Școala de artă activistă

1

Laurențiu Ridichie este artist vizual și profesor de liceu, lucrează și locuiește în Cluj. Este implicat activ în protestele politice și în activismul politic și refuză implicarea în orice instituție sau structură de putere din arta contemporană. Gazeta de Artă Politică (GAP), o publicație independentă cu apariție trimestrială, a discutat cu el, pentru numărul 3, din octombrie 2013, despre condiția de profesor, despre raportarea elevilor la arta și societatea contemporană, despre mizele politice ale educației prin artă. Laurențiu Ridichie este, de altfel, ilustratorul publicației. GAP no. 3 a avut ca temă arta pentru publicul tânăr (îl puteți răsfoi aici).

Emanuela Boldijar, clasa a VI-a, în cadrul atelierului Școala Activistă

Interviu de David Schwartz (Gazeta de Artă Politică)

 

Povesteşte puţin despre experienţa ta de profesor de desen/educaţie vizuală. Mă interesează în primul rând ce îţi propui, cum recepţionează copiii maniera ta de predare, dar şi pe tine ca artist.

Există o ierarhizare în şcoli, parcă s-ar fi păstrat din perioada istorică a renaşterii, între ars liberalis şi ars mechanica. Ultimul loc pe lista disciplinelor este ocupat de educaţia vizuală, după educaţia muzicală. Această materie e privită ca ceva neserios, ţinută mai degrabă pentru a completa normele titularilor în cazul descompletării anumitor catedre, prin plecarea elevilor şi comasarea claselor. Acest lucru îmi lasă impresia pronunţată că atunci când primesc ore, ele sunt date mai mult din milă.  Orele sunt predate de directori, profesori de matematică, română, biologie, muzică etc., astfel că orele de educaţie vizuală au dispărut, fragmentându-se ca nişte resturi prin diferite şcoli. În ultimii cinci ani, am predat la vreo unsprezece şcoli, în mare parte de la periferia Clujului, sau prin satele din apropierea orașului. Cu aceste şcoli se lucrează foarte dificil, eu fiind angrenat într-o permanentă căutare sau inovaţie de noi metode. Elevii nu au răbdare să asculte mai mult de câteva minute, astfel că lecţia trebuie redusă la câteva fraze cât mai simple. Participarea lor fugitivă determină ca lucrările să arate ca nişte schiţe, dar asta nu mă deranjează (îi deranjează, în schimb, pe directori, care şi-ar dori să decoreze pereţii şcolii cu ele). Însă, în timpul care rămâne din oră, refuzul lor de a mai face ceva şi nebunia creată, deranjându-i şi pe cei care vor să continue, sunt destul de stresante pentru mine. Sunt într-o permanentă alertă ca să nu se accidenteze din joacă, iar această stare de agitație reduce conlucrarea cu ceilalţi elevi.

Când am intrat în învăţământ, mi-am propus o inserţie pentru a lucra cu toţi elevii pe care urma să îi am, şi nu crearea unui context în scop educativ, care determină în mod involuntar o selecţie și mi se părea ceva elitist. În general, copiii privesc cu dispreţ profesorii, iar cei de la sat nu se gândesc decât să plece la oraş, crezând că acolo profesorii sunt mai buni. Odată, o elevă de clasa a VI-a mi-a spus direct că aş fi un artist mediocru. Am întrebat-o de unde ştie, dacă ea nu a văzut niciodată ce fac eu ca artist. Mi-a răspuns: „Dacă ai fi fost un artist mare, nu ai fi venit să lucrezi aici”.

Care crezi că este rolul (sau/şi scopul) artei în educaţia copiilor şi adolescenţilor?

Iniţial, am crezut că scopul ar fi eliminarea prin cunoştinţe a analfabetismului cu privire la artele vizuale. Artiştii nu pot învinovăţi societatea pentru lipsa ei de înţelegere, dacă ei nu se implică în educaţie. Lovindu-mă de contextul capitalist care aduce în prim-plan inutilitatea cunoştinţelor, mi-am propus dezvoltarea facultăţii creative la elev. Pentru asta, educaţia vizuală se pretează cel mai bine, neavând nişte reguli atât de stricte ca celalalte materii. Apoi, înăsprirea condiţiilor capitalismului românesc m-a determinat să-mi propun ca direcţie trezirea conştiinţei politice prin diverse modalităţi ludice, care să-i facă pe elevi să relaţioneze cu anumite teme. Încerc să îi determin să se gândească la alte sfere, ca cele politice, sociale, la spaţiul public, pentru ca în cele din urmă să ia o atitudine, critică sau nu, manifestată creativ prin imagine.

