolă şi o diplomă la final. Fiecare e liber să aleagă ce e mai bine pentru el şi, mai important, să se răzgândească oricând şi să aleagă din nou”.

„ (…) Aş vrea să subliniez că educaţia acasă nu este ilegală, ci se poate practica în perfectă legalitate şi, ceea ce e crucial, în libertate. Ştiu, din ce-mi spun părinţii pe blog, că statutul actual nu inspiră prea multă încredere şi îi împiedică sau descurajează pe mulţi. Dar, chiar şi aşa, mai avem multe de făcut până la legalizare. Şi asta e valabil pentru multe alte ţări în care nu există, aşa cum este de pildă în Marea Britanie, o tradiţie a educaţiei acasă. Nu suntem, cel puţin în această privinţă, atât de înapoiaţi pe cât am fi tentaţi să credem. Nu e cazul să ne grăbim sau să ne speriem că n-o să se legalizeze niciodată. Legalizarea nu e un tren ce poate fi ratat. Ar trebui mai degrabă să aşteptăm ca mişcarea să se maturizeze suficient înainte de a începe demersuri care vor afecta pe toţi cei care vor să-şi asume educarea propriilor copii”.

„Sistemul nostru nu mi se pare mai prost decât altele. De fapt, citind mai multe despre învăţământul obligatoriu la autori precum John Holt şi John Taylor Gatto (ambii au fost profesori măcar o parte din viaţă), am înţeles că problema este însăşi premisa de la care porneşte acesta: că există un anumit set de cunoştinţe de bază pe care toţi copiii trebuie să le înveţe în acelaşi mod şi ritm, de la nişte profesionişti, în condiţii clar stabilite de la început de o autoritate îndepărtată. „One size fits all” în educaţie mi se pare o aberaţie cumplită. Şi, deşi nu-s fanul teoriei conspiraţiei, mi-e din ce în ce mai greu să nu văd în impunerea acestui sistem universal o încercare de a manipula minţile tinerilor, aşa cum a fost de fapt început învăţământul de masă în Prusia.

Nu cred că poţi face, în masă, educaţie adevărată şi relevantă pentru fiecare individ în parte. Pur şi simplu nu poate fi făcută aşa. Şi, din păcate, nevoia de a gestiona mase de copii, de care părinţi plecaţi la serviciu 8 ore pe zi nu se pot ocupa, ţine sistemul în viaţă, permiţând şi justificând compromisuri cu urmări grave: privarea copiilor de libertate, de un traseu personal în lumea cunoaşterii, de timp pentru auto-cunoaştere, de oportunitatea de a învăţa din viaţa reală.

Ce mi se pare periculos la sistemul românesc este amestecul de mentalitate învechită, salarii şi fonduri insuficiente şi noua piaţă a materialelor didactice ”moderne”. Sunt trei forţe care îi instigă pe toţi cei ce ar putea schimba lucrurile în bine să le îndrepte spre mai rău: mai multă materie, mai multe competiţii, mai multe constrângeri. Iar cireaşa de pe tort este, în mintea mea, lipsa de putere de care suferă beneficiarii direcţi ai sistemului: copiii şi părinţii lor”.

„Nu numai la noi părinţii fac acest compromis dureros cu ceea ce au mai de preţ, viitorul copiilor lor. Peste tot în lume, procentul celor care optează pentru ieşirea din sistem este mic. Să nu uităm că în orice ţară din lume există un sistem de învăţământ de stat, mai mult sau mai puţin obligatoriu, prin care a trecut majoritatea părinţilor de azi. Aşa ne putem explica de ce, în ciuda vizibilelor tare ale sistemului, părinţii încă mai consideră şcoala o experienţă utilă şi necesară, făcând tot ce pot ca să atenueze efectele negative, dar neputând concepe un viitor pentru copiii lor în absenţa acesteia.

