Schimbarea în bine trebuie să pornească de undeva, poate de la un documentar

0

Câștigător al premiului BAFTA ca documentarist, psiholog, autor și producător, Andy Glynne este unul dintre invitații festivalului de filme documentare despre drepturile omului One World Romania. Regizorul, care face filme pentru televiziuni ca BBC și Al Jazeera, este cunoscut pentru seria sa de filme scurte de animație prin care spune povestea mai multor persoane cu afecțiuni psihice: Animated Minds.

 

 de Roxana Bucată

 

Deși preferă să rămână cu picioarele pe pământ când vine vorba de a aduce o schimbare în bine printr-un film, documentaristul britanic își face cu mult entuziasm partea lui mică, mică, mică pentru o lume mai bună. Festivalul OWR durează până duminică, iar programul complet poate fi consultat pe site-ul dedicat.

De ce ai folosit animația pentru a spune povestea pacienților de schizofrenie, depresie, anxietate și alte afecțiuni psihice?

Animated Minds este o serie de mărturii ale oamenilor cu probleme de sănătate mintală, transpuse prin animație. Am folosit această metodă din trei motive. În primul rând, dacă filmezi pe cineva vorbind despre problemele sale de sănătate mintală, nu se vede cum este experiența cu adevărat. Folosind animația, creezi o metaforă vizuală. De exemplu, dacă ai depresie sau anxietate sau altceva, mare parte se manifestă intern, ții afecțiunea în cap. Prin animație, creezi o explicație vizuală a acesteia. Al doilea motiv ar fi că oamenii cu probleme mintale – adică unu din patru oameni la nivel mondial sau cinci din 20 de prieteni ai tăi – nu vorbesc despre asta. Există un stigmat social asociat cu aceste probleme. Poate când vorbesc vor să fie anonimi, iar animația le permite asta. În al treilea rând, dacă aș face un film despre tine – să zicem că ai depresie – atunci acel film ar fi despre tine. Filmul s-ar chema “Roxana și depresia ei”. Și tu ai vorbi despre viața ta cu depresie. Când ar ieși spectatorul de la film, ar zice: “iată un film interesant despre o fată pe care o cheamă Roxana și are depresie”. Dar dacă vede o animație, și nu persoana, spectatorul nu mai pleacă de la film gândindu-se: “ce film interesant despre Roxana”, ci: “ce film interesant despre depresie, despre ce înseamnă asta”. Animația deplasează povestea de la persoană și o mută pe temă. Datorită acestui lucru, sunt mai multe șanse ca oamenii să simtă filmul.

Cum a fost colaborarea cu pacienții/personajele?

Colaborarea cu pacienții a fost foarte ușoară datorită background-ului meu de psihanalist. Relația noastră s-a bazat pe încredere. Natura acestor filme este foarte colaborativă. Ei au fost implicați în tot procesul facerii fimelor pentru a ne asigura că sunt ok cu ce facem noi.

Care crezi că este cel mai grav stereotip despre persoanele cu probleme psihice?

Cel mai grav sterotip este faptul că oamenii cred că nebunia este periculoasă. Există mitul că schizofrenia este violentă. Dacă te uiți la incidența violenței în rândul populației normale și în rândul persoanelor cu probleme psihice, violența e mult mai ridicată în rândul celor normali. Oamenii se simt ciudat în preajma nebuniei, e ca ciuma. Dacă vine cineva și spune “am depresie”, toată lumea se dă la o parte. Deodată se gândesc că e ceva în neregulă cu tine sau ești contagios sau înfricoșător. Realitatea nu e așa, dar oamenii privesc pacienții cu boli psihice ca find leproși, când, de fapt, poate fi oricare dintre noi în locul lor. Un film poate ajuta să normalizeze situația, să o explice și asta e grozav.

 

Foto: Adi Marineci

 

Ai văzut îmbunătățiri ale situației persoanelor cu probleme psihice din 2003, când ai făcut primele filme din serie, până în prezent?

Nu prea am văzut. La nivel individual, sunt sigur că Animated Minds a ajutat oamenii să comunice cu medicii, sunt sigur că televiziunea, mai ales în UK, a ajutat foarte mulți oameni să mai scape de prejudecăți. A scăzut stigmatizarea bolnavilor psihici în UK în ultimii 10 ani? Probabil că nu. A scăzut în lume? Absolut deloc. Oamenii au încă prejudecăți. Dar, cred că mai mulți oameni caută ajutor dacă simt că au nevoie. Dar, asta e altă discuție. De ce sunt mai mulți oameni bolnavi psihic? Se spune că cu cât mai mulți psihologi ai în spital, cu atât mai lungă devine lista de așteptare. Cu cât mai mult ajutor este, cu atât mai mulți oameni caută ajutor. Deci, întrebarea este de ce au nevoie așa mulți oameni de ajutor? Este un simptom al societății noastre moderne, poate, în care predomină lipsa comunității, stricarea relațiilor, înțelegere proastă.

Cum ți se pare selecția din acest an de la OWR?

Este un festival grozav, a crescut foarte mult în ultimii șase ani. Nu e un festival care se axează doar pe documentare, ci și pe drepturile omului, ceea ce e foarte important. Ce e și mai important e să scoatem filmele în afara acestui context, de aceea contează presiunea pe televiziune și pe fundațiile de film să le finanțeze. Și știu că OWR lucrează și în direcția asta.

Recomandările lui Andy

Burma VJ, 2008 – povestea călugărilor budiști care au protestat față de guvern. Regizorul danez a realizat filmul pe baza înregistrărilor cu telefoanele mobile.

End of the Line, 2009 – despre efectul devastator al pescuitului în exces.

Kony 2012 – un film care a stârnit controverse, dar a devenit viral pe YouTube, a ajuns la milioane de oameni. E foarte interesant când se elimină televiziunea, se pune filmul direct pe YouTube și se ajunge la o audiență masivă.

Crude, 2009 – filmul urmărește povestea dramatic a 30.000 de ecuadorieni care au dat în judecată compania Chevron pentru poluarea masivă și sistematică de-a lungul a trei decenii. Producția a luat o turnură inedită, regizorul Joe Berlinger fiind nevoit de o instanță care a decis în favoarea companiei să predea 600 de ore de filmare brută.

Ce părere ai despre documentarele românești?

Nu am văzut foarte multe, cele pe care le-am văzut sunt de la uimitoare până la nu așa de bune. Dar asta e situația în toată lumea. Documentarele sunt grozave pentru că spun povești și cu cât mai multe ies din țări diferite cu atât mai bine. Problema este că publicul pentru documentare, în toată lumea, este prea mic. Sunt documentare la cinema, dar cine se duce să le vadă? Doar dacă se organizează festivaluri. Din păcate, documentarul rămâne de nișă, oamenii nu vor să vadă documentare în masă. E bine, e rău? Nu știu!

Cum mai arată lumea documentarului acum?

Erau lumea documentarului și lumea ficțiunii și nu se plăceau una pe alta și nu își vorbeau. Dar acum, totul se amestecă. Avem documentare cu puțină ficțiune, avem ficțiune cu o parte de documentar și cred că este foarte interesant. E o perioadă interesantă. Eu nu mai ridic la un nivel atât de mare importanța documentarului. Cred că toate filmele pot fi foarte importante. Dacă vrei conștientizare poți să o obții printr-un documentar, printr-o carte, printr-un film de ficțiune și toate pot fi la fel de puternice.

Momentan lucrezi la un film tot de animație despre Coreea de Nord. În ce stadiu sunteți?

Da, cel mai mare proiect în acest moment este filmul despre Coreea de Nord. Este un film animat pe baza mărturiilor unor dezertori. Va fi un documentar de 90 de minute, ceea ce e foarte ambițios. Acum scriem scenariul și facem animație – designul personajelor, animația personajelor, background-uri, culori. Cred că în șase luni putem intra în producție, etapă care o să mai dureze doi ani. Echipa e de aproximativ 60 de oameni. E un proiect foarte mare.

Cum îți alegi subiectele?

Alegi un subiect pentru că ai citit o carte, ai vorbit cu un prieten, dai peste ceva interesant. E un sindrom al “bolii documentaristului” care se manifestă când auzi toate lucrurile rele care li se întâmplă prietenilor și celor din familie și te gândești: “ce film bun aș face din asta”. E un pericol. Trebuie să-ți mai dai câte o palmă peste față uneori și să rămâi om. Subiectul cu Coreea de Nord l-am ales după ce mi-a dat cineva o carte să citesc despre țara asta. Mă interesa partea politică. Am citit cartea și apoi mi-a fost clar că ar ieși un film foarte bun. Știi că o idee e bună dacă nu dispare. Săptămâna viitoare, peste două săptămâni tot te urmărește ideea. Și înnebunești dacă nu o pui în practică sau nu eșuezi încercând.

Reușește filmul documentar să schimbe lucrurile?

Ce se întâmplă cu filmele despre drepturile omului este că filmul în sine nu ajută la nimic. E foarte bine să știi despre niște abuzuri, dar e important ce poți să faci în legătură cu asta. Sunt filme care nu doar abordează subiectul, ci include o campanie, una socială, pe net, care arată cum ne putem schimba comportamentul, cum putem pune presiune pe guvern, ce putem face să schimbăm lumea asta groaznică în care trăim.

Filmul despre Coreea va avea și un site pentru creșterea gradului de conștientizare cu speranța că va avea un impact mare, oamenii îl vor vedea, vor afla ce pot face să ajute și putem determina conștientizarea publicului, apoi conștientizarea politică, apoi schimbarea politică, iar asta va face ca lumea să fie un loc mai bun. Trebuie să începi de undeva. Nu sunt om politic, nu am o corporație, așa că fac partea mea mică, mică, mică pentru a schimba lumea.

 

andy4

 

Am făcut pentru Al Jazeera filmul Undermining Justice, la care am fost producător, despre o corporație din Marea Britanie care și-a propus să extragă aur dintr-o zonă muntoasă din Peru folosind cianuri. Proiectul minier ar fi provocat distrugeri masive de mediu. În 2007, sute de oameni au protestat. Forțele de securitate au reținut 30 de persoane, le-au răpit, sechestrat, torturat, au violat femeile, iar în 2009 au avut loc din nou proteste, în urma cărora două persoane au fost ucise. Apoi, un avocat britanic a decis să reprezinte cele 30 de persoane răpite și să ducă firma la Înalta Curte din Marea Britanie. Deci filmul trebuia să fie despre asta, pentru că o corporație britanică nu mai fusese adusă în instanță pe o problemă de drepturile omului la scara asta. Dar, cu două luni înainte, au ajuns la înțelegere. Filmul a devenit despre corporații și cum nu dau doi bani pe drepturile omului. A fost subiect de presă și a stârnit multe comentarii, dar a schimbat ceva? Nu știu. Poate un CEO al unei companii miniere sau un investitor stătea în camera sa de hotel, dă drumul pe Al Jazeera, vede filmul și își zice: “la naiba, mă gândeam doar la câți bani o să fac, dar asta e ce se întâmplă, de fapt, în spatele banilor; mai bine nu mai investesc”. Poate că e suficient – o persoană nu investește, îi spune unui prieten care are un alt fond, nu mai investește și tot așa. Așa schimbi lumea.


Leave A Reply