Cum crezi că se raportează elevii la artă vizuală şi la artişti? Îi interesează în vreun fel? Au vreo legătură cu producţia de artă contemporană? Se simt reprezentaţi sau se regăsesc în demersurile artiştilor contemporani, români sau străini?

Predând la foarte multe şcoli în ultimii ani, pot spune că sondajul meu în ceea ce privește cunoştinţele lor despre artă, a fost făcut pe câteva mii de elevi. Am constatat că, în general, cunosc doar un singur artist: Leonardo da Vinci, şi o singură lucrare: Mona Lisa. Doar câţiva au putut enumera cel mult cinci-şase artişti, printre care, în ironia lor, mă număram şi eu, probabil pe ceilalţi doi cunoscându-i din Ţestoasele Ninja. Altui artist nu prea îi cunoşteau numele, dar l-am indentificat după descrierea lor: „un nebun care şi-a tăiat urechea”. Cred că, provenind din familii sărace, nu se pot identifica cu estetica burgheză ce defilează prin manualele de educaţie vizuală, muzee sau bienale, nu o înţeleg şi nici nu dau semne de răbdare dacă încerci să le-o explici. Cu estetica marxistă n-am încercat pentru că încă o mai studiez şi eu, probabil o să îmi fac pe viitor o programă şcolară care să cuprindă o altfel de istorie a artelor, în contra aşteptărilor previzibile. Cât despre arta contemporană românească din ultima decadă… mă feresc să o predau pentru că o văd mai degrabă ca pe o mafie decât ca pe artă.

Crezi că arta are potenţialul de a creşte conştiinţa civică şi politică a adolescenţilor?

Lecţiile din educaţia vizuală fiind mult mai degajate, fără presiunea examenelor, pretându-se la modalităţi ludice, la experiment şi însuşirea prin creativitate a cunoştinţelor, sunt capabile, într-o măsură mai mare decât celelalte materii, chiar decât cultura civică, de a trezi o conştiinţă politică, dacă nu pe moment, poate pe viitor, ca nişte seminţe.

 

Mădălina Gălușcă, în cadrul atelierului Organismele Modificate Genetic

 

Din experienţa mea, mult mai redusă, de interacţiune şi lucru cu liceeni, am observat că mulți dintre ei sunt mai ancoraţi în realitate şi mai conştienţi de problemele socio-politice ale prezentului decât eram eu la vârstă lor. În acelaşi timp, pare că domină o resemnare generală – ştim că situaţia e dezastruoasă, dar nu se poate schimba nimic. În acest context mă întreb în ce măsură arta şi educaţia artistică pot funcţiona ca stimulatori de revoltă şi de acţiune în rândul copiilor mai mari şi adolescenţilor.

Când predam la licee, am întâlnit foarte puţini elevi care să fie conştienţi (sub 10 %). Cea mai mare parte a lor erau interesaţi, mai degrabă, de ultimele modele de telefoane sau de a socializa cu colegii. În primul an de predare, când mizam pe diverse metode care provocau creativitatea, am găsit desene care reflectau subiecte politice influențate de media, aşa cum se poate constata în expoziţia Lecţia ca vernisaj din sala de sport şi în alte desene din 2009 postate pe internet. Aici se poate observa, de exemplu, reflectarea problematicii gazelor dintre Rusia şi Europa din acea perioadă. Aceste desene au avut un impact şi o influenţă considerabilă în demersul meu didactic.