Un alt factor este, desigur, teama de a face lucrurile altfel, de a renunţa la drumul bătătorit pentru a apuca o cărare întortocheată, ocolitoare şi imprevizibilă. Şi aici mă refer atât la cărarea pe care merg copiii scoşi din sistem, cât şi la cea aleasă pentru tine, ca părinte, în momentul în care îţi asumi responsabilitatea educării propriilor copii. Tiparul de viaţă promovat şi susinut de societatea modernă pare amăgitor de simplu: părinţii lucrează full-time ca să susţină copiii în şcoală şi after-school, mai nou. Fiecare cu jobul lui. Simplu şi previzibil, nu? Şi, mai presus de toate, sigur sau, mă rog, cât se poate de sigur în ziua de azi. Nu e de mirare că pe cei mai mulţi îi sperie ideea de a ieşi din tiparul acesta, de a renunţa la slujbă pentru câţiva ani sau de a începe ceva pe cont propriu. Mai ales acum, când în multe domenii totul se schimbă periodic şi rişti să nu mai ştii, de fapt, să-ţi faci meseria după o pauză mai lungă.

Aş mai adăuga şi un factor la care mă tot gândesc în ultima vreme: disoluţia familiei. Mamele care aleg să stea mai mult de un an acasă după naştere sunt din ce în ce mai puţine. Taţii au din ce în ce mai puţin timp de petrecut cu familia. Trăim izolaţi de rudele apropiate şi de comunitate.  Nu suntem încurajaţi şi susţinuţi de societate şi de autorităţi să ne creştem noi înşine copiii. Îi lăsăm pe mâna unor străini ”pregătiţi” să-i educe în locul nostru, iar noi muncim ca să ne asigurăm că acei străini fac o treabă cât mai bună, iar copiii se simt compensaţi pentru timpul pe care-l petrec fără noi. Sună sumbru, nu? Dar asta e de fapt realitatea, oricât ne-am strădui s-o negăm şi chiar dacă suntem obligaţi de circumstanţe sau de propriile alegeri anterioare să trăim aşa.

Tot la decăderea familiei aş trece, dar separat, convingerea inoculată celor mai mulţi dintre noi că nu ştim ce e mai bine pentru copiii noştri şi mai bine nu ne batem capul să decidem noi înşine care e stilul de educaţie optim pentru ei. Că nu suntem în stare să-i educăm noi înşine. Că n-avem pregătirea necesară să le susţinem dezvoltarea. Că e nevoie de specialişti care să aplice diverse metode pentru a le băga copiilor în capete o programă oficială, decisă de ”experţi”. Astfel, ajungem din nou în postura de elev depinzând mereu de autoritatea profesorului, care să ne dicteze ce, cum şi când să facem”.

Despre avantajele educaţiei acasă, din puncte de vedere variate, de la aspectul economic la cel emoţional, puteţi citi(sau reciti) mai multe detalii în interviul integral cu Andreea Ursu, care citează aceste informaţii direct de pe blogul Andreei, Homeschooling Urban Kid.

 

 

Sorina Oprean: „Copilul educat acasă nu stă în casă. Termenul homeschooling s-ar traduce mai bine prin educaţie de casă: tradiţională, curată, cu ingrediente naturale”

 

„De-a lungul vieţii copilului, se pot folosi mai multe metode didactice şi mai multe materiale, cum e şi firesc; fiecare etapă are cerinţele ei şi anumite metode se potrivesc mai bine într-una decât în alta. În plus, în ziua de astăzi, tehnologia ne ajută foarte mult în acest sens. Noi, spre exemplu, am profitat la maxim de filmele istorice, pentru a-i ajuta pe copii să înţeleagă. Eu nu pot să recreez istoria, să le arăt copiilor mei cum a luat Napoleon bătaie la Waterloo, dar un film creat de oameni care s-au documentat riguros pentru a crea costumele, decorurile, lanţul evenimentelor, poate să le arate. Geografia am învăţat-o pe viu, ne-am dus la sora mea în Franţa ori de câte ori am prins bilete mai ieftine de avion. Studiam revistele de călătorie pe avion, învăţam geografia din mers. Pe mine, în primul rând, m-a interesat ca ei să înveţe să citească o hartă. Mi se pare esenţial să ştii asta, pentru orice fel de situaţie. Apoi am explorat lumea pe hărţi. Asta e geografia, de fapt. Am învăţat ieşind din casă. Nu închişi într-o cameră. Nu stai în casă. Copilul educat acasă nu stă în casă, deşi recunosc că termenul homeschooling poate induce în eroare; cred că poate cel mai bine s-ar traduce ca educaţie de casă, ca şi cum ai spune pâine de casă sau cozonac de casă, adică, ceva făcut în mod tradiţional, curat, cu ingrediente naturale – dar educaţia de casă nu are loc în casă, ci pur şi simplu are loc într-un mod tradiţional, aşa cum s-au educat toţi strămoşii noştri, în aer liber, în casă, în comunitate, în instituţii… peste tot!”

„Şcolirea nu te învaţă diversitatea, te învaţă intoleranţa. Te înregimentează. Toţi sunt îmbrăcaţi la fel, toţi trebuie să stea în acelaşi spaţiu, toţi trebuie să înveţe acelaşi lucru, toţi trebuie să aibă acelaşi nivel de învăţătură, toţi sunt obligaţi să facă ce le spune un nene sau o tanti. Unde este varietatea? Orice copil normal se plictiseşte. Nici la serviciu, ca adult, nu faci toată ziua acelaşi lucru”.

„Mi se pare atât de trist că şcolile din ziua de azi nu profită de toate aceste surse de informaţie şi îi ţin pe copii cu nişte cărţi prăfuite, care nu sunt nici măcar cele mai bune materiale de informare… Nici nu ştiu cum rezistă copiii în şcoli. Plus că, dacă le ceri copiilor să înveţe lucruri peste nivelul lor de maturizare şi înţelegere, ei nu le asimilează şi efectul este contrar celui scontat: îi scârbeşte faptul că trebuie să înveţe ceva ce nu înţeleg. E ca şi cum i-ai pune să desfăşoare o activitate adultă, la o vârstă la care nu pricep ce înseamnă asta! Ajung să fie traumatizaţi, să nu mai vrea să ştie nimic”.

„Nu ştiu pe ce se bazează lumea când afirmă enormităţi de tipul copiii educaţi acasă sunt nişte monştri. Nu există statistici. Nu există investigaţii, cercetări, rapoarte despre asta, de unde se scoate ideea eronată că copiii educaţi acasă vor fi asociali? Nu ştiu, se inventează. Oamenii aceştia nu cunosc familii care educă acasă. Doar sunt destule familii şcolarizate care sunt asociale! Eu am venit în contact cu foarte multe familii şi cu mulţi copii educaţi acasă. Aceşti copii sunt extrem de sociabili, extrem de maturi în felul în care relaţionează cu cei din jurul lor, adulţi sau copii. Sunt nişte persoane cu care te simţi bine, nu sunt agresivi, nici băgăcioşi, unii poate erau mai timizi de felul lor, dar se relaxau când vedeau şi adulţii relaxaţi; alţii foarte curioşi, te tratează ca pe un egal. În plus, povestea asta cu nivelul de formare este absurdă. Societatea are probleme variate, care au nevoie de soluţii variate şi la ele ajungi prin faptul că oamenii au o pregătire variată, care să găsească soluţia unei anumite probleme. Nu poţi trata oamenii ca pe nişte roboţi. Cum poţi pretinde unui copil să aibă acelaşi nivel, identic, cu al altuia? De ce, cui i-ar folosi ca toţi să ştie aceleaşi lucruri?? Cine îmi poate răspunde la întrebarea asta cu argumente logice?”

„Nu insult oamenii care îşi duc copiii la şcoală. Şi pe mine m-au dus părinţii la şcoală. Au fost nevoiţi să facă asta, iar eu nu am dezvoltat o traumă. Dar, ştiind acum tot ceea ce ştim, nu cred că mai este cazul să ne băgăm capul în nisip ca struţul. Eu nu pretind să dispară şcolile, în niciun caz! Dar, în ziua de azi, în condiţiile actuale, şcolile ar putea şi AR TREBUI să fie mult mai libere. Eu pretind să existe libertate de alegere, pentru că avem părinţi pregătiţi să fie profesorii copiilor lor. Este normal să existe libertatea de opţiune, să nu se impună uniformizarea, nu aşa le oferi şanse reale şi egale tuturor copiilor. Iar şcolile ar trebui să fie ca nişte biblioteci, este ideea lui Roland Meighan, care a fost profesor universitar în Marea Britanie (specialist în educaţie şi interesat de educaţiile alternative). Să ai libertatea să intri şi să pleci când vrei, să alegi ceea ce vei studia, să fii în acord cu profesorul şi profesorul să fie la dispoziţia ta. Acesta ar fi minimul pentru prezent, mai ales că există tehnologia şi mediile fizice, numai să vrei să faci. Şi să se ţină cont de caracterul uman al copilului, pentru că e om, nu robot, are nevoie de mişcare, de emoţii, să şi le desfăşoare, să şi le exprime, ca să se poată maturiza. Şcoala nu acoperă nimic din toate astea. Mai pretind ca şcoala să înceapă să îşi schimbe structura, ca să o poată face, să înceapă să funcţioneze ca o comunitate, nu ca o închisoare; copiii de azi sunt adulţii de mâine, cu care vom veni în contact. Dacă nu sunt bine educaţi, cei care suferim suntem noi – şi asta e consecinţa unui sistem educativ greşit şi eşuat. Aşa încât, da, mi se pare corect ca eu să cer îmbunătăţirea şcolilor, pentru că, indirect, şi eu sufăr aceste consecinţe nefaste ale şcolii actuale, nu numai ca fostă elevă, ci şi ca persoană care vine în contact cu rezultatele sale”.

Despre familia Sorinei, drumul ei prin viaţa de părinte care a ales educaţia acasă şi rezultatele copiilor ei, de 19 şi, respectiv, 17 ani, puteţi citi (sau reciti) mai multe în interviul integral cu Sorin Oprean.

 

 

Irène Oproescu: „Copiii educaţi acasă sunt obişnuiţi de mici să ia decizii, să fie responsabili, să meargă pe drumul ales de ei”

 

Homeschoolingul este prea puţin cunoscut la noi şi mulţi oameni au impresia că, dacă nu îţi pui copiii în sistem, vor fi complet rataţi şi ce-vor-face-ei-fără-o-amărâtă-de-diplomă, de parcă toţi cei care au diplome au garanţia succesului în viaţă”.

„Avem multe activităţi cu alţi copii, pentru că suntem într-un grup de homeschooleri, iar copiii petrec mult timp unii cu alţii. Mergem la teatru, la film, la muzee, la expoziţii. Din toate aceste activităţi, copiii învaţă mult mai multe şi absorb mult mai multă informaţie decât dacă ar sta în bancă, cu o carte în faţă, cu o anumită cantitate de informaţie pe care trebuie să o bage în cap într-un interval fix de timp”.

„Copiii mei categoric nu vor să meargă în fiecare zi la şcoală, aici, în România. Aud şi ei poveştile „din sistem” de la ceilalţi copii cu care vin în contact, care merg la şcoală. Îi văd şi ei cât sunt de obosiţi, mai ales seara. Copiii care merg la şcoală fac şi ei alte activităţi, dar după şcoală, lucru care le ia toată energia… îi vezi obosiţi, fără chef de nimic, nu mai vor să facă nimic, vor numai să stea cu ochii pe pereţi, să viseze cum ar fi să se joace. Din partea noastră, ca adulţi, mi se pare foarte meschin să îi introducem în sistem atât de devreme şi să avem pretenţii atât de mari de la ei!”. Programa foarte încărcată predată în şcoala tradiţională generează dezinteres din partea copiilor: „Nu mai au tragere de inimă să înveţe nimic, pentru că au de învăţat prea mult, plus că sunt supuşi unei presiuni foarte mari din partea profesorilor şi a părinţilor. De aceea am ţinut atât de mult să îmi ţin copiii departe de sistemul şcolar românesc, pentru că eu am trecut prin el!”.

„Toate examenele, examinările şi concursurile din şcoală sau asimilate şcolii nu arată cât de inteligenţi sunt copiii, nici ce aptitudini au, nici la ce este un copil foarte bun. Arată doar cât de bun este la materia băgată cu forţa pe gât. Metafora cu peştele pe care îl scoţi din acvariu este perfectă pentru a ilustra absurdul situaţiei: îl scoţi din acvariu, îl pui să urce într-un copac şi, pentru că nu poate, îi spui că e prost, că nu e bun de nimic”.

„Când copilul este dus la şcoală, ai o mulţime de cheltuieli de care nu ai cum să scapi: rechizite, uniformă, dacă este cazul, haine (pentru că copilul îi vede pe ceilalţi îmbrăcaţi cu haine de fiţe şi cu iPhone 5). Plus, alte activităţi pe care nu le face la şcoală, deşi ar trebui (un sport, o limbă străină, ceva artistic, desen, pictură, muzică) – toate astea înghit bani. Pe lângă şcoală! Apoi: să zicem că un profesor vrea neapărat să dea meditaţii, iar dacă nu îl duci la el la meditaţii, trece la represalii – şi ştim cu toţii cum sunt aceste represalii din partea profesorilor: note proaste, persecuţie. Urmează pe listă excursiile cu şcoala, la care se duc toţi copiii. Nu îi poţi spune copilului că nu ai să îi dai 200 de lei să se ducă şi el, doar toţi colegii lui se duc! Plus, fondul clasei, fondul şcolii, fondul de cadouri… şi multe alte cheltuieli, cum ar fi cărticica scoasă de doamna profesoară la editura unei prietene, din care trebuie neapărat să vândă 500 de exemplare, la 15 lei bucata. Nici nu mai vorbesc de şcolile private! Pe când în homeschooling ai toată libertatea să îţi construieşti programul tău, „programa” de învăţare şi bugetul: programe şi materiale de pe internet, manuale, dacă vrei manuale, la ce activităţi să duci copilul, în funcţie de banii de care dispui; să îl duci azi în parc la un picnic cu prietenii în loc să îi plăteşti o excursie cu şcoala. Sunt atât de multe activităţi care costă mai puţin, per total, decât cele ale părinţilor cu copiii în sistem. Dar puţină lume este dispusă să vadă asta”.

„Da, există şi părinţi care fac educaţie acasă din motive religioase. Dar există părinţi care, din motive total independente de cele religioase, aleg această variantă. Iar asta nu înseamnă că devenim o sectă sau aderăm la o sectă. Nu are nicio legătură cu religia! Ceea ce mi se pare deranjant este că noi am trecut prin sistemul de educaţie şi ştim despre ce vorbim, dar cei care ne critică pe noi nu au făcut şi nu fac educaţie acasă. Consider că este greşit să îţi dai cu părerea despre ceva ce nu cunoşti, din experienţă directă sau chiar indirectă (de la rude, spre exemplu). Dacă nu ai făcut educaţie acasă, nu ai cunoştinţe care fac asta, nu cred că poţi vorbi în cunoştinţă de cauză, darmite să mai şi critici! Or noi, cei care criticăm sistemul şi dorim altă opţiune, cunoaştem acest sistem, am trecut prin el şi ştim de ce nu îl mai dorim pentru copiii noştri”.

„Eu înţeleg că educaţia, cea din sistem, este importantă pentru copii care altfel nu au cum să iasă din mediul în care sunt – din mediul rural, din familii foarte sărace, copii din familii de ţigani, care vor să înveţe şi astfel pot ajunge mult mai bine decât dacă ar rămâne în mediul lor. Ceea ce mă deranjează pe mine este absenţa alegerii: de ce eu, dacă pot face educaţie acasă, nu pot să aleg asta pentru copilul meu? Sunt destui părinţi care nu vor să îşi educe copiii acasă pentru că realizează că nu au răbdare sau nu ştiu ce să facă, acasă, cu copilul respectiv. Aşa că îl vor pune în sistem şi vor spera la ce e mai bine. Iar cei care nu vor să îşi trimită copiii la şcoală n-o vor face oricum, şi dacă homeschoolingul ar fi reglementat legal în România! Dar pentru părinţii care ştiu şi pot, de ce să nu existe alegerea?”.

„Părinţii de homeschooleri au mai multe îndoieli cu care se confruntă decât părinţii celor şcolarizaţi în sistem. Practic, ai soarta copilului în mâna ta, complet: tu decizi cum vor merge lucrurile, ce se schimbă. Este o responsabilitate foarte mare pe care ţi-o asumi. Sunt întrebată, uneori, dacă am dubii cu privire la ceea ce fac. Am, da, cu privire la capacităţile mele intelectuale, de a-i duce mai departe. Dar cu privire la a-i duce la şcoală, nu am niciun dubiu. Singurul dubiu este dacă voi fi suficient de capabilă să îi duc tot drumul, mai departe”.

„Copiii din sistemul liber, să îl numim aşa, de homeschooling sau cel de unschooling, sunt obişnuiţi de mici să ia decizii, să fie responsabili, să meargă pe drumul ales de ei şi să devină foarte buni la asta. La copiii din sistem nu vezi treaba asta foarte des, să fie independenţi, să ştie ce vrea şi cum să obţină acest lucru. Dar homeschoolerii sunt determinaţi de mici în sensul acesta. De a ajunge undeva, pe forţe proprii. Ei ştiu ce vor, pentru că ei îşi aleg drumul. Este altceva când te duci pe un drum trasat de tine, într-un domeniu ales de tine şi alta este când dai la medicină pentru că mama şi tata vor asta şi tu nu poţi alege o altă meserie, pe care ei nu o doresc, pentru că, nu-i aşa, te-au ţinut atâţia ani în şcoală, ţi-au plătit o mulţime de meditaţii pe care tu nu le-ai fi dorit, de fapt, iar acum trebuie să îi faci mândri, ca să aibă cu ce să se laude la vecini, la rude, ia uite, copilul meu e la medicină! Nu contează că el face o carieră pe care nu şi-a dorit-o! Oricum, nu poţi face performanţă într-un domeniu pe care nu îl iubeşti sau, dacă faci, pentru că ştiu cazuri care au făcut, eşti nefericit. Nu îţi găseşti drumul niciodată, mergi mereu pe un drum trasat de ceilalţi”.

Despre activităţile celor doi copii ai Irènei, unul de 12 ani, celălalt de 10 ani, despre pasiunile, realizările lor, despre cum decurge educaţia lor altfel puteţi citi (sau reciti) în interviul integral cu Irène Oproescu.

 

Vă aşteptăm în continuare opiniile, sugestiile, întrebările şi comentariile, aici sau pe adresa [email protected]


Un comentariu

  1. Mesajul pe care-l transmite acest articol are in spate, desigur, buna intentie a autorului. Ceea ce ii lipseste insa este anvergura oferita eventual de competenta si experienta in domeniu. Acesta este motivul pentru care o varianta de educatie legata de conditii specifice (home-schooling) ii apare ca o alternativa viabila pentru educatia in masa sau particulara. Chiar si mesajul ascuns in titlul articolului este fals si copilaros; putini sunt cei care ar schimba colectivul clasei cu lectiile predate de proprii parinti acasa. O dezbatere mai serioasa pe teme de invatamant la care sa participe oameni competenti si cu experienta in domeniu ar fi mai potrivit decat lansarea unor mesaje prin astfel de eseuri. S-ar putea veni atunci cu argumente serioase, valabile atat “in cutie “cat si “in afara ei”, precum si oriunde in alta parte.DAN POENARU, profesor de matematica. Cluj-Napoca

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger