Școala de acasă. De ce fac meditaţii preșcolarii

Elena-Andreea Bădică are 23 de ani, a absolvit Litere în București și le-a predat copiilor din sistemele preşcolar, primar şi gimnazial engleză și germană. La masterul de antropologie de la SNSPA pe care l-a încheiat recent, mânată de experiența lecțiilor în particular, și-a ales ca temă de disertație fenomenul meditațiilor extrașcolare în rândul copiilor de 4-8 ani, “un teren ce nu a mai fost explorat până acum”. A încercat să afle motivele pentru care părinții aleg să-și mediteze copiii de la vârste fragede, precum și motivația profesorilor care dau lecții particulare. Rezultatele cercetării ei au fost reunite într-un documentar pe care Eli vrea să-l popularizeze în viitorul apropiat și despre care ne-a povestit mai jos.

Sistemul învățământului public, așa cum îl cunoaștem astăzi în Europa, scrie Eli în preambulul documentarului ei, își are originea în perioada de dezvoltare a naționalismului economic: după cel de-al doilea Război Mondial, statele exercitau un control administrativ puternic cu scopul refacerii economice. Educația a început sa crească în importanță economică, fiind considerată o investiție pentru realizarea creșterii economice naționale, dar și a justiției sociale. În spatele acestei importanțe se afla nevoia statului de a asigura un corp specializat de administratori, ingineri și personal militar, de a răspândi culturile naționale dominante și de a inculca ideologiile populare ale națiunii. În plus, printr-un sistem educațional de tip fordist, toți oamenii au beneficiat de șanse egale de a-și dovedi inegalitatea: dacă performai la nivel academic, aveai șanse mai mari la o slujbă mai bună și mai “importantă”.

Aglomerarea școlilor publice și accesul inegal la educația publică au dus la instituționalizarea educației private, existentă și înaintea apariției sistemelor de învățământ în masă, dar nu într-un cadru formal. Despre fenomenul emergent al meditațiilor în acest context Eli scrie:

La nivel discursiv, piața meditațiilor a început să atragă atenția cercetătorilor o dată cu fenomenul accentuat al acesteia în Asia (anii ’70-’80), fiind considerat ceva „exotic”. Datorită crezului confucianist, asiaticii leagă educația de efortul susținut; prin urmare, cu cât muncesc mai mult, cu atât consideră că au învățat mai bine și sunt mai pregătiți pentru a urma o facultate de prestigiu și a avea apoi o slujbă bună. De aceea, părinții investesc foarte mult timp, efort și bani în educația copiilor lor, de cele mai multe ori cursurile sistemului public de învățământ fiind suplementate cu cele ale unor firme particulare (termenul utilizat în literatura de specialitate este cramming schools).

Cu precădere în ultimii 5 ani, la nivel internaţional a început să apară o preocupare pentru meditaţii şi expansiunea acestora. În spaţiul academic românesc şi în cel francez, termenul agreat pentru a descrie acest fenomen este “educație paralelă” sau “sistem paralel de educaţie”, pe când în spaţiile anglofone se preferă termenii “private tutoring” sau “private tuition”. Cel mai recent studiu al lui Mark Bray (2011), comandat de Comisia Europeană, pune accentul pe următoarele aspecte: meditaţiile au devenit o practică atât de răspândită în Europa, încât trebuie conştientizate şi analizate deoarece includ implicaţii profunde atât pentru echitate, pentru sistemul public de învăţământ, pentru viaţa copiilor şi a familiilor, cât şi pentru economiile diferitelor state; apoi, el subliniază că, prin compararea sondajelor din diferitele ţări ale Uniunii Europene, principalul motiv pentru care părinţii şi elevii apelează la shadow education ţine mai mult de menţinerea avantajului competitiv al celor care au deja o condiţie socio-economică bună, decât pentru că aceştia consideră că altfel nu s-ar putea descurca în învăţământul public. Această ultimă remarcă pune probleme serioase în ceea ce priveşte direcţia în care se dezvoltă societatea contemporană şi presiunile pe care aceasta le exercită asupra unor actori sociali ca părinţii şi elevii.

În România, continuă Eli, tema a fost abordată doar într-un număr mic de studii, cel mai recent dintre ele fiind cel al companiei Daedalus Millward Brown, comandat de Fundaţia Dinu Patriciu în 2010. Cercetarea de piaţă a avut ca principal obiectiv cuantificarea şi caracterizarea pieţei meditaţiilor din România. Sondajul a fost realizat pe un eşantion de 1.500 de copii cu vârsta între 6 şi 19 ani, iar principalele rezultate au fost: 17% dintre cei intervievaţi au făcut meditaţii în anul 2010, în cifre absolute estimarea depăşind 600.000 de elevi, procent în scădere faţă de anii precedenţi; se pare că cele mai multe meditaţii s-au făcut la matematică (în acord cu sondajele din alte ţări europene, unde tot matematica este prima disciplină la care se iau meditaţii), locul al II-lea fiind ocupat de limba engleză, iar locul al III-lea, de limba română; elevii merg de aproximativ 4-5 ori pe lună la meditaţii, studiul precizând că, pentru clasele primare, frecvența este mai ridicată (acest lucru putând fi explicat şi prin timpul liber mai mare şi prin faptul că unii părinţi nu pot avea grijă de copii de la jumătatea zilei încolo); meditaţiile se desfăşoară acasă la profesor sau meditator, dar şi la școală; mai mult, studiul afirmă că meditaţiile se fac în grupuri de 3-4 elevi, iar la clasele primare grupuri chiar mai mari; majoritatea elevilor fac meditaţii cu profesorul de la clasă, iar costul unei meditaţii s-ar situa în jurul sumei de 18 lei; bineînţeles, doar 9% dintre cei intervievaţi au declarat că primesc chitanţă atunci când plătesc meditaţia.

Din propria ei cercetare şi în urma propriei experienţe de meditator (a dat lecţii particulare la 20 de copii din sistemele preşcolar şi primar şi la cinci copii din gimnaziu), Eli a constatat însă, printre altele, că numărul celor care fac meditaţii e în creştere, nu în scădere, că preşcolarii şi copiii din clasele primare fac, cu precădere, meditaţii de tipul unu-la-unu şi că costul unei şedințe de meditaţie se situează acum între 25 şi 35 de lei pentru această grupă de vârstă. Mai multe detalii, în interviul de mai jos:

Înainte de toate, spune-ne ce ţi-ai propus mai exact prin cercetarea ta.

“Şcoala de acasă” este un documentar despre profesorii, pe de o parte, şi părinţii, pe de altă parte, care aleg să recurgă la lecţii particulare pentru copii între 4 şi 8 ani. Am restrâns pe acest segment de vârstă tocmai pentru că sunt de părere că schimbarea mentalităţilor şi a societăţii se poate observa cel mai bine aici, în sistemul preşcolar şi primar de învăţământ. Primele întrebări care au încolţit în mintea mea au fost “De ce aleg părinţii să-şi mediteze copiii la vârste atât de fragede? Şi de ce aleg profesorii să lucreze cu elevi atât de mici în particular?”. Aşa că ideea documentarului a survenit cumva natural, încercând să răspund la câteva dintre problemele pe care le pune un sistem de educaţie paralel celui public de învăţământ (care, în studiile de afară, este numit shadow education). Mi-am propus să ofer o perspectivă, nicidecum completă, asupra fenomenului meditaţiilor în spaţiul românesc, să le pun în faţă oamenilor un fragment de realitate cât mai autentic pentru a încerca să înţelegem împreună de ce, cum şi ce implică acest proces al lecţiilor particulare.

Trebuie să menţionez, pentru a nu induce în eroare, că sintagma “şcoala de acasă” nu are nimic de-a face cu termenul de “home schooling”, care descrie alegerea unor părinţi de a-şi educa singuri copiii acasă, fără a-i încadra în sistemele publice sau private de învăţământ.

De ce zici că “schimbarea mentalităților și a societății se poate observa cel mai bine aici, în sistemul preșcolar și primar de învățământ”?

Pentru că, din cercetările de teren, ştiu concret că majoritatea meditaţiilor date în România în timpul comunismului erau cele de dinaintea unui examen – fie el înainte de admiterea la liceu sau la facultate. Prin urmare, ce s-a schimbat după ’89, mai exact după anii 2000, de a ajuns să se considere necesare lecţiile particulare de la 4-5 ani? Evident, nu mai putem vorbi despre expectativa unui examen, ci despre o planificare foarte atentă a viitorului educaţional al copilului (şi nu numai), o investiţie în capitalul lui uman.

Dacă lărgim puţin orizontul şi ne uităm la ce se întâmplă în restul lumii, vedem că nici acolo nu exista o “tradiţie” a meditaţiilor în sistemul preşcolar şi primar de învăţământ. De aceea spuneam că, din punctul meu de vedere, aici se poate observa cel mai bine schimbarea mentalităţilor. Acum nu mai e suficient să ai rezultate bune la şcoală, competiţia e mult mai mare. Trebuie să ai un avantaj competitiv – şi acesta este, de cele mai multe ori, pus pe seama lecţiilor în particular.

Vorbeşte-ne puţin despre subiecţii cercetării tale. Cine sunt ei, cum i-ai găsit, de ce i-ai ales tocmai pe ei, care sunt aşteptările lor de la lecţiile în particular?

Încă dinainte să încep filmările aveam în minte să pun faţă în faţă două perspective: cea a profesorului-meditator şi cea a părintelui care apelează la serviciile primului. A trebuit deci să fac două selecţii. Apar în film doar oamenii care mă cunoşteau de cel puţin un an şi, prin urmare, erau deschişi şi neintimidaţi de elementul vizual. Bineînţeles că am mai luat şi alte interviuri, dar nu au rămas în film tocmai pentru că răspunsurile lor se limitau la ceea ce credeau ei că trebuie să spună, nu ceea ce credeau cu adevărat. Pe latura profesorului-meditator, am ales un personaj principal, Oana, o prietenă din facultate, care dădea deja meditaţii de mai bine de doi ani şi care lucrează şi în sistemul preşcolar de învăţământ. Mai apare o profesoară, Mirela, care dădea meditaţii unor copii romi – pe ea am ales-o tocmai pentru că mi se părea interesantă perspectiva şi pentru că dezminte puţin stereotipurile cu privire la această etnie. De cealaltă parte, am ales părinţi dintre cei care îmi erau “clienţi”, eu însumi prestând acest serviciu. Încrederea pe care o au în mine ca profesor şi faptul că majoritatea mă cunosc de foarte mult timp, merg la ei acasă de cel puţin o dată pe săptămâna, a făcut ca tot acest proces al filmărilor şi interviurilor să decurgă firesc, ca nişte conversaţii normale la o cafea.

Am păstrat în documentar interviuri cu patru părinţi. Majoritatea mi-au mărturisit că nu au mari aşteptări pe termen scurt, ei sperând ca rezultatele să se vadă peste câţiva ani. Au apelat la lecţii particulare pentru copiii lor nu numai pentru că aveau o situaţie financiară bună (sunt părinţi care fac eforturi reale pentru asta) şi voiau ca ai lor copii să ştie o limbă străină, de exemplu, ci şi pentru a le umple timpul liber cu activităţi educative, pentru că li se părea că aceştia nu se descurcă prea bine la grădiniţă sau la şcoală şi nu voiau să treacă timpul şi să apară “probleme” sau pur şi simplu pentru că, astăzi, părinţii nu mai au timp să se ocupe de educaţia copiilor lor. Îmi spunea la un moment dat Cristina, profesoară în sistemul universitar, că fenomenul meditaţiilor la preşcolari a devenit o “modă” şi, deopotrivă, o modalitate a părinţilor de a-şi “spăla păcatele”.

Ne poţi face un profil al oamenilor care apelează la meditaţii?

Îţi pot face un profil doar din propria mea experienţă (până acum, am avut peste 20 de copii la meditaţii). Majoritatea sunt oameni care au un venit mare sau foarte mare (peste 4.000 de lei pe familie), însă sunt şi persoane cu venit mediu sau mic (2.000-3.000 de lei pe familie) care recurg la acest tip de lecţii. Cum spuneam şi mai devreme, unii părinţi vor să compenseze şi să ofere copiilor lor ceea ce ei nu au avut.

Există şi un sistem formal al meditaţiilor sau se păstrează totul la nivelul informal?

Sigur că există şi un sistem formal: firme care au acest profil şi organizează cursuri particulare pentru copii preşcolari, elevi, adulţi. În România însă, nu se bucură de un mare succes, cel puţin nu când vorbim de vârste fragede. În afară, asemenea cursuri sunt foarte frecventate, tocmai pentru că sunt ca o a doua şcoală. La noi însă, părinţii preferă să vină cineva la ei acasă, într-un mediu pe care ei îl pot controla, într-un context familiar copilului lor şi, mai mult decât atât, să se lucreze cu el individual (pe când cele mai multe firme organizează cursuri în grup). Plus că majoritatea profesorilor-meditatori sunt recomandaţi printr-o reţea socială apropiată părintelui, astfel încât acesta să aleagă în cunoştinţă de cauză. Apropo de această opoziţie formal-informal, în film apar şi părerile părinţilor vizavi de aspectele pozitive şi cele negative ale lecţiilor particulare, cât şi procesele de selectare a unui profesor, de negociere cu acesta (cum ar fi remuneraţia, programul, frecvenţa, metodele pedagogice, atitudinea faţă de copil etc.) şi efortul depus de ambele părţi pentru a capta atenţia copilului şi a-l face interesat de studierea, prin joc, a disciplinei respective.

Care ar fi aspectele pozitive şi negative ale lecţiilor particulare, atât din ce spun subiecţii cercetării tale, cât şi din experienţa ta ca meditator?

Mulţi dintre părinţi mi-au spus că nu văd niciun aspect negativ, principala problemă fiind aceea că, în societatea contemporană, copiii nu mai au răbdare să înveţe singuri şi nu se mai pot concentra ca pe vremuri, atenţia fiindu-le distrasă de tot felul de lucruri (cel mai frecvent sunt blamate noile tehnologii). Astfel, unii părinţi se simt nevoiţi să apeleze la meditatori pentru a le asista copiii în procesul educaţional. Totuşi, alţii spun că există şi o presiune socială în această privinţă:

Mulţi aud că X i-a luat copilului meditator la pian sau germană şi se gândesc să facă şi ei asta. Ca un lucru ce trebuie bifat pe lista lor (C., 35 de ani, femeie).

Oricum, din punctul meu de vedere, cel mai mare aspect negativ al lecţiilor particulare este acela că se consideră necesare tocmai pentru că mulţi nu mai au încredere în sistemul public de învăţământ şi merg pe ideea că acesta este unul de masă, mediocru, cu programe încărcate şi profesori nemotivaţi sau slab pregătiţi, iar copiii lor nu vor avea nicio şansă în viitor doar cu această educaţie. Unul dintre părinţi îmi spunea:

Probabil primul aspect negativ este scăderea nivelului de educaţie în şcoli. Dacă cei care sunt cu adevărat interesaţi să urmeze nişte cursuri folosesc meditaţiile, atunci nivelul educaţiei din şcoală scade. Ca un corolar, faptul că educaţia este obligatorie până în faza gimnazială inclusiv. Ceea ce face ca şcoala să cuprindă o plajă mare de elevi. O altă consecinţă negativă ar fi lipsa unui cadru concurenţial. Elevul, profitând de interacţiunea de unu-la-unu, poate trişa. Visez probabil la acea societate în care educaţia particulară să fie de prisos (D.B., 37 de ani, bărbat).

Cât despre aspectele pozitive, este de la sine înţeles avantajul competitiv. Apoi, faptul că este o activitate instructivă în timpul liber, care-i deschide copilului noi orizonturi, că se obişnuieşte să lucreze mai mult, să-şi dorească să ştie mai mult şi, de ce nu, faptul că nu există nicio presiune şi totul se predă prin joc.

Cine sunt meditatorii?

Pentru că avem în vedere un segment de vârstă mic, meditatorii sunt, în majoritatea cazurilor, tineri între 20 şi 30 de ani (aleşi anume pentru a se modela cerinţelor părinţilor, respectiv ale copiilor), cu studii superioare în curs sau finalizate. Nu am întâlnit alt tip de meditatori, deşi cel mai probabil există. Unii au şi pregătire pedagogică, alţii nu. Oricum, cei mai căutaţi sunt cei care sunt şi încadraţi în sistemul public de învăţământ, tocmai pentru că beneficiază de o mai mare credibilitate, seriozitate etc.

În principiu, poate oricine să fie profesor meditator. Însă e mai greu să-ţi găseşti “clienţi” dacă nu ai recomandări, iar recomandările vin, de cele mai multe ori, în urma predatului în învăţământul public. Să-ţi dau un exemplu: înainte să ţin cursuri de limba engleză şi de limba germană în sistemul preşcolar, aveam doar o meditaţie (şi aceea pentru că persoana respectivă mă cunoştea de mult timp). După aceea, lucrurile s-au schimbat.

Care sunt de obicei materiile la care se fac meditaţii în sistemul preşcolar?

Acum este nevoie de o mică paranteză: în documentarul acesta, am numit “meditaţie” sau “lecţie particulară” orice tip de instruire suplimentară sistemului de învăţământ public – fie că este vorba despre discipline care se află în programa şcolară (cel mai frecvent limbile străine), fie că este vorba despre discipline care nu se află în programa şcolară sau la care nu se dau examene naţionale (cum ar fi cele vocaţionale: muzică, pictură, dans, instrumente muzicale sau sporturi). Motivaţia pentru această alegere terminologică are ca răspuns tocmai grupa de vârstă pe care o am în vizor – nu putem vorbi la copii între 4 şi 8 ani despre meditaţii la limba maternă, biologie, fizică sau matematică. Mai mult decât atât, disciplinele enumerate mai sus au statut de opţionale în cadrul sistemului preşcolar şi primar, părinţii contribuind cu o sumă de bani lunar pentru ca ai lor copil să urmeze, împreună cu alţi 20-30 de copii, cursuri de engleză sau origami. În acest context, este şi mai interesant de văzut care sunt motivaţiile părinţilor pentru a face încă o alegere de a-şi medita copilul, nu?

Răspunsul scurt ar fi: limbi străine (cel mai frecvent limba engleză) şi sporturi sau instrumente muzicale.

Ce ţi-a atras cel mai mult atenţia în urma experienţei tale de meditator şi a documentarului şi ce crezi că ar trebui schimbat?

Experienţa mea de meditator m-a ajutat să văd mai clar lucrurile şi mi-a oferit şi mie un avantaj în realizarea documentarului – în primul rând, pentru că niciun profesor nu va vorbi cu tine decât dacă eşti de încredere, altfel se va teme de partea ilegală a procesului; apoi, pentru că aveam o cunoaştere prealabilă a fenomenului şi astfel mi-a fost mai uşor să ştiu ce întrebări ar trebui adresate, de exemplu. Ca observaţii, dacă aş fi subiectivă şi informală, aş spune că este al naibii de greu să fi furnizor de servicii educaţionale. Te consumă enorm drumurile, negocierile (de program, de metode etc.) şi planificarea lecţiilor.

Dacă, însă, îmi pun lentila de “cercetător”, observ un semnal de alarmă foarte mare dat de amploarea fenomenului meditaţiilor – e foarte clar că este ceva ce nu merge bine în sistemul public de învăţământ şi se simte nevoia de a plusa pe altă parte, plus că suntem puşi faţă în faţă cu o schimbare de mentalitate, schimbare pe care încă nu ştim prea bine cum să o analizăm. În al doilea rând, există o îngrijorare majoră pe partea legislativă şi economică a procesului, întrucât aceste meditaţii produc o pagubă destul de mare la nivelul bugetului statelor (nu mă refer doar la România) şi încă nu s-au găsit soluţii de a reglementa acest aspect tocmai pentru că cei care fac legile nu se gândesc să studieze sau să urmărească cercetările care apar în acest domeniu. Consider că educaţia este unul dintre cele mai importante paliere în formarea unui om, aşa că trebuie să avem cât mai multe date despre ceea ce se întâmplă astăzi cu lecţiile particulare.

 

Elena-Andreea Bădică vrea să trimită documentarul “Şcoala de acasă” la diverse festivaluri. În viitorul apropiat, îl va înscrie la Conferinţa Societăţii de Antropologie Culturală din România, care va avea loc în septembrie 2012. Vă vom ţine la curent cu locurile în care va putea fi vizionat. Până atunci, un trailer:

 

 

Foto: Flickr/lisby1

 

Puteţi citi şi:

În prag de bac video-supravegheat, să nu uităm: Ne putem construi singuri şcoala

Interviu cu regizoarea documentarului Şcoala Noastră – o poveste de integrare cu final de segregare

Mai are valoare şcoala românească? Şcoala de stat vs. Homeschooling