De vreo patru ani, predau la clasele V-VIII. Profitând de dispreţul, lipsa de respect faţă de profesori şi, de aici, curajul lor de a se exprima, am propus teme care să-i scoată din sfera tradițională cu care erau obișnuiți (încondeiatul ouălor, Crăciunul, Paştele). Aceste teme noi au funcţionat ca exerciţii de creaţie şi gândire la sfere care nu intrau în preocupările vârstei lor. Unul dintre experimente a fost Şcoala Activistă, care a început cu două luni înaintea protestelor din ianuarie 2012, simţind tensiunea din contextul social. Şcoala activistă este un proiect mai larg, în cadrul căruia am dezvoltat mai multe teme: Organismele modificate geneticAuto-organizarea1 MaiMonumenteBuget participativ în şcoliSalvaţi Roşia Montană, Eliberarea animalelorCamerele de supraveghere în şcoliO zi din viaţă preşedintelui etc. De aici s-a declanşat şi ideea Şcolii de pictură activistă de la Cluj, ca o trezire a conştiinţei artistice, alături de cea activistă a confecționării de bannere, în culisele protestelor din iarna 2012. Intenţia era o opoziţie, prin ironie, faţă de Şcoala de pictură burgheză de la Cluj, pitită în ateliere, galerii şi muzee în acea perioadă, însă ea a fost deturnată prin neutralizare şi transformată într-o continuitate a acesteia din urmă. În Şcoala activistă am urmărit dezvoltarea spiritului critic, folosindu-mă de contextul tensionat pe fondul protestelor din alte țări. Am propus elevilor o mimare a protestatarului, în care desenul lor era o pancartă. Creativitatea lor atinge un nivel conceptual uimitor, cauzat de raportul relaxat pe care îl au cu materia. La sfârşit, dintr-o anumită teamă sau o lipsă de încredere în ceea ce făceau, provenită din raportarea la modelele cu care au fost obişnuiţi, unii elevi refuzau să-şi arate lucrările, aruncându-le la coşul de gunoi şi determinându-mă să le culeg de acolo.

 

Monument pentru enervat profesori

 

Descrie, dacă poţi, cum se desfăşoară o lecţie / o ora de lucru cu elevii – cum propui temele?, cât vorbiţi despre partea estetică şi cât de mult contează forma în ceea ce faceţi? În ce măsură vorbiţi despre idei/scop/mesaj şi despre subiecte importante pentru artă?

Pe mine nu mă prea interesează să predau partea formală, însă totul depinde de elevi. La Liceul de Artă eram nevoit să pun accentul pe formă, acolo nu reuşeam, în special pe cei mari, să-i scot din modelul cu care fusesară învăţaţi. Marea parte a orelor se desfăşurau plictisitor, mizând pe exersarea mijloacelor de expresie. Pentru ceilalţi elevi, de la şcolile care nu au profil de specialitate, contează foarte puţin forma; ei înşişi, după nenumărate exerciţii propuse, pun accentul pe idee, pe mesaj, atunci când sunt lăsaţi liberi să facă ce vor.

Doar un număr redus de elevi, la care am avut norocul să predau trei ani la rând, conştientizau saltul de la formalism la imagini care se depărtau de el, pentru a pune accentul pe mesaj. Mai mult, intrând pe pagina mea de Facebook, începuseră să cunoască şi grupurile activiste, iar la oră tratau subiectele acestora. Ultima oară, într-o discuţie în fugă, am observat că erau puşi la curent inclusiv cu ce se întâmpla în Turcia.

Eu propun teme care nu au legătură cu programa, folosind metoda clasică a explicaţiei, bineînţeles cât mai redusă şi mai simplă, iar apoi totul se desfăşoară ca un brain-storming, prin intermediul imaginilor. Folosesc şi modelul de schimbare a rolului între profesor şi elev, în care ei dau note şi propun teme, care de multe ori au avut o mare inspiraţie şi asupra mea. Temele propuse de ei erau puse într-o listă şi fiecare îşi alegea tema care i se părea cea mai interesantă. În această auto-organizare, propunerile lor măreau paleta de alegere a tematicilor, acesta fiind avantajul faţă de lecţiile în care tema este la liberă alegere, unde se lucrează individual şi nu colectiv. Sfera temelor mergea de la o factură suprarealistă până la cea cu tentă social-politică. Cea mai interesantă idee, în cadrul schimbării de roluri între profesor şi elev, a fost reproducerea unui catalog cu toate materiile, dat din mână în mână pentru ca elevii să pună note profesorilor.

 

Puteți citi din același număr:

Interviu cu scriitorul Florin Bican: “Literatura pentru copii este un act profund subversiv”


Un comentariu

  1. Pingback: Elevii, artă și societate – un interviu cu Laurențiu Ridichie, artist vizual și profesor | Scoli Creative

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger